Acum 10 ani, am primit un telefon care mi-a schimbat viaţa. Eram cardiolog la UCLA, şi mă specializam în tehnici de imagistică a cordului. Mă sunase un veterinar de la grădina zoologică din Los Angeles. O femelă cimpanzeu mai bătrână se trezise cu o pareză facială și veterinarii se temeau că ar fi avut un atac cerebral. Mă rugau să merg la Zoo şi să studiez inima animalului, să detectez o eventuală cauză cardiacă. Grădinile zoologice americane au angajaţi medici veterinari de vârf, specializaţi, atestaţi, care au grijă remarcabil de pacienţii lor necuvântători. Din când în când, se adresează comunităţii medicale umane, pentru consultaţii deosebite, iar eu am fost printre medicii norocoşi, invitaţi să-i ajute. Am avut şansa să elimin suspiciunea de atac cerebral a cimpanzeului şi să mă asigur că nu avea aorta perforată, să consult acest macaw pentru murmur cardiac, să fiu sigură că acest leu de mare californian nu are pericardul inflamat, iar aici, ascult inima unui leu, după ce l-am salvat, colaborând cu generalişti şi veterinari, să-i extragem 700 cm cubi de fluid din sacul care-i înconjoară inima. Tehnica, pe care o aplicasem la mulţi pacienţi umani, era identică, exceptând acea labă şi coada. Mare parte din timp lucram la Centrul Medical UCLA, cu medici, discutând simptome, diagnostice şi tratamente pentru pacienţii mei umani, dar o parte a timpului o alocam grădinii zoologice Los Angeles, discutând cu veterinarii simptome, diagnostice şi tratamente pentru pacienţii lor necuvântători. Câteodată, în aceeaşi zi, eram în ture între Centrul Medical UCLA şi grădina zoologică Los Angeles. Iată ce începea să-mi devină foarte clar. Medicii şi veterinarii tratează aceleaşi boli ale pacienţilor, oameni sau animale: insuficienţă cardiacă congestivă, tumori craniene, leucemie, diabet, artrită, scleroză, cancer mamar, chair şi sindroame psihiatrice ca depresia şi anxietatea, compulsiile, viciile alimentare şi automutilarea. Trebuie să vă mărturisesc: chiar dacă am studiat fiziologia comparată şi evoluţia biologică, în studenţie, chiar teza de doctorat era despre teoria darvinistă: asemănarea semnificativă a afecţiunilor între animale şi om, acest eveniment a fost un foarte necesar semnal de trezire. Am început să mă întreb, cu toate aceste asemănări, cum de nu întrebasem niciodată un veterinar, sau cum de nu citisem literatura veterinară, pentru a înţelege mai bine vreun pacient uman? De ce niciodată, eu sau colegii medici pe care i-am întrebat, nu fuseserăm la vreo conferinţă veterinară? De ce erau toate astea o surpriză? Vreau să spun că orice medic acceptă o legătură biologică între animale şi oameni. Orice medicaţie prescrisă sau chiar luată de noi sau prescrisă familiei a fost testată în prealabil pe animale. Dar ceva e foarte diferit când dai unui animal medicamente sau o boală umană sau când el face insuficienţă cardiacă sau diabet sau cancer, de unul singur. Poate că surpriza apare din cauza separării crescânde din lumea noastră între urban şi nonurban. Ştiţi că auzim de copii de la oraş care cred că lâna creşte în copaci sau că brânza provine dintr-o plantă. Spitalele umane de azi, din ce în ce mai mult, se transformă în catedrale ale tehnologiei. Asta crează o distanţă psihologică între pacienţii umani care sunt trataţi acolo şi animalele bolnave care trăiesc în oceane, în ferme şi jungle. Dar cred că există şi un motiv mai profund. Medicii şi cercetătorii, acceptăm că specia noastră, Homo sapiens, e doar o specie, nu mai unică sau mai specială decât oricare alta. Dar în adâncul inimii, nu credem asta cu adevărat. Realizez asta când ascult Mozart sau când privesc fotografiile luate de Mars Rover, pe MacBook. Simt acea fire excepţional umană, chiar când recunosc preţul izolării noastre ştiinţifice, când ne considerăm specie superioară, aparte. Mă străduiesc mai nou, ca atunci când consult un pacient uman, să mă întreb: ce ştiu veterinarii despre asta şi eu nu? Oare mi-aş îngriji mai bine pacienţii dacă i-aş considera pacienţi om-animal? Iată câteva exemple de conexiuni de acest fel la care am ajuns gândind astfel. Insufucuenţa cardiacă indusă de frică. Prin anul 2000, cardiologii umani au ,,descoperit" insufucienţa cardiacă indusă emoţional. Se