Revolutionați învățământul!

În acest discurs picant şi amuzant, continuare a discursului său ireal din 2006, Sir Ken Robinson propune o schimbare radicală de la sistemul şcolar standard la învăţământul personalizat - acela în care se crează condiţii în care talentele naturale ale copiilor se pot dezvolta.

Am fost aici acum patru ani,

şi îmi amintesc că în acea perioadă,

discursurile nu erau puse pe Internet.

Cred că erau oferite
TEDster-ilor într-o cutie,

o cutie cu DVD-uri,

pe care o puneau în dulap,
unde se află și acum.

(Râsete)

De fapt Chris m-a sunat

la o săptămână după ce am ținut
discursul şi a zis:

„Vom începem să încărcăm pe Internet.”

„Putem să punem și discursul tău?”

Şi am zis: „Desigur.”

Şi patru ani mai târziu,

după cum spuneam,
a fost văzut de patru...

De fapt a fost descărcat
de patru milioane de ori.

Aşa că presupun că puteți
multiplica asta de 20 de ori

ca să vedeţi numărul
de oameni care l-au văzut.

Şi aşa cum zice Chris, există o foamete

pentru filme cu mine.

(Râsete)

(Aplauze)

Nu simţiți?

(Râsete)

Deci, acest întreg eveniment
a fost un proiect construit

astfel încât să mai țin unul,
aşa că iată-l.

(Râsete)

Al Gore a vorbit

la aceeaşi conferinţa TED
la care am vorbit acum patru ani

şi a vorbit despre criza climatică.

Şi m-am referit la acest lucru

la sfârşitul prezentării mele.

Aşa că aș vrea să preiau de acolo,

deoarece am avut numai 18 minute,
ca să fiu sincer.

Aşadar, după cum spuneam...

(Râsete)

Vedeţi, el are dreptate.

Există o criză climatică majoră, evident.

Şi dacă cineva nu crede acest lucru,
atunci ar trebui să iasă mai des din casă.

(Râsete)

Însă cred că există
o a două criză climatică,

care este la fel de serioasă,

care are aceleaşi origini,

şi pe care trebuie
să o tratăm cu aceeaşi urgență.

Şi mă refer prin aceasta --

şi ați putea spune:

„Uite, sunt în regulă.
Am o criză climatică;

nu am neapărat nevoie de a doua.”

Dar aceasta e o criza,
nu a resurselor naturale,

deşi cred că este adevărat,

ci o criză a resurselor umane.

Cred, în mod fundamental,

aşa cum mulţi vorbitori
au spus în ultimele câteva zile,

că folosim foarte prost talentele noastre.

Foarte mulţi oameni trec prin viața lor

fără să aibă o idee despre
care ar putea fi talentele lor,

sau dacă au vreunul.

Întâlnesc tot felul de oameni

care nu cred că sunt foarte buni la ceva.

De fapt, eu împart într-un fel lumea
în două grupuri.

Jeremy Bentham, marele filozof utilitar,

a venit cu următoarea argumentaţie.

A zis: „Sunt două tipuri de oameni
în această lume,

aceia care împart lumea în două tipuri

şi cei care nu o fac.”

(Râsete)

Ei bine, eu o fac.

(Râsete)

Întâlnesc tot felul de oameni

care nu se bucură de ceea ce fac.

Ei pur şi simplu merg prin viața lor

descurcându-se cu ea.

Ei nu au o mare plăcere în ceea ce fac.

Îndură, în loc să se bucure
de ceea ce fac,

şi aşteaptă să vină weekend-ul.

Dar am întâlnit de asemenea oameni

care iubesc ceea ce fac

şi care nu-şi imaginează
că ar putea face altceva.

Dacă le-ai spune: „Nu mai face asta”,
s-ar întreba despre ce vorbeşti.

Deoarece nu e vorba de ce fac ei,
ci de ceea ce sunt.

Ei spun: „Ştii, dar ăsta sunt eu.

