Religia e bună sau nu?

Multe lucruri bune sunt făcute în numele religiei, și, de asemenea, multe lucruri rele. Filozoful Kwame Anthony Appiah prezintă o generoasă și surprinzătoare perspectivă.

Se vorbește despre religie tot timpul.

(Râsete)

Marele Cristopher Hitchens,
acum răposat,

a scris cartea „Dumnezeu nu este mare”,

cu subtitlul „Cum otrăvește religia totul”.

(Râsete)

Însă luna trecută, în revista „Time”,

rabinul David Wolpe,
căruia înțeleg că i se spune „Rabinul Americii”,

a spus, pentru a contrabalansa
caracterizarea negativă,

că nicio formă importantă
de schimbare socială

nu poate fi realizată
decât prin religia organizată.

Remarcile despre părțile negative

și pozitive sunt foarte vechi.

Am una în buzunar,

din secolul I î. H.,
aparținându-i lui Lucrețiu,

autorul poemului
„Despre natura lucrurilor”,

care a spus:
„Tantum religio potuit suadere malorum”.

Ar fi trebuit s-o știu pe de rost.

Înseamnă „Iată spre câte fapte rele

îi împinge religia pe oameni !”.

Vorbea

despre decizia lui Agamemnon
de a-și așeza fiica, Ifigenia,

pe altarul de sacrificiu,

pentru a menține perspectivele oastei sale.

Au existat lungi dezbateri

de-a lungul secolelor, în acest caz

de-a lungul mileniilor, despre religie.

S-a vorbit mult despre ea

și s-au spus lucruri

bune, rele și indiferente.

Azi vreau să vă conving

de o simplă afirmație,

și anume că aceste dezbateri

sunt, într-un anumit sens, absurde

fiindcă nu există asemenea lucru ca religia,

despre care să se facă astfel de afirmații.

Nu există un lucru numit religie,

așa că ea nu poate fi bună sau rea,

nici măcar indiferentă.

Dacă vă gândiți la afirmațiile

despre nonexistența lucrurilor,

o metodă evidentă de a încerca să stabilești

nonexistența unui lucru presupus

ar fi să oferi o definiție a acelui lucru

și apoi să vezi dacă ceva o satisface.

Voi merge în această direcție,

pentru început.

Dacă vă uitați în dicționare

și stați să vă gândiți,

o definiție firească a religiei

e că presupune credința
în zei sau ființe supranaturale.

Cum spuneam,
definiția e în multe dicționare,

dar o veți găsi

și în lucrările lui Sir Edward Tylor,

primul profesor de antropologie
de la Oxford,

unul dintre primii antropologi moderni.

În cartea sa despre cultura primitivă,

spune că esența religiei
e ceea ce numește „animism”:

credința în factorul supranatural,

credința în spirite.

Prima problemă a acestei definiții

se găsește într-un roman recent
de Paul Beatty, numit „Tuff”.

Un ins vorbește cu un rabin

care spune că nu crede în Dumnezeu.

Insul exclamă: „Ești rabin,
cum de nu crezi în Dumnezeu ?”

Răspunsul:
„Tocmai de asta e grozav să fii evreu.”

„Nu trebuie să crezi într-un Dumnezeu
în sine,

ci doar că ești evreu”.

Deci, dacă individul e rabin,
și încă unul evreu,

și dacă trebuie să crezi în Dumnezeu
pentru a fi religios,

atunci ajungem la concluzia contraintuitivă

că, întrucât e posibil să fii un rabin evreu

fără să crezi în Dumnezeu,

iudaismul nu e o religie.

Pare o idee destul de contraintuitivă.

Iată încă un argument
împotriva acestei concepții.

Un prieten de-al meu, indian,

s-a dus la bunicul lui când era foarte mic,

și i-a spus:

„Vreau să vorbim despre religie”.

Bunicul i-a răspuns: „Ești prea mic.”

