Trei indicii pentru descifrarea creierului

Vilayanur Ramachandran ne spune ce ne pot dezvălui leziunile cerebrale despre legătura dintre cortexul cerebral şi minte, dând ca exemplu trei afecţiuni uimitoare.

Cum spunea Chris,
eu studiez creierul uman

funcţiile şi structura creierului uman.

Vreau să vă închipuiţi pentru o clipă
ce presupune asta.

Aveţi grămada asta gelatinoasă
– cam 1 kilogram de jeleu –

pe care-l puteţi ţine în mână,

şi el poate contempla
imensitatea spaţiului interstelar,

poate contempla sensul infinitului

şi se poate contempla pe sine
contemplând asupra sensului infinitului.

Apoi are o stranie calitate recurentă
pe care-o numim conştiinţă,

care cred că e
Sfântul Graal al neurologiei,

şi sper că într-o zi vom înţelege
cum se-ntâmplă asta.

Cum studiezi acest organ misterios?

Aveţi 100 miliarde celule nervoase,

mici mănunchiuri de protoplasmă
interacţionând între ele

şi din această activitate
apare întregul spectru de abilităţi

pe care le numim
natură şi conştiinţa umană.

Cum se întâmplă asta?

Există multe moduri de a studia
funcţiile creierului uman.

Una din ele, folosită cu precădere,
e studierea pacienţilor

cu leziuni stabile
în regiuni mici ale creierului,

unde există o modificare genetică
a unei porţiuni mici din creier.

Aici nu avem o reducere
a tuturor capacităţilor mentale,

ca o ştirbire a abilităţilor cognitive,

ci o pierdere a unei funcţii
deosebit de exact definită,

cu celelalte funcţii păstrate intacte.

Asta ne permite să afirmăm

că acea parte a creierului
e implicată în medierea acelei funcţii.

Astfel poţi aloca o funcţie unei structuri

şi apoi să afli
ce fac conexiunile nervoase

ca să genereze acea funcţie specifică.

Asta încercăm să facem.

Să vă dau câteva exemple uimitoare.

Vă dau 3 exemple, de 6 minute fiecare.

Primul e un sindrom extraordinar,
sindromul Capgras.

Pe primul diapozitiv vedeţi
lobii temporali, frontali, parietali,

– lobii care formează creierul.

Pe suprafaţa internă a lobilor temporali
– nu e vizibilă aici –

e o structură mică – gyrus fusiformis –
căreia i se mai spune şi „aria feţelor”,

deoarece când e deteriorată
nu mai recunoşti feţele oamenilor.

Îi recunoşti după voce
şi spui: „Oh da, e Joe”,

dar nu ştiţi cine e, privindu-i faţa.

Nici pe voi nu vă recunoaşteţi în oglindă.

Ştii că eşti tot tu, pentru că e o oglindă
şi clipeşte şi el când clipeşti tu,

dar de fapt nu te recunoşti.

Se ştie că sindromul e cauzat
de lezarea girusului fusiform.

Mai e un sindrom rar, atât de rar
încât foarte puţini medici au auzit de el,

nici chiar neurologi.

E vorba de iluzia Capgras:

un pacient complet normal,
suferă o traumă la cap,

iese din comă,
normal în toate celelalte aspecte,

se uită la maică-sa şi zice:

„Arată exact ca mama,
dar asta-i o impostoare,

e altă femeie
care pretinde că e mama.”

De ce se întâmplă asta?

De ce cineva absolut lucid şi inteligent
în toate privinţele,

când îşi vede mama, iluzia intră în joc
şi el afirmă că nu e mama sa?

Cea mai obişnuită interpretare a iluziei
din toate manualele de psihiatrie,

e una de tip freudian

– acelaşi raţionament aplicat şi femeilor,
dar eu voi vorbi doar despre bărbaţi –

când eşti copil mic, copilaş,

ai fost puternic atras sexual de mamă.
Ăsta-i complexul oedipian al lui Freud.

Nu afirm că-l consider corect,
ci că e viziunea standard freudiană.

Pe măsură ce creşti, cortexul se dezvoltă

şi inhibă aceste porniri sexuale latente
orientate spre propria mamă.

Slavă Domnului că altfel aţi fi
excitat sexual când v-aţi vedea mama.

Apoi vă loviţi la cap, cortexul e lezat

şi acele porniri sexuale latente
ies înflăcărate la suprafaţă

şi brusc şi inexplicabil vă treziţi
excitat sexual de propria mamă.

