Cum pot ajuta închisorile să dea sens vieții deținuților

În Statele Unite, agenţiile care administrează închisorile sunt adesea numite "Departamente de corecţie", deși ele se concentreză pe a înfrâna şi a controla deţinuţii. Dan Pacholke, secretar adjunct al Departamentului de Corecţie Washington, împărtăşeşte o altă viziune: închisori care oferă condiţii umane de viaţă, precum şi oportunităţi pentru a lucra şi a învăţa.

Suntem organizaţia care adună
tot ce au ratat politicile sociale.

Nu pot stabili cine vine la noi
şi cât vor sta.

Primim oameni pentru care
nimic altceva n-a mers,

oameni care au ratat toate celelalte
sisteme sociale de siguranţă.

Nu-i pot înfrâna,
deci trebuie s-o facem noi.

Asta e treaba noastră:

să-i ţinem, să-i controlăm.

De-a lungul anilor,
ca sistem de închisori,

ca naţiune, ca societate,

am devenit foarte buni la asta,

dar asta n-ar trebui să vă mulţumească.

Azi încarcerăm mai mulţi oameni
pe cap de locuitor

decât orice ţară din lume.

Avem mai mulţi negri în închisori

decât erau în scalvie, în 1850.

Adăpostim părinţii a peste 3 milioane

de copii din comunitatea noastră

şi am devenit un nou azil,

cel mai mare furnizor
de servicii psihiatrice din ţară.

Când închidem pe cineva,

nu e puţin lucru.

Totuşi suntem numiţi
Departamentul de Corecţie.

Azi vreau să vă vorbesc

despre modificarea abordării corecţiei.

Cred din experienţa mea

că dacă schimbăm felul în care gândim,

creăm noi posibilităţi,
noi versiuni de viitor,

iar închisorile au nevoie
de un viitor diferit.

Mi-am petrecut întreaga carieră
în centre de corecţie, peste 30 de ani.

Am păşit pe urmele tatălui meu.

Era veteran al războiului din Vietnam.
Instituţiile de corecţie i se potriveau.

Era puternic, ferm, disciplinat.

Eu nu-l egalam nici pe departe

şi sunt sigur că asta îl îngrijora.

Până la urmă am decis,
dacă tot era să sfârşesc în închisoare,

era mai bine să fiu
de partea bună a gratiilor,

am hotărât să verific,

să fac un tur unde lucra tatăl meu,

Penitenciarul Insulei McNeil.

Era la începutul anilor `80,

iar închisorile nu erau ceea ce vedeţi

la TV sau în filme.

În mule feluri, condiţiile erau mai rele.

Am mers într-un corp de celule cu 5 etaje.

Erau 8 oameni într-o celulă,

în total 550 de oameni în clădire.

În caz că vă întrebaţi,

împărţeau o toaletă în celula minusculă.

Un gardian punea o cheie în broască

şi sute de bărbaţi curgeau din celule.

Sute de bărbaţi curgeau din celule.

Am plecat cât de repede am putut.

În final m-am întors
şi am început acolo ca gardian.

Munca mea era să administrez o clădire

şi să controlez acele sute de oameni.

Când m-am mutat să lucrez la recepţie,

puteam auzi fierberea deţinuţilor
chiar din parcare,

zgâlţâirea uşilor, ţipetele,

cum îşi distrugeau celule.

Încuiaţi sute de oameni instabili.

Aşa se obţine haosul.

Închide-i şi controlează-i.
Asta era munca noastră.

Am învăţat o cale mai eficientă

printr-un nou tip de clădire

numită Unitate de Management Intensiv
(IMU),

o versiune modernă de "zdup".

Puneam deţinuţii
în spatele uşilor solide de oţel

cu cătușe ca să-i putem stăpâni

şi să-i hrănim.

Ia ghiciţi?

S-a făcut mai linişte.

Tulburările s-au redus în populaţie.

Locurile sau devenit mai sigure

pentru că acei indivizi mai violenţi

au putut fi izolaţi.

Izolarea însă nu e bună.

Lipsa contactului social
deteriorează oamenii.

Era greu să-i scoatem de la IMU,

pentru ei şi pentru noi.

Chiar şi la închisoare
nu-i ușor să izolezi pe cineva.

Următorul transfer a fost
la o închisoare deficilă a statului,

cu unii dintre cei mai violenţi
şi turbulenţi deţinuţi.

La acea vreme industria avansase mult,

avem instrumente şi tehnici diferite

pentru a controla comportamentul violent.