„Întoarce-te ca adolescent”.

S-a întors ca adolescent

și i-a spus bunicului:

„E, poate, cam târziu acum,

fiindcă am descoperit că nu cred în zei”.

Bunicul, un om înțelept, a spus:

„Deci aparții ramurii ateiste

a tradiției hinduse”.
(Râsete)

În sfârșit, există un ins

care, după cum se știe,
nu crede în Dumnezeu.

Numele lui e Dalai Lama.

Spune adesea în glumă
că e unul dintre ateii de marcă ai lumii.

E însă adevărat,
fiindcă religia lui Dalai Lama

nu presupune credința în Dumnezeu.

Ați putea crede că asta arată

că v-am oferit o definiție greșită

și că ar trebui să găsesc alta,

pe care s-o verific pe aceste cazuri,

să încerc să găsesc ceva ce definește

iudaismul ateist, hinduismul ateist

și budismul ateist
ca forme de religiozitate.

Cred însă

că nu e o idee bună,

nu cred că așa funcționează

conceptul nostru de religie.

Cred că el funcționează astfel:

avem, de fapt, o listă

cu religiile paradigmatice

și ramurile lor,

iar dacă apare ceva nou

care pretinde că e o religie,

ne întrebăm:
„Seamănă cu una dintre acestea ?”

Corect ?

Nu gândim așa numai despre religie

și asta e, ca să zic așa...

Din punctul nostru de vedere,

tot ce-i pe listă ar trebui să fie o religie,

de aceea nu cred că o descriere a religiei

care exclude budismul și iudaismul

poate fi o premisă bună,

fiindcă ele sunt pe lista noastră.

Dar de ce avem o asemenea listă ?

Ce se întâmplă ?

Cum s-a ajuns să avem această listă ?

Cred că răspunsul e destul de simplu

și, de aceea, neînflorit și discutabil.

Sigur că mulți îl vor dezaproba,

dar iată versiunea mea

și, adevărată sau nu,

cred că oferă o idee clară despre felul

în care ar fi putut să apară această listă

și deci vă ajută să vă gândiți

ce rost ar putea avea ea.

Cred că răspunsul e următorul:
călătorii europeni,

începând cam din vremea lui Columb,

s-au pornit să cutreiere lumea.

Proveneau dintr-o cultură creștină

și, când ajungeau într-un loc nou,

observau că unii oameni
n-au religia creștină

și își puneau următoarea întrebare:

„Ce au ei în locul creștinismului ?”

Așa a fost alcătuită lista.

Conține religiile pe care le aveau
alți oameni

în locul creștinismului.

O astfel de abordare prezintă o dificultate,

și anume creștinismul,

chiar dacă e pe listă,
e o tradiție extrem de specifică.

Are tot felul de aspecte

distincte,

care sunt rezultatul particularităților

istoriei creștine.

Un aspect esențial,

miezul majorității interpretărilor
creștinismului,

care e rezultatul istoriei sale specifice,

e faptul că se bazează pe crez.

E o religie în care pe oameni îi preocupă

dacă crezi în ce trebuie.

Istoria creștinismului, istoria sa internă,

e despre oameni care s-au omorât între ei

fiindcă nu credeau în ce trebuie.

E implicată

și în conflicte cu alte religii,

începând, evident, în Evul Mediu,

o luptă cu Islamul,

în care, din nou, necredința,

faptul că nu credeau în ce trebuie,

părea atât de insultător lumii creștine.

Asta e istoria specifică și distinctă

a creștinismului

și nu tot ce a fost adăugat vreodată
pe listă

seamănă cu el.

Iată încă o problemă, cred.

S-a întâmplat un anume lucru.

A fost menționat mai devreme...

S-a întâmplat un lucru foarte specific

în istoria tipului de creștinism

pe care-l vedem în jurul nostru,

mai ales în Statele Unite de azi.