întâmplă tatălui parior care-şi pierde economiile de-o viaţă la aruncarea unui zar, sau unei mirese părăsite la altar. Dar acest diagnostic ,,nou" pentru oameni, nu-i nici nou şi nici caracteristic doar oamenilor. Veterinarii diagnostichează, tratează şi previn aceste simptome induse emoţional la animale de la maimuţe la flamingo, de la cerbi la iepuri, încă din anii '70. Câte vieţi umane ar fi fost salvate dacă aceste cunoştinţe veterinare ar fi fost puse la îndemâna medicilor de urgenţă sau cardiologilor? Automutilarea. Există oameni care se automutilează. Unii îşi smulg părul din cap, alţii se taie. Şi animalele se automutilează. Există păsări care-şi smulg penele, armăsari care-şi muşcă coapsele până când sângerează. Dar veterinarii au modalităţi specifice clare şi eficiente pentru tratarea şi chiar prevenţia automutilării la animalele care o practică. N-ar trebui ca aceste cunoştinţe veterinare să fie accesibile psihoterapeuţilor şi părinţilor şi pacienţilor care se luptă cu automutilarea? Depresia postpartum şi psihoza postpartum. Câteodată, la scurt timp după naştere, unele femei devin deprimate, câteodată chiar psihotice. Îşi pot neglija pruncul, iar în cazuri extreme, pot chiar să-l rănească. Veterinarii ecveştri ştiu că uneori, o iapă, imediat după naştere, îşi va neglija mânzul, refuzând să-l hrănească, şi câteodată să-l lovească, până îl omoară. Dar veterinarii au o intervenţie pentru rezolvarea sindromului de respingere a mânzului care presupune creşterea oxitocinei la iapă. Oxitocina e hormonul legăturii apropiate, şi acest hormon creşte interesul iepei pentru mânzul ei. N-ar trebui această informaţie cunoscută de obstetricieni şi ginecologi, de doctori de familie şi pacienţi care se luptă cu depresia şi cu psihoza postpartum? În ciuda acestor beneficii, din nefericire, prăpastia dintre domeniile noastre rămâne mare. Ca să o explic o să scot la iveală nişte rufe murdare. Unii medici pot fi foarte încrezuţi faţă de medici care nu sunt de medicină generală. Mă refer la dentişti, oftalmologi şi psihologi, dar mai ales faţă de veterinari. Majoritatea medicilor nu îşi dau seama că e mai greu astăzi să fii admis la medicină veterinară decât la medicină umană şi că atunci când mergem la facultate învăţăm tot ce se cunoaşte despre o specie: Homo sapiens, dar veterinarii trebuie să înveţe despre sănătatea şi bolile mamiferelor, amfibienilor, reptilelor, peştilor şi păsărilor. Aşa că veterinarii au dreptate să se simtă jigniţi de medicii condescendenţi şi ignoranţi. O glumă a veterinarilor: Cum se numeşte un veterinar care ştie să trateze o singură specie? Medic generalist. (Râsete) Să micşorez prăpastia a devenit o pasiune pentru mine, şi fac asta prin programe ca Darwin on Rounds la UCLA, unde aducem experţi în animale şi în biologie evolutivă pe care îi includem în echipele noastre medicale cu internii şi cu rezidenţii. La fel prin conferinţe Zoobiquity, unde se întrunesc şcolile medicale umane cu cele veterinare pentru dezbateri de colaborare ale bolilor şi afecţiunilor comune animalelor şi oamenilor. La conferinţele Zoobiquity, participanţii învaţă cum tratând cancerul mamar al unei tigroaice ne poate ajuta să tratăm mai bine cancerul mamar al unei educatoare; cum înţelegerea unui ovar polichistic la o vacă Holstein ne ajută să îngrijim mai bine o instructoare de dans cu menstre dureroase; înţelegera tratamentului pentru anxietatea de separare la un Sheltie hiperactiv poate ajuta un copil anxios să facă faţă primelor zile de şcoală. În SUA şi internaţional, la conferinţele Zoobiquity medici şi veterinari, îşi lasă atitudinile şi preconceptele la uşă şi se întâlnesc ca buni colegi, din aceeaşi breaslă, ca doctori. La urma urmei, oamenii, suntem şi noi animale şi e vremea ca noi medicii să întâmpinăm pacienţii şi propria natură animală şi să ne unim cu veterinarii într-o abordare inter-specii a sănătăţii. Pentru că se pare că unele dintre cele mai bune şi mai umane practici sunt efectuate de medici ai căror pacienţi nu sunt oameni. Una dintre cele mai bune atitudini de îngrijire a pacienţilor umani e atenţia crescută la modul cum ceilalţi pacienţi de pe planetă trăiesc, cresc, se îmbolnăvesc şi se vindecă. Vă mulţumesc. (Aplauze)