Aveam puşti cu gloanţe de cauciuc,

spray-uri lacrimogene,
scuturi din plexiglas,

gaze paralizanze, echipe de urgenţă.

Răspundeam violenţei cu forţă

şi haosului cu haos.

Ne pricepeam la stins incendii.

Acolo am întâlnit doi oameni
cu experienţă în munca de corecţie

care erau şi cercetători,

un antropolog şi un sociolog.

Într-o zi unul dintre ei mi-a spus.

„Eşti bun la stins incendii.

Te-ai gândit vreodată cum să le previi?"

Am avut răbdare cu ei,

le-am explicat abordarea în forţă

pentru a face închisorile mai sigure.

Ei au avut răbdare cu mine.

Din acele conversaţii au răsărit idei noi

şi am început mici experiemente.

Întâi am instruit gardienii în echipe

în loc să trimitem unul-doi, pe rând,
la academia de stat.

În loc de 4 săptămâni de training
le-am oferit 10.

Apoi am exprimentat cu modelul uncenicilor

cu echipe de oameni noi şi veterani.

Amândoi au devenit mai buni.

În al doilea rând am adăgat
abilităţi verbale de dezamorsare

în formarea continuă

şi am inclus-o în instructajul în forţă.

Era angajarea non-violentă a forţei.

Apoi am făcut ceva şi mai radical.

I-am inițiat și pe deţinuţi
în aceleaşi abilităţi.

Am modificat setul de abilităţi,

reducând violenţa,
nu doar răspunzând la ea.

În al treilea rând, când am extins
instituţia, am încercat un nou design.

Cel mai mare şi mai controversat aspect

al acestui design a fost, desigur, toaleta.

Nu existau toalete.

Poate nu vi se pare semnificativ azi,

dar pentru acel timp era uriaş.

Nimeni nu auzise de o celulă fără toaletă.

Toţi credeam că e periculos şi nebunesc.

Chiar şi 8 bărbaţi într-o celulă
aveau o toaletă.

Acest mic detaliu a schimbat
felul în care lucram.

Deţinuţii şi personalul au început
să interacţioneze

mai des, mai deschis,
au început să dezvolte o relaţie.

Era mai uşor să detectăm conflictele

şi să intervenim înainte să escaladeze.

Clădirea era mai curată, mai liniştită,
mai sigură şi mai umană.

Era mai eficient să păstrăm liniştea

decât orice tehnică de intimidare
pe care o văzusem până atunci.

Interacţiunea schimbă comportamentul

atât pentru gardian cât şi pentru deţinut.

Am schimbat mediul şi astfel
am schimbat comportamentul.

În caz că nu-mi învăţasem lecţia,

m-au trimis la sediul central

şi acolo m-am lovit direct
de schimbarea de sistem.

Multe lucruri apar
împotriva schimbării de sistem:

politica şi politicienii,
proiectele de lege şi legile,

curţile şi procesele, regulamente interne.

Schimbările de sistem
sunt dificile şi lente,

şi adesea nu ajungi cu ele

unde doreai să ajungi.

Nu-i uşor să schimbi
sistemul închisorilor.

Deci am început să meditez
la experienţele anterioare,

mi-am amintit că interacţiunea
cu infractorii stinge turbulența.

Când am schimbat mediul,
comportamentul s-a schimbat.

Astea nu erau schimbări majore.

Erau schimbări mici,

dar au creat noi posibilităţi.

Apoi am fost numit administrator
al unei mici închisori.

În acelaşi timp îmi făceam
lucrarea de diplomă

la Evergreen State College.

Am interacţionat cu oameni
care nu erau ca mine,

care aveau idei diferite

şi veneau din medii diferite.

Unul era ecologist specializat
în păduri tropicale.

S-a uitat la mica mea închisoare

și a văzut în ea un laborator.

Am vorbit şi am descoperit
că închisorile şi deţinuţii

ar putea ajuta la progresul ştiinţei

ajutându-i să finalizeze proiecte

pe care nu le puteau finaliza singuri,

cum ar fi repopularea speciilor
pe cale de dispariţie:

broaşte, fluturi, plante de preerie.

În acelaşi timp am găsit căi

de a face operaţiunea mai eficientă

prin adăugarea de energie solară,

captarea apei de ploaie,
grădinărit organic, reciclare.

Această iniţiativă a dus la multe proiecte

cu impact uriaş în sistem,

nu doar în sistemul nostru,
dar şi în sistemul altor state,

mici experimente cu impact major

pentru ştiinţă, pentru comunitate.

Felul în care ne concepem munca,
ne schimbă munca.