„Dacă asta e mama mea,
cum de sunt excitat sexual?

E altă femeie. E o impostoare."

E unica interpretare care pare rezonabilă
creierului lezat.

Mi se pare un argument lipsit de sens.

E ingenioas
ca toate argumentele freudiene,

(Râsete)

dar nu mi s-a părut validă,

deoarece am văzut această iluzie
la un pacient, faţă de pudelul său.

(Râsete)

Îmi spunea: „Doctore, asta nu-i Fifi.
Arată exact ca Fifi, dar e alt căţel.”

Adaptaţi voi explicaţia freudiană aici.

(Râsete)

Veţi vorbi de bestialitatea latentă
din toţi oamenii

sau altceva la fel de absurd.

Ce se întâmplă de fapt?

Pentru a explica
această tulburare curioasă

examinăm structura şi funcţiile
căilor vizuale ale creierului.

În mod normal, semnalele vizuale
intră prin globii oculari

şi ajung în ariile corticale ale vederii.

Există 30 de arii corticale
răspunzătoare de vedere.

După ce totul e procesat, mesajul ajunge
într-o formaţiune mică, girusul fusiform,

în care se percep feţele.

Sunt neuroni acolo sensibili la feţe.

O puteţi numi „aria feţei” din creier.

Am vorbit despre asta mai devreme.

Când acea arie e lezată
nu mai puteţi vedea feţele.

Din acea arie mesajele curg
în nucleul amigdalian din sistemul limbic,

– miezul emoţional al creierului –

şi nucleul amigdalian
calibrează emoţional ce vezi.

E pradă, prădător, pereche,

sau e ceva trivial ca o scamă, o cretă,
– nu arăt în colo –

un pantof sau aşa ceva.
Ceva ce puteţi ignora complet.

Dacă nucleul amigdalian e stimulat
şi e vorba de ceva important,

mesajele apoi curg
în sistemul nervos autonom:

inima începe să bată mai rapid,
transpiraţi mai abundent

pentru a disipa căldura ce-o veţi genera
prin efort muscular.

Asta e bine, pentru că putem
pune electrozi în palmă

şi putem măsura fluctuaţiile
rezistenţei pielii datorate transpiraţiei.

Pot stabili, când priveşti ceva,
dacă eşti emoţionat sau excitat sau nu.

Ajung imediat şi la asta.

Idea mea a fost:
când tipul priveşte un obiect

– orice obiect –
stimulul ajunge în ariile vizuale

şi e procesat în girusul fusiofm,

şi recunoşti obiectul, fie că e o mazăre,
o masă sau propria mamă,

dacă tot vorbim de asta.

Apoi mesajele trec în amigdală
şi mai departe la sistemul nervos autonom.

Dar poate la acest tip,
firul de la amigdală la sistemul limbic

– partea emoţională a creierului –
e tăiat la accident.

Deoarece fusiformul e intact,
tipul îşi recunoaşte mama,

„Da, arată ca mama."

dar firul fiind rupt
spre centrele emoţionale, spune:

„Cum de e mama,
iar eu nu simt nici o căldură?..."

...Sau teroare?”, după caz?
Corect?

(Râsete)

Apoi ca să-şi explice absenţa emoţiilor:

„Nu poate fi mama.
E o străină care pretinde c-ar fi mama.”

Cum testăm aşa ceva?

Dacă iau pe oricare dintre voi,
vă aşez în faţa unui ecran,

şi vă măsor răspunsul galvanic al pielii
în timp ce vă arăt imagini pe ecran,

pot măsura cât transpiraţi
la vederea unui obiect.

La o masă sau la o umbrelă,
sigur că nu transpiraţi.

Dacă vă arăt un leu, un tigru sau o nurlie
începeţi să asudaţi, corect?

Credeţi-mă că dacă vă arăt
o imagine a mamei voastre,

– vorbesc de persoane normale –
începeţi să asudaţi.

Nu-i nevoie să fiţi evreu.

(Râsete)

Ce se întâmplă
dacă arăţi asta pacientului?

Iei pacientul şi-i pui imagini pe ecran
şi-i măsori răspunsul galvanic al pielii.

Mese, scaune şi scame
- fără reacţie, ca la oameni normali –

dar când îi arăţi o poză a mamei sale
răspunsul galvanic al pielii e plat.

Fără reacţie emoţională la mama sa,

pentru că firul de la ariile vizuale
la cele emoţionale e întrerupt.