S-a întâmplat la sfârșitul secolului XIX.

Acest lucru specific

de la sfârșitul secolului XIX

a fost un fel de înțelegere stabilită

între știință,

noul mod de organizare
a autorității intelectuale,

și religie.

Dacă te gândești la secolul XVIII,
să zicem,

la viața intelectuală

dinainte de sfârșitul secolului XIX,

tot ce făceai, tot ce gândeai,

fie că era vorba de lumea fizică,

cea umană,

lumea naturală, exceptând-o pe cea umană

sau moralitate, tot ce făceai

se sprijinea pe cadrul

unui set de supoziții religioase,

creștine.

Nu puteai descrie

lumea naturală

fără să spui ceva despre relația dintre ea,

de exemplu, și povestea creației

din tradiția avraamică,

povestea creației din prima carte a Torei.

Totul era formulat în acest fel.

Însă lucrurile se schimbă
la sfârșitul secolului XIX

și, pentru prima oară, e posibil ca oamenii

să-și dezvolte o carieră intelectuală serioasă

ca specialiști în istoria naturii,
precum Darwin.

Pe Darwin îl neliniștea relația

dintre afirmațiile sale
și adevărurile religiei,

dar putea merge mai departe,

putea scrie cărți despre tema aleasă

fără a trebui să precizeze relația

cu afirmațiile religioase.

Asemănător, geologii puteau vorbi
tot mai mult despre asta.

La începutul secolului XIX,
dacă erai geolog

și făceai o afirmație despre vârsta Pământului,

trebuia să explici dacă corespunde

și în ce fel corespunde sau nu

cu vârsta Pământului

sugerată de povestea din Geneză.

La sfârșitul secolului al XIX-lea

puteai scrie un manual de geologie

în care să aduci argumente
despre vârsta Pământului.

E o mare schimbare, iar acea diviziune,

diviziunea intelectuală a muncii,
apare, așa cum am spus...

...și se consolidează, astfel încât,

la sfârșitul secolului XIX, în Europa,

există o reală diviziune intelectuală a muncii

și poți avea tot felul de îndeletniciri serioase,

incluzând, tot mai mult, chiar și filosofia,

fără a fi constrâns de gândul:

„Ce am de spus trebuie să corespundă”

„cu adevărurile tradiționale impuse

de tradiția religioasă”.

Închipuiți-vă că cineva provenind

din această lume
de la sfârșitul secolului XIX

vine în țara în care am crescut, Ghana,

în comunitatea în care am crescut,
ashanti,

vine în acest univers

la începutul secolului XX,

cu întrebarea de pe listă în minte:

„Ce au ei în locul creștinismului ?”

Iată un aspect pe care l-ar fi observat...

Apropo, chiar a existat o persoană
care a făcut asta.

Se numea Căpitanul Rattray,

a fost trimis ca antropolog
al guvernului britanic

și a scris o carte despre religia ashanti.

Acesta e un disc al sufletului.

Sunt multe la British Museum.

V-aș putea spune o poveste interesantă
și diferită

despre cum se face că multe obiecte

din comunitatea mea
au ajuns la British Museum,

dar n-avem timp de asta.

Deci acesta e un disc al sufletului.

Ce e un disc al sufletului ?

Era purtat în jurul gâtului

de cei ce spălau sufletul regelui ashanti.

Care era sarcina lor ?
Să spele sufletul regelui.

Ar dura multă vreme

să explic cum putea fi sufletul
genul de obiect

care poate fi spălat,

dar Rattray știa că e vorba de religie

fiindcă era vorba de suflete.

Similar,

existau multe alte obiecte și practici.

De exemplu,
de fiecare dată când cineva bea ceva,

turna puțin pe pământ,

în ceea ce se numește „libație”,

oferind puțin strămoșilor.

Tata făcea așa.
Când deschidea o sticlă de whisky,

ceea ce se întâmpla des,

scotea capacul, turna puțin pe pământ

și vorbea cu...