Proiectul mi-a făcut munca
mai interesantă şi mai motivantă.

Eu eram entuziasmat.
Echipa era entuziasmată.

Gardienii şi deţinuţii deopotrivă.

Se simţeau inspiraţi.

Toţi vroiau să ia parte la asta.

Să contribuie, să facă parte

din ceva ce avea un scop
şi era important.

Să clarific totuși ce se întâmplă.

Deţinuţii se adaptează repede.

N-au de ales.

De multe ori ştiu mai multe
despre sistemele noastre

decât oamenii care le conduc.

Sunt în închisoare pentru un motiv.

Nu cred că e rolul meu
să-i pedepsesc sau să-i iert,

dar cred că pot să aibă

vieţi decente, cu un scop,
chiar şi în închisoare.

Asta era întrebarea.

Ar putea deţinuţii să aibă
vieţi decente, cu sens,

şi dacă da, care ar fi diferenţa?

Am extins această întrebare până la locul

unde sunt ţinuţi
cei mai violenţi infractori.

Rețineți, unităţile IMU sunt o pedeapsă.

Nu primeşti nimic suplimentar aici.

Aşa gândeam.

Apoi am realizat că dintre toţi

tocmai aceşi deţinuţi
aveau nevoie de programe.

Aceștia aveau nevoie
de programe intensive.

Ne-am schimbat gândirea cu 180 de grade,

şi am început să căutăm noi posibilităţi.

Am găsit un nou tip de scaun.

În loc să folosim scaunul de pedeapsă,

l-am folosit pe cel pentru clasă.

Sigur, n-am uitat responsabilitatea
de a controla,

dar acum deţinuţii interacţionau
în siguranţă, faţă în faţă,

cu alţi deţinuţi şi cu personalul,

controlul nu mai era o problemă,

toţi se puteau concentra pe alte lucruri,

cum ar fi învăţatul.
Comportamentul s-a schimbat.

Ne-am schimbat modul de gândire,

am schimbat ce era posibil
şi asta îmi dă speranţă.

Nu pot garanta
că toate astea vor funcţiona.

Pot să vă spun însă că dau roade.

Închisorile sunt mai sigure
şi pentru personal şi pentru deţinuţi,

iar când închisorile sunt sigure,

ne putem investi energiile
în mai mult decât în control.

Reducerea recidivei
e poate ţelul nostru suprem,

dar nu e singurul pe care-l avem.

Sincer, prevenirea fărădelegilor

presupune mult mai mult
din partea oamenilor şi a instituţiilor.

Dacă ne bazăm doar pe închisori
pentru reducerea criminalităţii

mă tem că nu vom reuși niciodată.

Dar închisorile pot face unele lucruri

pe care nu le credeam posibile.

Închisoriile pot fi o sursă de inovaţie
şi sustenabilitate,

de repopulare a speciilor în pericol,
de revitalizare a mediului.

Deţinuţii pot fi cercetători
şi crescători de albine,

salvatori de câini.

Închisorile pot fi sursă de muncă
plină de sens

şi de oportunităţi pentru personalul

şi pentru deţinuţii care trăiesc acolo.

Putem să ţinem şi să controlăm,

dar şi să oferim un mediu uman.

Nu sunt elemente care se exclud.

Nu putem aştepta 10 sau 20 de ani

să aflăm dacă merită să facem asta.

Strategia nu implică
o schimbare masivă de sistem.

Strategia noastră înseamnă
sute de schimbări mici

care se întâmplă în zile, luni, nu în ani.

Avem nevoie de mai multe teste pilot
din care să învăţăm facând,

teste care extind aria posibilităţilor.

Avem nevoie de metode noi și mai bune

de a măsura impactul
asupra implicării, interacţiunii,

în medii sigure.

Avem nevoie de mai multe oportunităţi

de a participa şi contribui
la comunităţile noastre,

la comunităţile voastre.

Închisorile trebuie să fie securizate, da.
Sigure, da.

Putem face asta.

Închisorile trebuie să ofere un mediu uman

în care oamenii pot participa, contribui,

şi învăţa despre vieţi care au un scop.

Învăţăm cum să facem asta.

De asta am speranţă.

Nu trebuie să rămânem înţepeniţi
în vechile idei despre închisori.

Putem defini. Putem crea.

Când facem asta grijuliu şi uman,

închisorile pot fi mai mult decât o găletă

pentru politicile sociale eşuate.

Poate, în final, ne vom merita titlul:

un departament pentru corecţie.

Mulţumesc.

(Aplauze)