Cum te poți elibera desenând

Cine ești? Ca să răspundă la această întrebare, artista Shantell Martin și-a urmat creionul. În acest discurs vizual minunat care prezintă liniile muncii ei - de la ecranele din Times Square la trupurile dansatorilor din Baletul din New York City - Martin împărtășește cum și-a găsit libertatea și o nouă perspectivă prin artă. Urmăriți felul în care desenul vă poate conecta mâna cu inima și cum vă adâncește legătura cu lumea.

Aici suntem...

Sunt acasă, ca mulți dintre voi,
sunt sigură.

Am început cu toții să înțelegem
cum relațiile cu noi înșine,

relațiile dintre noi
și cu spațiile în care existăm

ne pot influența puternic
identitatea și simțul de apartenență.

Atât de multe s-au schimbat dramatic.

Există o senzație a distanței,
cum n-a mai fost până acum.

Dar dacă v-aș spune că puteți găsi
o cale de la inimă la mână,

ca să vă reconectați din nou,

și prin acest obicei
și îmbrațișând această cauză,

v-aș putea ajuta să vă recalibrați mintea

ca să puteți explora
această realitate nouă

cu bucurie, entuziasm,
imaginație și speranță?

Aveți nevoie doar de un simplu marker.

Ca să ajungeți acolo,
haideți să mergem la începuturi.

Crescând într-o locuință socială
în sud-estul Londrei, eram un străin.

Sunt cea mai mare din cei șase copii,

iar toții frații mei
arată ca niște englezi:

păr blond, ochi albaștri, foarte draguți.

Apoi veneam și eu:
jumătate nigeriană, ten închis, păr afro.

Ce se întâmplă când arăți diferit
și te simți diferit,

și începi să gândești de multe ori
diferit de oricine și orice te înconjoară?

Cum găsești ieșirea din locuri întunecate,
rasiste, homofobe și singuratice?

Aici intervine markerul.

Am început să desenez.

După cum puteți vedea, am acest marker
și el știe încotro se îndreaptă.

Iar eu am învățat foarte bine
cum să-l urmez.

Și primul lucru pe care l-am făcut
a fost să urmez această linie

și m-am desenat în afara unei culturi

care nu făcea decât să-mi spună
ce nu puteam să fac.

M-am încrezut în markerul meu
care m-a condus la Central Saint Martin's,

o școală de arte din Londra,
foarte simandicoasă,

de unde am absolvit ca șefă de promoție.

Însă am realizat destul de repede
că nu-mi găseam locul în Londra,

asta pentru că, deși poate
c-o să vă fie greu să credeți,

Anglia este în continuare
o țară care se bazează

și funcționează pe un sistem de clasă.

Ca tânără artistă de culoare, lesbiană,
dintr-o familie din clasa muncitoare,

n-aveam nicio șansă.

Așa că am plecat din Londra
și m-am mutat în Japonia,

unde n-am mai fost întrebată de unde vin.

Eram doar o altă „gaijin”,
care, ironic, înseamnă „străin”.

Eram parte dintr-o cultură care onorează
atât procesul, cât și rezultatul,

unde oamenii își perfecționează
meșteșugul de-a lungul a generații.

Este o cultură care stăpânește
atât timpul, cât și spațiul,

astfel încât artiștii să poată crea
cu adevărat în libertate.

Iar ceea ce am descoperit a fost un loc
pentru care nu simțeam mânie.

Tokyo nu-mi greșise cu nimic.

Nu mai puteam să creez
cu mânie sau din durere.

A trebuit să-mi ofer curajul
să creez dintr-un alt loc.

Ceea ce am descoperit
a fost că această unealtă incredibilă

depășește o linie pe hârtie.

Am găsit acest lucru care mi-a conectat
mintea cu inima și mâna cu totul din jur.

Puteam să văd lumea într-o lumină nouă.

Am găsit legături în colțuri

și soluții la probleme
care nu știam că există.

E ca și cum lumea, cu toate spațiile ei
pozitive și negative, devenea vizibilă.

Și doar văzând-o, n-a mai existat frică.

