Ce știu veterinarii dar doctorii nu.

Cum numești un veterinar care are grijă doar de o specie? Medic generalist.
În acest discurs fascinant, Barbara Natterson-Horowitz relevă cum ar putea fi îmbunătățită practica medicală printr-o abordare de ansamblu asupra speciilor animale - cu deosebire când e vorba de sănătate mintală.

Acum 10 ani,

am primit un telefon
care mi-a schimbat viaţa.

Eram cardiolog la UCLA,

şi mă specializam în
tehnici de imagistică a cordului.

Mă sunase un veterinar
de la grădina zoologică din Los Angeles.

O femelă cimpanzeu mai bătrână

se trezise cu o pareză facială

și veterinarii se temeau că
ar fi avut un atac cerebral.

Mă rugau să merg la Zoo

şi să studiez inima animalului,

să detectez o eventuală cauză cardiacă.

Grădinile zoologice americane au angajaţi

medici veterinari de vârf,
specializaţi, atestaţi,

care au grijă remarcabil
de pacienţii lor necuvântători.

Din când în când,
se adresează comunităţii medicale umane,

pentru consultaţii deosebite,

iar eu am fost printre medicii norocoşi,
invitaţi să-i ajute.

Am avut şansa să elimin suspiciunea
de atac cerebral a cimpanzeului

şi să mă asigur că nu avea aorta perforată,

să consult acest macaw pentru murmur cardiac,

să fiu sigură că acest leu de mare californian
nu are pericardul inflamat,

iar aici, ascult inima unui leu,

după ce l-am salvat,

colaborând cu generalişti şi veterinari,

să-i extragem 700 cm cubi de fluid

din sacul care-i înconjoară inima.

Tehnica, pe care o aplicasem
la mulţi pacienţi umani,

era identică,
exceptând acea labă şi coada.

Mare parte din timp lucram la
Centrul Medical UCLA, cu medici,

discutând simptome, diagnostice
şi tratamente

pentru pacienţii mei umani,

dar o parte a timpului o alocam
grădinii zoologice Los Angeles,

discutând cu veterinarii
simptome, diagnostice şi tratamente

pentru pacienţii lor necuvântători.

Câteodată, în aceeaşi zi,

eram în ture între
Centrul Medical UCLA

şi grădina zoologică Los Angeles.

Iată ce începea să-mi devină
foarte clar.

Medicii şi veterinarii
tratează aceleaşi boli

ale pacienţilor, oameni sau animale:

insuficienţă cardiacă congestivă,
tumori craniene,

leucemie, diabet, artrită,
scleroză, cancer mamar,

chair şi sindroame psihiatrice ca
depresia şi anxietatea,

compulsiile, viciile alimentare
şi automutilarea.

Trebuie să vă mărturisesc:

chiar dacă am studiat fiziologia comparată
şi evoluţia biologică,

în studenţie,

chiar teza de doctorat era despre
teoria darvinistă:

asemănarea semnificativă a afecţiunilor

între animale şi om,

acest eveniment a fost un foarte necesar
semnal de trezire.

Am început să mă întreb,
cu toate aceste asemănări,

cum de nu întrebasem niciodată
un veterinar,

sau cum de nu citisem
literatura veterinară,

pentru a înţelege mai bine
vreun pacient uman?

De ce niciodată, eu sau colegii medici
pe care i-am întrebat,

nu fuseserăm
la vreo conferinţă veterinară?

De ce erau toate astea o surpriză?

Vreau să spun că orice medic
acceptă o legătură biologică

între animale şi oameni.

Orice medicaţie prescrisă
sau chiar luată de noi

sau prescrisă familiei

a fost testată în prealabil pe animale.

Dar ceva e foarte diferit

când dai unui animal medicamente
sau o boală umană

sau când el face insuficienţă cardiacă

sau diabet sau cancer, de unul singur.

Poate că surpriza

apare din cauza separării
crescânde din lumea noastră

între urban şi nonurban.

Ştiţi că auzim de copii de la oraş

care cred că lâna creşte în copaci

sau că brânza provine dintr-o plantă.

Spitalele umane de azi,
din ce în ce mai mult,

se transformă în
catedrale ale tehnologiei.

Asta crează o distanţă psihologică
între pacienţii umani

care sunt trataţi acolo

şi animalele bolnave
care trăiesc în oceane,

în ferme şi jungle.

Dar cred că există şi un motiv mai profund.

Medicii şi cercetătorii,
acceptăm că specia noastră,

Homo sapiens, e doar o specie,

nu mai unică sau mai specială
decât oricare alta.

Dar în adâncul inimii,
nu credem asta cu adevărat.

Realizez asta când ascult Mozart

sau când privesc fotografiile
luate de Mars Rover, pe MacBook.

Simt acea fire excepţional umană,

chiar când recunosc preţul
izolării noastre ştiinţifice,

când ne considerăm
specie superioară, aparte.

Mă străduiesc mai nou,

ca atunci când consult
un pacient uman, să mă întreb:

ce ştiu veterinarii despre asta
şi eu nu?

Oare mi-aş îngriji mai bine pacienţii

dacă i-aş considera pacienţi om-animal?

Iată câteva exemple de conexiuni
de acest fel

la care am ajuns gândind astfel.

Insufucuenţa cardiacă indusă de frică.