Spunea: „pentru Akroma-Ampim”,
întemeietorul neamului nostru,

sau „pentru Yao Antony”, străunchiul meu.

Vorbea cu ei,

le oferea puțină băutură.

În sfârșit,
existau uriașe ceremonii publice.

Iată un desen din secolul al XIX-lea,

realizat de un alt ofițer militar britanic,

înfățișând un astfel de ceremonial,

la care participa regele.

Sarcina regelui,

una dintre principalele lui îndatoriri,

în afară de a organiza războaie
și altele asemenea,

era să aibă grijă de mormintele strămoșilor.

Când murea un rege,

scaunul pe care stătuse era înnegrit

și așezat în templul regal al strămoșilor.

O dată la 40 de zile,

regele ashanti trebuia să țină o ceremonie

pentru strămoși.

E una dintre principalele sale îndatoriri

și oamenii cred că, dacă n-o face,

totul se va nărui.

Așadar, e o personalitate religioasă,

așa cum ar fi spus Rattray,

precum și una politică.

Toate acestea erau socotite religie
de către Rattray,

dar ce vreau să spun e că,

cercetând viața acestor oameni,

afli că, de fiecare dată când fac ceva,

se gândesc la strămoși.

În fiecare dimineață, la micul dejun,

te poți duce în fața casei

să aduci ofrande copacului-zeu,
„nyame dua”,

din exteriorul casei,

și, din nou, vorbești cu zeii,

superiori și inferiori,

cu strămoșii ș.a.m.d.

E o lume

în care separația dintre religie și știință

nu s-a produs.

Religia n-a fost separată

de niciun alt domeniu al vieții

și, mai ales,

crucial în înțelegerea aceastei lumi

este că funcția pe care
o îndeplinește știința la noi

e îndeplinită de ceea ce Rattray
va numi „religie”.

Dacă vor o explicație pentru ceva,

de ce e recolta sub așteptări,

de ce plouă

sau nu, dacă au nevoie de ploaie,

dacă vor să știe

de ce le-a murit bunicul,

vor invoca aceleași entități

vor recurge la același limbaj,

vor vorbi cu aceiași zei despre asta.

Cu alte cuvinte, marea separare

dintre religie și știință nu s-a produs.

Asta ar fi doar o curiozitate istorică,

doar că, în multe părți ale lumii,

faptul e încă valabil.

Am avut privilegiul de a merge la o nuntă

deunăzi, în nordul Namibiei,

la 30 km sud de granița cu Angola,

într-un sat de 200 de oameni.

Erau oameni moderni.

Ne însoțea Oona Chaplin,

de care poate unii ați auzit,

și unul dintre oamenii din sat
a venit la ea

și i-a spus:
„Te-am văzut în Game of Thrones”.

Așadar, nu erau oameni izolați
de lumea noastră,

însă, pentru ei,

zeii și spiritele sunt încă foarte prezente

și, când mergeam cu autobuzul

către diversele părți ale ceremoniei,

nu se rugau doar la modul general,

ci pentru siguranța călătoriei,

și chiar credeau.

Când îmi spuneau că mama,

bunica mirelui,

e cu noi, nu vorbeau la figurat.

Voiau să spună că,
chiar dacă e moartă,

e încă în preajmă.

Așadar, în multe părți ale lumii,

separația dintre știință și religie

nu s-a produs,

și, așa cum am spus, nu sunt...

Tipul ăsta a lucrat la Banca Chase Manhattan
și la Banca Mondială.

Sunt cetățeni ai lumii, ca dvs.,

dar provin dintr-un loc unde religia

are un rol foarte diferit.

Vreau ca data viitoare când cineva

face generalizări ample despre religie

să vă gândiți
că poate nu există asemenea lucru

ca o religie, ca religia

și deci ceea ce spune

nu poate fi adevărat.

(Aplauze)