E ca și cum markerul meu era o lanternă,

iar necunoscutul era tot acolo,
dar nu mai era înfricoșător.

După cinci ani trăiți în Japonia,
concentrându-mă pe arta mea,

am simțit nevoia de o nouă provocare.

Așa că m-am mutat la New York,

pentru că asta faci ca artist, nu?

Te muți în cel mai tare oraș din lume

care te poate face să te simți
complet și de-a dreptul invizibil.

Atunci am început
să mă întreb cu adevărat:

„Cine ești?”

Mă trezeam dimineața și înainte
să mă apuc de treabă, meditam la asta.

Cu această întrebare în minte,
am continuat să desenez.

Am urmat linia.

Ea conducea.

Procesul de a ridica un marker,
lucru la care toată lumea are acces,

faptul că-mi ofeream permisiunea
de a lăsa în urmă toate gândurile,

toate fricile, nesiguranța -
orice m-ar fi împiedicat să fiu eu însămi,

toate astea au devenit felul meu
de a experimenta libertatea.

Când am ajuns la New York, n-am vrut
să joc după regulile din lumea artei.

Mi-am continuat arta ca un străin.

Am continuat să desenez.

Curiozitatea s-a transformat
în cerneala markerului meu

și am continuat să merg mai departe.

În timp, am început să creez
un spațiu îndrazneț și încrezător

pentru mine însămi,
un spațiu care era doar al meu.

La început, era doar dormitorul meu.

Dar acel dormitor
a ajuns în „The New York Times”,

și deodată eram văzută și cunoscută
pentru lumea pe care o creasem.

De atunci am creat și colaborat
cu unii dintre cei mai unici artiști,

instituții și spații,
de la ecranele din Times Square,

până la New York City Ballet
la incredibilele lor interviuri cu artiști

în care am discutat
cu o serie de dansatori.

Poveștile și cuvintele lor au devenit
baza a peste 30 de desene și lucrări,

care au luat cu asalt ziduri
de promenadă, ferestre și podele.

Pentru multă vreme dorisem să creez
un spațiu al meditației și al poeziei.

Iar în 2019 am primit oportunitatea
de a face exact acest lucru

de la administrația Insulei Governor.

Ei mi-au oferit pânza perfectă
sub forma unei foste capele militare.

Vă prezint „The May Room”.

Cu desenele de la exterior
inspirate din istoria insulei,

intri, te descalți,
iar pe podea este un desen,

un labirint care te ajută să te regăsești.

Este o invitație la calm.

Și asta îți dă voie să vezi
frazele de pe pereți.

„Fie ca tu să fii înțelept.”

„Fie ca tu să dormi liniștit la noapte.”

„Fie ca noi să salvăm copacii.”

„Fie ca tu”, „fie ca voi”, „fie ca noi”.

Aceste fraze par că se ridică
din tine sau coboară în tine.

Am vrut ca liniile mele
să devină mai mult un limbaj,

un limbaj care s-a desfășurat ca viața.

Acolo unde era liniște,

am căutat legături prin conversații,

punând întrebări la limita disconfortului.

Desenul m-a învățat
să-mi creez propriile reguli.

M-a învățat să deschid ochii, să văd
nu doar ce este, ci și ce ar putea fi.

Iar unde sistemul este defect,

putem crea unul nou
care să funcționeze cu adevărat

și să aducă beneficii tuturor,
nu doar unei mâini de aleși.

Desenul m-a învățat
cum să mă conectez pe deplin cu lumea.

Ceea ce am realizat
prin intermediul acestor linii

nu a fost importanța de a fi vizibil,

ci mai degrabă darul viziunii
pe care îl oferim celor din jur

și faptul că adevărata libertate
este abilitatea de a vedea.

Și nu mă refer la sensul propriu,

pentru că vederea
e doar o modalitate prin care poți vedea.

Ceea ce vreau să exprim
este să simțim lumea în totalitate,

și poate chiar mai mult
în momentele pline de provocări,

ca cele la care asistăm astăzi.

Eu sunt Shantell Martin.

Desenez.

Și vă invit pe toți să luați un marker
și să vedeți încotro vă îndreaptă.

(Muzică)