Aşadar văzul e normal,
deoarece ariile vizuale sunt normale,

emoţiile lui sunt normale,
– râde, plânge şi aşa mai departe –

dar legătura dintre văz şi emoţii e ruptă
şi de aici iluzia că mama e o impostoare.

Asta exemplifică drăguţ
cu ce ne ocupăm:

luăm un sindrom psihiatric bizar,
aparent de neînţeles,

afirmăm că viziunea freudiană e greşită

şi putem da o explicaţie exactă

bazată pe anatomia neurală
cunoscută a creierului.

Apropo, dacă acest pacient pleacă
şi mama îl sună din camera alăturată,

el ridică receptorul şi spune:
„Uau, mamă, ce mai faci? Unde eşti?"

Iluzia e inexistentă prin telefon.

Ea vine la el peste o oră şi el zice:

„Tu cine eşti? Arăţi exact ca mama.”

Motivul e că există o cale separată
de la centri auditivi la cei emoţionali,

care n-a fost întreruptă la accident.

Aşa se explică de ce la telefon
el îşi recunoaşte mama fără probleme,

dar când o vede în persoană
crede că-i o impostoare.

Cum se crează
aceste legături complexe în creier?

E ceva natural, genetic sau căpătat?

Examinăm asta studiind alt sindrom curios,
sindromul „braţului fantomă”.

Ştiţi toţi ce-i un braţ fantomă:

când se amputează o mână sau un picior
din cauza gangrenei sau în război,

– de exemplu, în războiul din Irak
e o problemă serioasă –

continuaţi să simţiţi intens
prezenţa braţului lipsă

şi asta se numeşte
braţ sau picior fantomă.

Puteţi avea o fantomă
cu aproape orice parte a corpului,

chiar şi cu organele interne.

Am avut pacienţi cu uterul scos
– histerectomie –

care aveau un uter fantom,
inclusiv crampe menstruale fantomă

la momentul potrivit a lunii.

Un student m-a întrebat ieri, dacă ele au
şi sindrom pre-menstrual fantomă?

(Râsete)

Un subiect bun de cercetat ştiinţific,
dar de care nu ne-am ocupat.

Următoarea întrebare e:

ce putem învăţa despre braţe fantomă
din experimente?

Am descoperit că aproape jumătate
din pacienţii cu braţe fantomă

pretind că-şi pot mişca fantoma.

Că şi-ar bate uşor fratele pe umăr

ar răspunde la telefon când sună,
ar face cu mâna.

Sunt senzaţii foarte vii.
Pacientul n-are iluzii.

Ştie că braţul nu-i acolo, dar totuşi are
o experienţă senzorială convingătoare.

Totuşi, pentru jumătate din pacienţi,
asta nu se întâmplă.

Braţul fantomă zic ei: „Dar doctore,
braţul fantomă e paralizat.

E fixat într-un spasm încleştat
şi-i sfâşietor de dureros.

Dacă-aş putea să-l mişc
poate durerea s-ar diminua.”

Şi de ce-ar fi paralizat un braţ fantomă?

Pare a fi un oximoron.

Examinând dosarele medicale
am descoperit că

la persoanele cu braţe fantomă paralizate

braţul real fusese paralizat
din cauza lezării nervului periferic,

Însuşi nervul care inervează braţul
a fost secţionat,

să zicem într-un accident de motocicletă.

Şi pacientul de fapt avea
un braţ real care durea enorm

ţinut bandajat câteva luni sau un an,

iar apoi, din dorinţa nechibzuită
de a-l scăpa de durerea din braţ,

chirurgul îi amputează mâna

şi rămâne cu un braţ fantomă
cu aceleaşi dureri.

Asta-i o problemă clinică serioasă.

Pacienţii devin deprimaţi.
Unii ajung la suicid.

Cum tratatăm acest sindrom?
Şi de ce aveţi braţul fantomă paralizat?

Examinând istoricul cazurilor
am găsit că ei păstraseră braţul,

iar nervii ce-l deserveau
fuseseră secţionaţi,

încât braţul real era paralizat

şi zăcea într-un bandaj
cu luni înainte să fie amputat,

iar durerea e apoi transferată
braţului fantomă.

De ce se întâmplă aşa ceva?

Când braţul era intact, dar paralizat,

din partea frontală a creierului
venea comanda „mişcă" pentru braţ,

iar feedback-ul vizual era: „Nu."

Mişcă. Nu. Mişcă. Nu.
Mişcă. Nu.

