Ne-ar putea ajuta fermele subacvatice în lupta cu schimbarea climatică? - Ayana Johnson and Megan Davis

Vezi lecția completă: https://ed.ted.com/lessons/could-underwater-farms-help-fight-climate-change-ayana-johnson-and-megan-davis

Pentru miliarde de oameni, peștii și fructele de mare asigură o sursă importantă de proteine și nutriție, însă peste jumătate din peștii și fructele de mare pe care le mâncăm nu sunt pescuite din ocean, ci sunt crescute prin acvacultură. Peștii și fructele de mare cultivate reprezintă una din cele mai prospere industrii, însă metodele de cultivare repetă problemele întâlnite în agricultura industrială. Există un mod de a cultiva oceanul în mod sustenabil?
Ayana Johnson și Megan Davis investighează.

Lecție de Ayana Johnson și Megan Davis, regie de Biljana Labovic.

Pentru trei miliarde de oameni
din întreaga lume,

peștii și fructele de mare sunt o sursă
importantă de proteine și nutriție.

Însă studiile recente arată că 33%
din zonele de pescuit sunt depopulate,

în timp ce 60% sunt pescuite
la capacitatea lor maximă.

De fapt, peste jumătate din peștii
și fructele de mare consumați –

de la peștele cu înotătoare și crustacee
la plantele marine și alge –

nu sunt pescuiți din ocean.

Sunt crescuți prin acvacultură
sau cultivare acvatică.

Cultivarea acvatică e unul
dintre domeniile cu cea mai mare creștere,

crescând anual cu până la 5,8%.

Însă diverse metode de acvacultură
vin cu diverse avantaje și probleme –

unele dintre ele repetând problemele
întâlnite în agricultura industrială.

Cum am putea evita repetarea
greșelilor făcute în agricultura clasică?

Ce metode de acvacultură
utilizăm în momentul de față

și cum arată o modalitate sustenabilă
de cultivare a oceanului?

Una din cele mai întâlnite
metode de acvacultură

sunt țarcurile mari din plase,

unde peștii sunt crescuți în larg
în cuști plutitoare de aproape 1.000 m².

Utilizată de obicei pe coastele din Chile
și fiordurile din Norvegia,

acești pești, ca multe
alte animale crescute în fermă,

stau în țarcuri stresante
și suprapopulate.

Produc cantități mari de deșeuri,

ce poluează zonele învecinate

și pot răspândi boli speciilor sălbatice.

Mai rău, deoarece antibioticele
folosite pentru combaterea bolilor

nu sunt absorbite complet de către pești,

acestea sunt eliminate
în mediul înconjurător.

Țarcurile din plasă sunt predispuse
eliberărilor accidentale,

ce pun în libertate un număr enorm
de pești ce concurează pentru resurse

și slăbesc fondul genetic local
cu genele adaptate la captivitate.

Peștii evadați pot perturba ecosistemele
locale, devenind specii invadatoare.

Alte metode, precum iazurile
artificiale de coastă

utilizate de obicei pentru creșterea
creveților în Asia de Sud-Est,

creează probleme adiționale de mediu.

Precum țarcurile din plasă, aceste iazuri
poluează și răspândesc boli.

Construirea lor deseori
distruge ecosisteme importante,

precum mangrovele și mlaștinile,

ce protejează zonele de coastă de furtuni,

asigură habitate și absorb tone
de gaze cu efect de seră.

Un mod de a rezolva aceste probleme
e cultivarea peștelui pe pământ

în sisteme izolate complet.

Rezervoarele și conductele pot recircula
și filtra apa pentru a preveni poluarea.

Dar chiar și instalațiile complet izolate
se confruntă cu un alt obstacol major:

făina de pește.

10% din peștii și fructele de mare prinse
sunt utilizate pentru hrănirea animalelor,

inclusiv a peștilor carnivori
crescuți în ferme.

Cercetătorii vor să creeze hrană de pești
făcută din insecte și proteine vegetale,

însă deocamdată multe ferme continentale
de pește cauzează pescuitul excesiv.

Aceste obstacole fac ca acvacultura
sustenabilă să pară greu de realizat,

însă fermierii inovativi găsesc noi căi
de a cultiva mările în mod responsabil.

Cea mai promițătoare soluție ar fi
orientarea spre lanțul alimentar inferior.

În loc să înghesuim
pești mari și carnivori în țarcuri,

putem folosi sistemele oceanice naturale

pentru a produce cantități enorme
de creveți și plante marine.

Această floră și faună ușor de întreținut
nu trebuie hrănită deloc.

De fapt, ele îmbunătățesc
în mod natural calitatea apei,

filtrând-o când se hrănesc cu lumina
soarelui și cu nutrienții din apa de mare.

Prin absorbția carbonului prin fotosinteză

aceste ferme ajută la combaterea
schimbărilor climatice

și reduc acidificarea locală a oceanului,

creând habitate
pentru dezvoltarea altor specii.

Trecerea la fermele oceanice regenerative

ar putea asigura locuri de muncă bune
pentru comunitățile de coastă

și ar susține dietele sănătoase
bazate pe plante și crustacee

ce au o amprentă de carbon foarte scăzută.

În doar cinci luni,

4.000 m² de ocean pot produce
25 de tone de plante marine

și 250.000 de crustacee.

Cu o rețea de distribuție potrivită,

mai multe ferme mici, cu o suprafață
colectivă cât a statului Washington,

ar putea hrăni planeta.

Ferme ca acestea deja apar
în întreaga lume

și o nouă generație de fermieri
face un pas în față

spre un viitor mai sustenabil.

Amenajate corect,

fermele oceanice regenerative
ar putea juca un rol vital

în ajutarea oceanelor,
a climei și a noastră.