De ce clădirile din viitor vor fi determinate de ... voi

„Arhtectura nu se rezumă doar la matematică și zonificare -- ci mai degrabă la profundele legături emotionale”, spune Marc Kushner. Într-o prezentare impresionantă -- și deseori amuzantă -- acesta examinează ultimii treizeci de ani din arhitectură pentru a demonstra cum publicul, odată deconectat, a devenit o parte esențială a procesului de design. Cu ajutorul platformelor de socializare, reacțiile publicului devin cunoscute arhitecților cu ani înainte ca o clădire să fie măcar creată. Rezultatul? Arhitectură cu o funcționalitate mult mai mare decât până acum.

Astăzi vă voi vorbi

despre ultimii 30 de ani
din istoria arhitecturii.

Destul de mult de acoperit
în doar 18 minute.

E un subiect complex, așa că
vom începe cu o locație pe măsură:

New Jersey.

Eu sunt din Jersey, iar acum 30 de ani,

când aveam șase ani,
locuiam în casa părinților

într-un oraș numit Livingston,

și aici era dormitorul meu
din copilărie.

Pe colț, chiar lângă dormitorul meu,

se găsea baia,
pe care o împărțeam cu sora mea.

Iar între dormitor și baie

se găsea un balcon
cu vedere spre sufragerie.

Aceasta era camera unde toată lumea
se aduna să se uite la televizor,

așa că de fiecare dată când mergeam
din dormitorul meu la baie,

toată lumea mă putea vedea,

și oricând făceam duș și mă întorceam
acoperit doar de un prosop,

toată lumea mă putea vedea.

Iată cum arătam pe atunci.

Eram ciudat,

nesigur și mă uram pentru asta.

Uram acel drum, uram acel balcon,

uram acea cameră, și uram acea casă.

Iar asta e arhitectura.

(Râsete)

Gata.

Acea senzație, acele emoții
pe care le trăisem,

constituie adevărata putere
a arhitecturii,

fiindca arhitectura nu se rezumă
doar la matematică și zonificare,

ci se referă la acele legături
emoționale profunde

pe care le formăm cu spațiile
în care locuim.

Nu e deloc surprinzător
că simțim astfel,

deoarece potrivit EPA,

americanii petrec aproape
90% din timp în spațiile închise.

Adică 90% din timp
suntem înconjurați de arhitectură.

Asta înseamnă foarte mult.

Înseamnă totodată că arhitectura
ne influențează fără ca măcar să realizăm.

Lucru ce ne face ușor creduli
și foarte previzibili.

Înseamnă că atunci când vă arăt
o clădire ca aceasta,

știu deja la ce vă gândiți:

vă gândiți la „putere",
„stabilitate" și „democrație".

Probabil sunteți influențați de faptul
că se bazează pe o clădire

construită de către greci
acum 2,500 de ani.

Nu e decât un truc.

E doar un imbold folosit de arhitecți

pentru a vă încuraja să dezvoltați
o legătură emoțională

cu formele în care ne construim clădirile.

E o legătură emoțională previzibilă,

și totodată un truc
de care ne-am folosit timp îndelungat.

L-am folosit acum 200 de ani
pentru a construi bănci.

L-am folosit în secolul XIX
la construcția muzeelor de artă.

Și în America secolului douăzeci,

pentru a construi case.

Priviți doar acești mici soldați stabili

înfruntând oceanul
și opunându-se elementelor naturii.

Iar asta e foarte folositor,

deoarece să construiești
e un lucru terifiant.

Este costisitor, foarte complex
și cere mult timp.

Iar cei care se ocupă cu asta --

proiectanții și guvernele --

se tem de inovație,

și preferă să se folosească de modele
la care știu că veți reacționa.

Astfel ajungem să avem clădiri
precum aceasta.

E o clădire destul de frumoasă.

Este Biblioteca Publică din Livingston,

ce a fost finalizată
în orașul meu natal în 2004,

și, vedeți, are o cupolă,

această construcție circulară,
cărămidă roșie și aceste coloane,

aproape că puteți ghici ce dorește
să transmită Livingston cu acest edificiu:

copii, valoare a proprietății și istorie.

Însă nu are multe în comun
cu rolul unei biblioteci în ziua de azi.

În același an, în 2004,
în partea opusă a țării,

o altă bibliotecă a fost construită,

ce arată așa.