Se formează în creier acest circuit,
iar asta o numim paralizie învăţată.

Creierul învaţă pe baza acestei
legături asociative hebiene,

că simpla comandă de a mişca braţul
dă senzaţia de paralizie a braţului.

Apoi când amputaţi braţul,

această paralizie învăţată
continuă să existe în imaginea corpului

şi rămâne fantomei.

Cum ajuţi aceşti pacienţi?

Cum dezveţi paralizia învăţată,
încât să scape de durerea sfâşietoare,

de spasmul din braţul fantomă?

Ce-ar fi dacă transmitem comenzi fantomei

şi oferim feedback vizual
că ea se supune comenzii.

Poate-i reuşim să calmăm
durerea şi crampa fantomă.

Cum faci asta?
Păi, realitate virtuală.

Dar asta costă milioane de dolari.

Eu am ales să fac asta cu doar 3 dolari,
dar să nu spuneţi agenţiilor finanţatoare.

(Râsete)

Creezi o cutie oglindă.

O cutie de carton cu o oglindă la mijloc,
şi apoi pui fantoma...

Primul meu pacient
– Derek – a venit.

Avea braţul amputat de10 ani.

Suferise o avulsie a braţului,
deci nervii i-au fost întrerupţi

şi braţul a fost paralizat,
ţinut bandajat 1 an şi apoi amputat.

Avea un braţ fantomă sfâşietor de dureros,
pe care nu-l putea mişca.

Era un braţ fantomă paralizat.

A venit, i-am dat o oglindă în cutie,
ca asta, pe care-o numesc cutie oglindă.

Pacientul îşi pune braţul stâng fantomă

care-i încleştat într-un spasm,
pe partea stângă a oglinzii,

şi braţul normal,
pe partea dreaptă a oglinzii

în aceiaşi poziţie ca şi braţul încleştat.

Priveşte în oglindă şi ce experienţă are?

Că i-a înviat fantoma, deoarece vede
reflexia braţului normal în oglindă

şi impresia e că fantoma a înviat.

Îi spun: dă din degetele reale, mişcă-le,
în timp ce priveşti în oglindă.”

Va avea impresia vizuală
că fantoma se mişcă. E evident.

Dar uimitor e că pacientul spune:

„Doamne, fantoma se mişcă din nou,
iar durerea şi spasmul se diminuează.”

Ţineţi minte, primul pacient care a venit,

(Aplauze)

Mulţumesc.
(Aplauze)

A venit primul pacient,
a privit în oglindă şi i-am spus:

„Priveşte la reflexia braţului fantomă."

A început să chicotească:
„Îmi pot vedea fantoma.”

Nu e prost. Ştie că nu e real.

Ştie că e o reflecţie în oglindă,
dar e o experienţă senzorială vie.

Apoi îi zic:
„Mişcă-ţi braţul normal şi fantoma."

„Nu-mi pot mişca fantoma.
Ştii că doare.”

„Bine, mişcă-ţi braţul normal.”

Şi spune: „Doamne, fantoma se mişcă iar,
nu-mi vine să cred! Şi mă lasă durerea!"

Bine.

„Închide ochii – îi închide –
şi mişcă-ţi braţul sănătos.”

„Nimic. Iar s-a încleştat.”

„Bine, deschide ochii.”

„O Doamne, iar se mişcă!”
ca un copil într-un magazin de dulciuri.

Bun, asta demonstrează teoria mea
despre paralizia învăţată

şi rolul critic al input-ului vizual,
dar nu voi primi Premiul Nobel

c-am făcut pe cineva
să-şi mişte braţul fantomă.

(Râsete)
(Aplauze)

E o abilitate absolut inutilă,
dacă vă gândiţi un pic.

(Râsete)

Apoi m-am gândit că şi alte tipuri
de paralizie din neurologie,

– ca accidentul vascular,
distonia focală –

ar putea fi vorba de o componentă învăţată

pe care o puteţi depăşi
c-un dispozitiv simplu ca oglinda.

Aşa c-am zis, „Uite, Derek –

– doar n-ar căra după el cutia cu oglindă
ca să-şi aline durerea –

„Derek, ia-o acasă şi exersează
una-două săptămâni.

Poate după o perioadă de exerciţii
te poţi lipsi de oglindă,

îţi dezveţi paralizia şi începi
să-ţi mişti braţul paralizat,

ca să scapi de durere.”

„Bine”, o ia acasă.