Ar fi stupid să abandonez acest lucru,

deoarece îmi atinge sinele autentic”.

Şi acest lucru nu e adevărat
pentru destui oameni.

De fapt, în mod contrar,

cred că e cu siguranţă
o minoritate de oameni.

Şi cred că sunt multe

explicaţii posibile pentru asta.

Şi printre cele mai importante e educaţia,

deoarece educaţia, într-un fel,

îndepărtează foarte mulţi oameni

de abilităţile lor naturale.

Iar resursele umane
sunt ca resursele naturale;

sunt foarte des îngropate adânc.

Trebuie să mergi să le cauţi.

Ele nu stau aşezate la suprafață.

Trebuie să creezi circumstanţele
în care ele se dezvăluie.

Şi v-ați putea imagina

că în educație se întâmplă în acest fel.

Însă prea des, nu se întâmplă.

Fiecare sistem educaţional din lume

trece printr-un proces de reformare acum.

Şi nu este suficient.

Reforma nu mai ajută,

deoarece aceasta doar îmbunătăţeşte
un model stricat.

Ceea ce avem noi nevoie --

şi acest cuvânt a fost des folosit
în ultimele zile --

nu este evoluţie,

ci o revoluţie în educaţie.

Aceasta trebuie să fie
transformată în altceva.

(Aplauze)

Una dintre provocările reale

e de a inova în mod fundamental

în educaţie.

Este greu să inovezi,

deoarece asta înseamnă să faci ceva

ce oamenii nu pot face uşor,
în majoritatea cazurilor.

Înseamnă a contesta
ceea ce e considerat indiscutabil,

lucruri despre care noi credem
că sunt evidente.

Marea problemă cu reforma

sau transformarea

este tirania bunului simţ --

lucruri despre care oamenii gândesc:

„Nu poate fi făcut altfel
deoarece aşa se face."

Am citit de curând un citat extraordinar
al lui Abraham Lincoln,

care cred că v-ar face plăcere
să fie menționat în acest moment.

(Râsete)

A zis acest lucru în decembrie 1862

la a doua întâlnire anuală a Congresului.

Trebuie să vă spun că nu am nicio idee
despre ce se întâmpla atunci.

Noi nu predăm istoria Americii
în Marea Britanie.

(Râsete)

Noi o suprimăm.
Ştiţi, asta e politica noastră.

(Râsete)

Aşadar, neîndoielnic, ceva fascinant
se întâmpla în decembrie 1862,

lucru pe care americanii
dintre noi îl cunosc.

Dar el a spus asta:

„Dogmele

trecutului tăcut

sunt neadecvate
în faţa prezentului furtunos.

Această ocazie

este plină cu dificultăţi,

şi noi trebuie să ne ridicăm
cu această ocazie."

Îmi place asta.

Nu să ne ridicam la ea,
să ne ridicăm cu ea.

„Aşa cum cauza noastră este nouă,

aşa și noi trebuie să gândim
într-o manieră nouă

şi să acționăm într-o manieră nouă.

Noi trebuie să ne eliberăm pe noi înşine

şi atunci vom salva ţara noastră.”

Îmi place mult acest „eliberăm”.

Ştiţi ce înseamnă?

Înseamnă că există idei
în care suntem cu toții înlănțuiți,

pe care le luăm ca fiind incontestabile,

ca fiind ordinea naturală a lucrurilor.

Şi multe dintre ideile noastre

s-au format, nu ca să întâlnească
circumstanţele acestui secol,

ci ca să facă față circumstanţelor
secolelor precedente.

Însă mințile noastre
sunt încă hipnotizate de ele.

Şi trebuie să ne eliberăm
de unele dintre acestea.

Acest lucru este mai uşor de zis
decât de făcut.

Este foarte greu de știut, apropos,
ce anume luăm de bun.

Şi motivul este ca îl luăm de bun.

Dați-mi voie să vă întreb
ceva ce poate luați de bun.

Câți dintre dvs. sunteți
mai în vârstă de 25 de ani?