Se află în Seattle.

Biblioteca se dedică modului
în care consumăm presa în era digitală.

E un nou tip de atracție publică
a orașului,

un loc de întâlnire, lectură
și informare.

Așadar cum se poate

ca în același an și în aceeași țară,

două clădiri,
ambele purtând numele de biblioteci,

să arate complet diferit?

Răspunsul e că arhitectura funcționează
după principiul unei pendule.

Pe de-o parte se află inovația,

iar arhitecții se află constant
în căutarea de noi tehnologii,

tipologii sau soluții
pentru felul în care trăim astăzi.

Și persistăm atât de mult

până când reușim
să vă îndepărtăm întru-totul.

Suntem îmbrăcați în negru,
devenim depresivi,

voi ne credeți adorabili,

însă suntem goi pe dinăuntru
fiindcă nu avem de ales.

Trebuie să ne sacrificăm

pentru a reinventa simbolurile
pe care le iubiți atât de mult.

Așadar o facem, voi sunteți mulțumiți,

noi ne simțim cumpărați ușor,

așa că începem iar să experimentăm

oscilând pendula înainte și înapoi
în mod repetat,

ceea ce am și făcut în ultimii 300 de ani,

dar mai ales în ultimii 30.

Așadar, acum 30 de ani
abia ce lăsam în urmă anii '70.

Arhitecții erau pe atunci ocupați
experimentând cu ceva numit Brutalism.

Totul se rezuma la beton.

(Râsete)

Deja vă puteți închipui.

Ferestre mici, dimensiuni dezumanizante.

Lucruri foarte dure.

Cu cât ne apropiem de anii '80,

începem să refolosim aceste simboluri.

Astfel pendula oscilează
în direcția opusă.

Lucrăm din nou cu formele
pe care știm că le iubiți

și le readaptam.

Adăugăm neon,

adăugăm culori pastel

și folosim materiale noi.

Toată lumea e încântată.

Iar noi nu ne oprim doar aici.

Dulapurile în stil Chippendale,

le-am transformat în zgârie-nori,

iar zgârie-norii devin castele medievale
fabricate din sticlă.

Formele au devenit voluminoase,

îndrăznețe și colorate.

Piticii deveniseră coloane.

(Râsete)

Lebedele ajunseseră
de dimensiunea clădirilor.

Era o adevărată nebunie.

Dar erau totuși anii '80,
deci era permis.

(Râsete)

Mergeam cu toții la mall,

și ne mutam în suburbii,

iar în aceste suburbii,

ne puteam crea
propriile fantezii arhitecturale.

Iar aceste fantezii,

pot fi mediteraneene,

franțuzești,

sau italiene.

(Râsete)

Posibil cu suficiente baghete de pâine.

Așa e cu postmodernismul.

Așa e cu simbolurile.

Sunt simple și convenabile,

fiindcă în loc să creăm spații,

creăm amintiri legate de ele.

Fiindcă știm cu toții

că asta nu e Toscana.

Ci Ohio.

(Râsete)

Arhitecții devin frustrați,

și pendula oscilează
iar în direcția opusă.

La sfârșitul anilor '80
și începutul anilor '90

începem să experimentăm
cu ceva numit deconstructivism.

Renunțăm la simbolurile istorice,

folosim noi tehnici
de design computerizat,

și inventăm noi compoziții,

o adevărată fuzionare a formelor.

Un proces academic și complex,

deloc popular,

ce vă îndepărtează în totalitate.

În mod normal pendula ar oscila
în direcția opusă.

Însă atunci s-a întâmplat
ceva uluitor.

În 1997 această clădire
a fost deschisă publicului.

E Guggenheim din Bilbao de Frank Gehry.

Iar această clădire

schimbă relația dintre oameni
și arhitectură în mod fundamental.

Paul Goldberger a spus
că Bilbao a fost un moment rar

în care criticii, academicienii
și publicul larg

au fost complet de acord
asupra unei clădiri.

Cei de la New York Times au numit
această clădire un miracol.

Turismul din Bilbao a crescut
cu până la 2,500%

după finalizarea acestei clădiri.

Așa că dintr-o dată,
toată lumea vrea o clădire la fel:

L.A.,

Seattle,

Chicago,

New York,

Cleveland,

Springfield.

(Râsete)

Toată lumea vrea una,
iar Gehry e pretutindeni.