„E doar 2 dolari. Ia-o acasă.”

A luat-o acasă şi mă sună
după două săptămâni:

„Doctore, n-o să-ţi vină să crezi!”

„Ce?”

„A dispărut.”

„Ce-a dispărut?”

Mă gândeam că cutia cu oglindă a dispărut.
(Râsete)

„Nu, nu, nu! Braţul fantomă
pe care-l am de 10 ani, a dispărut!”

M-am îngrijorat: „Vai de mine,
i-am schimbat imaginea corpului,

cum rămâne cu experimentele pe oameni,
etica şi tot restul?

„Derek, te deranjează?”
„Nu!”

„De 3 zile n-am avut braţul fantomă.

Deci nici spasme
sau dureri la cotul fantomei,

nici dureri în antebraţ...
Toate au dispărut.

Problema e că încă mai am
degetele fantomă atârnate de umăr,

şi n-ajung cu cutia acolo.”
(Râsete)

„Aţi putea s-o modificaţi
şi să mi-o puneţi pe frunte

ca să fac aşa
şi să scap de degetele fantomă?"

Credea că-s vreun magician.

Se întâmplă asta pentru că că creierul
e într-un conflict senzorial enorm.

Primeşte mesaje de la văz,
cum că fantoma a revenit,

pe de altă parte
nu are semnale de la proprioceptori,

muşchii semnalează că nu există braţ.

Sistemul motric zice că există un braţ

şi din cauza acestui conflict
creierul zice la naiba cu toate:

nu există fantoma, nu există braţul.

Intră într-un fel de negare.
Blochează semnalul.

Apoi când braţul dispare,
ca bonus dispare şi durerea

fiindcă nu simţi o durere extracorporală
care pluteşte în spaţiu. Ăsta-i bonusul.

Tehnica a fost testată pe zeci de grupuri
de pacienţi în Helsinki

aşa că se poate dovedi utilă
în tratarea durerilor fantomă

şi au încercat-o pentru reabilitarea
după atac cerebral.

În atacul cerebral se consideră că fibrele
sunt deteriorate şi n-ai ce-i face.

Dar se pare că o componentă
a parezei din atacul cerebral

e tot învăţată şi de aceea
poate fi depăşită utilizând oglinzi.

A trecut şi asta de testele clinice
ajutând mulţi, mulţi pacienţi.

Trecem la a 3-a parte a discursului meu,

despre alt fenomen curios
numit sinestezie.

A fost descoperită
de Francis Galton în sec. 19.

Era văr cu Charles Darwin.

A arătat că anumite persoane
într-o populaţie,

normale în celelalte aspecte,
au următoarea ciudăţenie:

de câte ori văd un număr,
acesta e colorat.

Cinci e albastru, şapte e galben,
opt e verzuliu, nouă e indigo.

Ţineţi cont că ei sunt
absolut normali în toate privinţele.

Sau Do major – uneori tonurile au culori –

Do major e albastru, La major e verde,
alt ton poate fi galben.

De ce se întâmplă asta?
Se numeşte sinestezie.

Galton a numit-o sinestezie:
un amestec a simţurilor.

În noi, toate simţurile sunt distincte.
La ei sunt încâlcite.

De ce se întâmplă aşa ceva?

Un aspect al acestei probleme
e foarte interesant.

Sinestezia apare în familii şi Galton zice
că are o bază ereditară, genetică.

Al doilea – sinestezia e despre –
ajung la idea principală a discursului meu:

creativitatea.

Sinestezia e de 8 ori mai răspândită
printre artişti, poeţi, nuvelişti

şi alte persoane creative,
decât în populaţia generală.

De ce e aşa? Voi răspunde la asta.
Nu s-a răspuns până acum.

Bun.

Ce e sinestezia? Ce-o cauzează?
Există multe teorii.

O teorie e că-s nebuni.

Asta nu-i o teorie prea ştiinţifică
aşa că uităm de ea.

Altă teorie ar fi
că sunt dependenţi de stupefiante.

Ar fi o doză de adevăr aici

deoarece e mult mai răspândită aici,
în Bay Area, decât în San Diego. (Râsete)

A treia teorie e că...

Hai să ne întrebăm
ce se întâmplă de fapt în sinestezie?

Am descoperit că aria pentru culoare
şi cea pentru numere

sunt alăturate în creier,
în girusul fusiform.

Am presupus c-ar exista legături
accidentale între culori şi numere.