Prin anul 2000,

cardiologii umani au ,,descoperit"
insufucienţa cardiacă indusă emoţional.

Se întâmplă tatălui parior
care-şi pierde economiile de-o viaţă

la aruncarea unui zar,

sau unei mirese părăsite la altar.

Dar acest diagnostic ,,nou" pentru oameni,

nu-i nici nou şi nici
caracteristic doar oamenilor.

Veterinarii diagnostichează,
tratează şi previn

aceste simptome induse emoţional
la animale

de la maimuţe la flamingo,
de la cerbi la iepuri,

încă din anii '70.

Câte vieţi umane ar fi fost salvate

dacă aceste cunoştinţe veterinare
ar fi fost puse la îndemâna

medicilor de urgenţă sau cardiologilor?

Automutilarea.

Există oameni care se automutilează.

Unii îşi smulg părul din cap,

alţii se taie.

Şi animalele se automutilează.

Există păsări care-şi smulg penele,

armăsari care-şi muşcă coapsele
până când sângerează.

Dar veterinarii au modalităţi
specifice clare şi eficiente

pentru tratarea
şi chiar prevenţia automutilării

la animalele care o practică.

N-ar trebui ca aceste cunoştinţe
veterinare să fie accesibile

psihoterapeuţilor şi părinţilor
şi pacienţilor

care se luptă cu automutilarea?

Depresia postpartum
şi psihoza postpartum.

Câteodată, la scurt timp după naştere,

unele femei devin deprimate,

câteodată chiar psihotice.

Îşi pot neglija pruncul,

iar în cazuri extreme,

pot chiar să-l rănească.

Veterinarii ecveştri ştiu că uneori,

o iapă, imediat după naştere,

îşi va neglija mânzul,
refuzând să-l hrănească,

şi câteodată să-l lovească,
până îl omoară.

Dar veterinarii au o intervenţie

pentru rezolvarea sindromului
de respingere a mânzului

care presupune
creşterea oxitocinei la iapă.

Oxitocina e hormonul legăturii apropiate,

şi acest hormon creşte interesul iepei
pentru mânzul ei.

N-ar trebui această informaţie

cunoscută de obstetricieni şi ginecologi,

de doctori de familie şi pacienţi

care se luptă cu depresia
şi cu psihoza postpartum?

În ciuda acestor beneficii,

din nefericire, prăpastia dintre
domeniile noastre rămâne mare.

Ca să o explic o să scot la iveală
nişte rufe murdare.

Unii medici pot fi foarte încrezuţi

faţă de medici care nu sunt
de medicină generală.

Mă refer la dentişti,
oftalmologi şi psihologi,

dar mai ales faţă de veterinari.

Majoritatea medicilor nu îşi dau seama
că e mai greu astăzi

să fii admis la medicină veterinară
decât la medicină umană

şi că atunci când mergem la facultate

învăţăm tot ce se cunoaşte

despre o specie: Homo sapiens,

dar veterinarii trebuie să înveţe despre
sănătatea şi bolile

mamiferelor, amfibienilor, reptilelor,
peştilor şi păsărilor.

Aşa că veterinarii au dreptate
să se simtă jigniţi

de medicii condescendenţi şi ignoranţi.

O glumă a veterinarilor:

Cum se numeşte un veterinar

care ştie să trateze o singură specie?

Medic generalist. (Râsete)

Să micşorez prăpastia
a devenit o pasiune pentru mine,

şi fac asta prin programe

ca Darwin on Rounds la UCLA,

unde aducem experţi în animale
şi în biologie evolutivă

pe care îi includem
în echipele noastre medicale

cu internii şi cu rezidenţii.

La fel prin conferinţe Zoobiquity,

unde se întrunesc şcolile medicale
umane cu cele veterinare

pentru dezbateri de colaborare

ale bolilor şi afecţiunilor comune

animalelor şi oamenilor.

La conferinţele Zoobiquity,

participanţii învaţă cum tratând
cancerul mamar al unei tigroaice

ne poate ajuta să tratăm mai bine
cancerul mamar

al unei educatoare;

cum înţelegerea unui
ovar polichistic la o vacă Holstein

ne ajută să îngrijim mai bine

o instructoare de dans
cu menstre dureroase;

înţelegera tratamentului pentru
anxietatea de separare

la un Sheltie hiperactiv

poate ajuta un copil anxios
să facă faţă primelor zile de şcoală.

În SUA şi internaţional,
la conferinţele Zoobiquity

medici şi veterinari, îşi lasă
atitudinile şi preconceptele la uşă

şi se întâlnesc ca buni colegi,

din aceeaşi breaslă, ca doctori.

La urma urmei, oamenii,
suntem şi noi animale

şi e vremea ca noi medicii
să întâmpinăm pacienţii

şi propria natură animală

şi să ne unim cu veterinarii

într-o abordare inter-specii a sănătăţii.

Pentru că se pare

că unele dintre cele mai bune
şi mai umane practici

sunt efectuate de medici
ai căror pacienţi nu sunt oameni.

Una dintre cele mai bune
atitudini de îngrijire

a pacienţilor umani e atenţia crescută

la modul cum
ceilalţi pacienţi de pe planetă

trăiesc, cresc,
se îmbolnăvesc şi se vindecă.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)