E prima celebritate-arhitect.

Cum e posibil ca aceste forme --

sălbatice și radicale --

să devină omniprezente în lume?

Și s-a întâmplat fiindcă mass-media
le-a acordat îndeajuns de multă atenție,

învățându-ne că aceste forme
înseamnă cultură și turism.

Am format o legătură emoțională
cu aceste forme.

La fel ca orice primar din lume.

Fiecare primar a știut
că având aceste forme,

însemna a avea cultură și turism.

Acest fenomen,
la trecerea în noul mileniu,

a afectat și alți arhitecți celebri.

I s-a întâmplat lui Zaha,

și lui Liebeskind,

iar cele întâmplate
acestor arhitecți de top

o dată cu trecerea în noul mileniu

se poate întâmpla
întregului domeniu arhitectural,

o dată ce platformele digitale
încep să crească viteza

cu care suntem expuși la informații.

Gândiți-vă la felul
în care percepem arhitectura.

Acum o mie de ani,

erați nevoiți să vă mergeți într-un sat
din apropiere pentru a vedea o clădire.

Transportul începe să se dezvolte:

Puteți călători cu barca sau avionul,
devenind astfel turiști.

Tehnologia avansează:
o puteți vedea în ziare, la televizor,

până când în final devenim toți
fotografi arhitecturali,

iar clădirea ajunge
să își părăsească locația inițială.

Arhitectura e pretutindeni,

ceea ce înseamnă că viteza comunicării

a ajuns din urmă
viteza progresului arhitectural.

Deoarece arhitectura
se dezvoltă destul de repede.

Nu durează mult să concepi o clădire.

Durează mult să o construiești,

trei sau patru ani,

timp în care un arhitect
va proiecta două, opt,

sau chiar o sută de alte clădiri

înainte să știe dacă cea proiectată
acum patru ani

a fost sau nu un succes.

Asta fiindcă nu s-a acordat destul timp
criticii arhitecturale.

Așa ne alegem cu clădiri precum aceasta.

Brutalismul a fost un curent
ce a durat nu doi,

ci douăzeci de ani.

Timp de 20 de ani, am creat clădiri
precum aceasta

fiindcă pe atunci nu știam
cât de mult vă displăcea.

Nu se va mai întampla,

cred eu,

fiindcă suntem pe punctul de a trăi
cea mai mare revoluție arhitecturală

de la inventarea betonului,

a oțelului, sau a liftului,

și aceea e revoluția digitală.

Teoria mea e că dacă pendula
se lasă manipulată de mass-media,

începe să oscileze tot mai repede,

până când se află aproape simultan
la ambele extremități,

estompând diferențele
dintre inovație și simbolism,

dintre noi, arhitecții, și voi, publicul.

Putem crea simboluri cu conținut emoțional
aproape instantaneu

din ceva complet nou.

Vă voi ilustra asta

cu un proiect finalizat recent
de firma mea.

Am fost angajați să înlocuim
această clădire, distrusă de un incendiu.

Acesta e centrul unui oraș
numit Pines,

din Fire Island, statul New York.

Este o comunitate de vacanță.

Am propus o clădire îndrăzneață,

complet diferită de alte
modele arhitecturale folosite până atunci,

și fiindcă noi, clientul nostru,

și întreaga comunitate ne temeam,

am decis să creăm o serie
de modele fotorealiste,

pe care le-am pus pe Facebook

și pe Instagram,

lăsându-i apoi pe oameni
să își facă treaba:

să partajeze, comenteze,
aprecieze și deprecieze.

Însă asta a însemnat că înainte cu doi ani
de finalizarea clădirii,

aceasta făcea deja parte din comunitate,

astfel încât atunci când modelele
erau identice clădirii finalizate,

nu au existat deloc surprize.

Clădirea era deja integrată în comunitate,

iar în acea vară,

când lumea începuse să posteze
și să partajeze clădirea pe social media,

clădirea a încetat să fie doar un edificiu
și a devenit mass-media,

fiindcă acestea nu sunt
doar imaginile unei clădiri,

ci sunt imaginile voastre
ale unei clădiri.

Și o dată ce le folosiți
pentru a vă împărtăși povestea,

acestea încep să facă parte
din relatarea personală,

ceea ce duce la scurtcircuitarea

întregii memorii colective,

căci voi creați simboluri
pe înțelesul tuturor.