De fiecare dată când vedeţi un număr,
vedeţi şi culoarea corespunzătoare

şi de asta aveţi sinestezie.

De ce se întâmplă aşa ceva?

De ce unii ar avea legături între arii?

V-am spus că e ereditară.

Asta vă dă un indiciu:

că există o genă anomală,

o mutaţie în gene care cauzează
conexiunea anormală.

Noi toţi ne naştem
cu toate conectate la toate celelalte.

Fiecare regiune a creierului
e conectată la toate celelalte

şi legăturile sunt tunse ca să creeze

arhitectura modulară caracteristică
a creierului adult.

Dacă există o genă răspunzătoare de tuns
şi ea suferă o mutaţie,

ai tunsori ineficiente
în regiuni adiacente.

Şi dacă ele sunt la numere şi culoare,
aveţi sinestezie număr-culoare,

între sunet şi culoare,
aveţi sinestezie sunet-culoare.

Totul clar până aici.

Dar dacă gena acţionează pretutindeni
şi totul e încrucişat?

Ce e comun la artişti, nuvelişti şi poeţi?

Abilitatea de gândi metaforic,
conectând idei, aparent fără legătură.

Ca: „aici e Est şi Julieta e Soarele.”

Cum adică Julieta e soare,
adică-i un glob strălucitor de flăcări?

Schizofrenicii fac asta,
dar aia-i altă poveste.

Oamenii normali ar zice
că-i caldă ca soarele,

că radiază ca soarele,
că-i grijulie ca soarele.

Instantaneu faceţi legătura.

Presupunând că încrucişarea
conexiunilor şi conceptelor

aparţin unor regiuni corticale diferite,

ar da predispoziţie mărită spre metaforă
şi creativitate la sinestezici.

Aşa sinestezia e de 8 ori mai frecventă
printre poeţi, artişti şi nuvelişti.

E o viziune frenologică a sinesteziei.

Ultima demonstraţie,
– îmi mai daţi un minut? –

(Aplauze)
Mulţumesc.

Vă demonstrez că toţi sunteţi sinestezici,
dar nu vreţi să recunoaşteţi.

Ăsta e alfabetul marţian,
ca şi în alfabetul vostru,

A e A, B e B, C e C,
forme diferite pentru foneme diferite.

Aici e alfabetul marţian:
unul e Kiki şi celălalt e Buba.

Care e Kiki şi care e Buba?

Câţi credeţi că ăsta-i Kiki şi ăla-i Buba?

Avem 1-2 mutanţi.
(Râsete)

Câţi credeţi că ăla-i Buba şi ăsta-i Kiki?

99% din voi.

Nici unul nu sunteţi marţian,
cum aţi ales?

Toţi faceţi legături încrucişate,
o abstracţie sinestezică,

adică acea inflecţie ascuţită: Kiki.

În cortexul auditiv,
celulele auditive sunt stimulate: Kiki,

mimează inflexia vizuală,
o inflexiune bruscă, ca o formă zimţată.

E important deoarece ne indică
angrenarea creierului într-o primitivă...

Pare o iluzie naivă,

dar fotonii din ochi
transmit această formă,

şi celulele auditive din ureche
stimulează aria auditivă,

iar creierul e capabil
să extragă numitorul comun.

E o formă primitivă de abstractizare,
care ştim că are loc în girusul fusiform,

deoarece când el e lezat,

persoanele nu se descurcă
cu dilema Buba-Kiki,

dar n-au nici capacitatea
de a înţelege metafora.

Dacă întrebi un astfel de individ
ce înseamnă:

„Nu tot ce luceşte e aur”,

îţi răspunde: „Dacă e metalic şi luceşte
nu înseamnă că-i aur:

trebuie să-i măsori greutatea specifică."

Le scapă complet sensul metaforic.

Această regiune e de vreo 8 ori mai mare,

mai ales la om,
decât la primatele inferioare.

Ceva foarte interesant are loc aici,
în girusul angular,

deoarece e intersecţia
între auz, văz şi pipăit,

s-a dezvoltat enorm la oameni
şi ceva foarte interesant are loc.

Cred că reprezintă fundamentul
multor abilităţi caracteristic umane

ca abstractizarea,
metafora şi creativitatea.

Întrebările filozofilor de milenii,

ca cercetători, putem să le explorăm
prin scanarea creierului

şi prin observarea pacienţilor,
punând întrebările corecte.

Mulţumesc.
(Aplauze)

Îmi cer scuze.

(Râsete)