Asta nu cred că luați de bun.

Sunt sigur că sunteți obișnuiți
cu acest lucru deja.

Este cineva sub 25 de ani?

Minunat. Acum, cei peste 25,

puteți să ridicați mâna
dacă purtați un ceas de mână?

Suntem destul de mulți, nu-i așa?

Întrebați acelaşi lucru într-o sală
plină cu adolescenți.

Adolescenții nu poartă ceasuri de mână.

Nu zic că nu pot, ori că nu au voie,

ei doar aleg adesea să nu poarte.

Şi motivul e acela că noi am fost crescuți

într-o cultură pre-digitală,
noi cei peste 25.

Şi pentru noi,
dacă vrei să știi cât e ceasul,

trebuie să porți ceva care să-ți spună.

Copiii acum trăiesc
într-o lume care e digitizată,

şi timpul, pentru ei, e peste tot.

Ei nu găsesc niciun motiv
pentru a face asta.

Și nici voi nu trebuie să o faceți,

doar că ați făcut-o întotdeauna,
şi continuați să o faceți.

Fica mea nu poartă niciodată un ceas,
fica mea Kate, care are 20 de ani.

Nu înțelege ideea.

Zice: „E un instrument
cu o singură funcție.”

(Râsete)

„Cât de jalnic e asta?"

Iar eu spun:
„Nu, nu, îți spune de asemenea şi data.”

(Râsete)

„Are funcţii multiple.”

Însă există lucruri în care suntem
înlănţuiți mintal în educaţie.

Permiteţi-mi să vă dau câteva exemple.

Unul dintre acestea
e ideea de linearitate,

aceea că începe aici,
şi că mergi pe un traseu,

şi dacă faci totul cum trebuie,

vei termina aranjat bine
pentru tot restul vieţii tale.

Toți cei care au vorbit la TED
ne-au spus implicit,

ori câteodată explicit,
o poveste diferită,

că viața nu e liniară, ci este organică.

Noi creăm viața noastră în mod simbiotic

pe măsură ce explorăm talentele noastre

în relație cu circumstanţele
care ajută să creeze pentru noi.

Însă am devenit obsedaţi

de această poveste liniară.

Și probabil punctul culminant al educaţiei

e intrarea la facultate.

Cred că suntem obsedați
să ducem oamenii în facultate,

anumite tipuri de facultăţi.

Nu zic să nu mergeți la facultate,
însă nu trebuie să o facă toată lumea

şi nu imediat.

Poate unii merg mai târziu, nu imediat.

Am fost în San Francisco nu demult
ca să semnez o carte.

Și un tip care a cumpărat cartea,
avea cam 30 de ani.

Şi l-am întrebat: „Cu ce te ocupi?”

Iar el a zis: „Sunt pompier.”

Şi eu am zis: „De cât timp ești pompier?”

El: „Dintotdeauna,
am fost pompier dintotdeauna.”

Şi am zis: „Când te-ai decis?”

El a zis: „Când eram copil.
De fapt, a fost o problemă la școală,

deoarece acolo toată lumea
voia să fie pompier.

Dar eu voiam să fiu pompier.

Iar în ultimul an de liceu

profesorii nu m-au luat serios.

Unul dintre profesori
nu m-a luat în serios.

El zicea că-mi irosesc viața

dacă doar asta aleg să fac cu ea,

că ar trebui să mă duc la facultate,
să am o carieră,

şi că aveam un mare potențial,

şi că îmi risipeam talentul.

A fost umilitor deoarece a zis-o
în fața întregii clase,

şi m-am simţit îngrozitor.

Dar asta voiam şi imediat
ce am plecat de la școală,

am aplicat la brigada de pompieri
și am fost acceptat.

Şi mă gândeam la acest profesor recent

acum câteva minute, când vorbeați,

deoarece acum şase luni,

i-am salvat viața.”