Asta înseamnă
că nu mai avem nevoie de greci

să ne spună cum ar trebui
să percepem arhitectura.

Ne putem împărtăși părerile
despre arhitectură în mod reciproc,

deoarece platformele digitale
nu au schimbat doar relațiile interumane,

ci și relațiile dintre noi și clădiri.

Gândiți-vă un moment la acei bibliotecari
din Livingston.

Dacă acea clădire
ar fi fost construită astăzi,

primul lucru pe care l-ar face,
e să caute „noi biblioteci" pe internet.

Imediat ar fi bombardați cu exemple
de experimentare, inovație

și de reînnoire a conceptului
convențional de bibliotecă.

Asta e arma lor.

Pot prezenta aceste proiecte

primarului și locuitorilor din Livingston,

știind că nu există doar un singur răspuns
legat de ceea ce o bibliotecă este azi.

Haideți să colaborăm.

Abundența experimentelor

le oferă libertatea de a-și conduce
propriul experiment.

Totul este diferit acum.

Arhitecții nu mai sunt
acele creaturi misterioase

ce folosesc cuvinte mari
și schițe complicate,

iar voi nu mai sunteți
publicul conservator,

consumatorii ce refuză
orice nemaivăzut până atunci.

Arhitecții vă pot auzi,

și voi nu sunteți intimidați
de arhitectură.

Asta înseamnă că acea pendulă
ce oscilează înainte și înapoi

de la un stil la altul
și de la un curent la altul,

este irelevantă.

Putem de fapt să facem un pas înainte

și să găsim soluții relevante
la problemele actuale din societate.

Acesta reprezintă sfârșitul
istoriei arhitecturale

și înseamnă că edificiile din viitor

vor arăta foarte diferit
comparativ cu clădirile de azi.

Înseamnă că un spațiu public
într-un oraș antic precum Seville

poate fi unic și adaptat
modului de dezvoltare al unui oraș modern.

Înseamnă că un stadion din Brooklyn,
poate fi un stadion din Brooklyn,

și nu doar o imitație istorică
în cărămidă roșie

a ceea ce credem
că ar trebui să fie un stadion.

Înseamnă că roboții
vor construi clădirile,

fiindcă acum suntem pregatiții
pentru noile forme.

Iar asta înseamnă că edificiile
se vor adapta capriciilor naturii

și nu invers.

Înseamnă că un garaj
din Miami Beach, Florida,

poate fi totodată o sală de sport

sau de yoga,

și un spațiu unde vă puteți
căsători noaptea târziu.

Înseamnă că trei arhitecți pot visa
la posibilitatea de a înnota

în East River din New York

și pot strânge apoi
o jumătate de milion de dolari

de la o comunitate
pregătită să le susțină cauza,

și nu numai de la un singur client.

Înseamna că nicio clădire
nu e prea mică pentru inovație,

precum acest mic pavilion pentru reni,

ce arată la fel de solid și puternic
precum animalele pe care le observă.

La fel înseamnă că o clădire
nu trebuie să fie frumoasă,

pentru a fi îndrăgită,

ca de exemplu această clădire
mică și urâtă din Spania,

unde arhitecții au săpat o groapă,

au umplut-o cu fân,

deasupra căruia au turnat ciment,

iar când acesta s-a uscat,

au chemat pe cineva să îndepărteze fânul

iar tot ceea ce a rămas după finalizare

este această mică încăpere hidoasă

plină de urme și zgârieturi
în urma construcției,

și care acum e locul cel mai sublim
de a privi un apus spaniol.

Fiindcă de fapt nu contează
dacă o vacă

sau un robot ne construiesc clădirile.

Nu contează cum, ci ceea ce construim.

Arhitecții deja știu cum să creeze
clădiri mai ecologice,

mai profesionale și prietenoase.

Am așteptat doar ca voi să le vreți.

În sfârșit nu ne mai aflăm
la poluri opuse.

Găsiți un arhitect și angajați-l,

lucrați cu noi pentru a construi clădiri,
orașe și o lume mai bună,

deoarece mizele sunt mari.

Clădirile nu ne oglindesc societatea,
ci o modelează

până la cele mai mici spații:

bibliotecile locale,

casele în care ne creștem copiii,

chiar și drumul pe care ei îl fac
de la dormitor la baie.

Mulțumesc.

(Aplauze)