(Râsete)

„Era într-un accident de mașină,

şi l-am scos de acolo, l-am resuscitat,

şi de asemenea i-am salvat
și viaţa soției sale.

Cred că mă vede cu ochi mai buni acum.”

(Râsete)

(Aplauze)

Pentru mine, comunităţile umane depind

de o diversitate de talente,

nu o concepție singulară despre abilităţi.

Şi în centrul provocărilor noastre --

(Aplauze)

În centrul provocării

se află nevoia de a reconstitui
sensul propriilor abilități

şi al inteligenței.

Linearitatea e o problemă.

Când am ajuns în Los Angeles

acum nouă ani,

am întâlnit o formulare,

foarte bine intenționată,

care zicea:
„Facultatea începe în grădiniță.”

Nu, nu începe.

(Râsete)

Nu începe.

Dacă am avea timp,
aș dezbate asta, dar nu avem.

(Râsete)

Grădinița începe în grădiniță.

(Râsete)

Un prieten de-ai mei a zis odată:

„Ştiţi, un copil de trei ani
nu e jumătate de copil de șase ani."

(Râsete)

(Aplauze)

Ei au trei ani.

Dar aşa cum am auzit
în această ultimă sesiune,

e aşa multă competiție
să intri în grădiniță,

să intri în grădinița potrivită,

că oamenii sunt intervievați
pentru asta la trei ani.

Copii stând în fața
unui juriu neimpresionat,

știţi, cu CV-urile lor,

(Râsete)

răsfoind şi zicând: „Ei bine, asta e tot?”

(Râsete)

(Aplauze)

„Ești aici de 36 de luni, şi asta e tot?”

(Râsete)

„Nu ai realizat nimic, admite!

Ai petrecut primele șase luni
sugând lapte, după cum văd eu.”

(Râsete)

Vedeţi, e cumplit, dar atrage oamenii.

Cealaltă mare problemă e conformitatea.

Am construit sistemul educaţional

pe modelul fast-food.

Despre asta a vorbit Jamie Oliver
zilele trecute.

Există două trepte
ale calităţii în catering.

Una este fast-food,

unde totul este standardizat.

Cealaltă e ca restaurantele
Michelin şi Zagat,

unde totul nu e standardizat,

e personalizat în funcţie
de circumstanţele locale.

Şi noi am implementat
modelul fast-food pentru educaţie.

Şi ne îngreunează spiritul şi energia

aşa cum mâncarea de la fast-food
ne slăbește corpurile.

(Aplauze)

Trebuie să recunoaştem câteva lucruri.

Unul e acela că talentul uman
e extraordinar de divers.

Oamenii au aptitudini diferite.

Mi-am dat seama de asta recent

când mi s-a dat o chitară când eram copil

cam în aceeaşi perioadă în care
Eric Clapton a primit prima sa chitară.

A funcționat pentru Eric,
asta-i tot ce zic.

(Râsete)

Într-un fel, nu a ieșit pentru mine.

Nu am putut să fac lucrul acela să meargă

oricât de tare am încercat să suflu în el.

Pur şi simplu nu a mers.

(Râsete)

Dar nu e numai despre asta,

e vorba de pasiune.

De multe ori oamenii sunt buni la lucruri
de care nu prea le pasă.

Este vorba de pasiune,

şi ceea ce stimulează spiritul
şi energia noastră.

Şi dacă faci lucrul pe care-l iubești,
la care ești bun,

timpul se încadrează pe o altă orbită.

Soția mea tocmai a terminat
de scris un roman,

şi cred că e o carte foarte bună,

dar ea dispare cu orele.

Ştiţi asta, dacă faci ceva ce iubești,

o oră se simte ca cinci minute.

Dacă faci ceva care nu rezonează
cu spiritul tău,

cinci minute par o oră.

Şi motivul pentru care mulţi oameni
renunță la educaţie

e pentru că nu le hrănește sufletul,

nu le hrănește energia sau pasiunea lor.

Aşadar, cred că trebuie
să schimbăm metaforele.

Trebuie să trecem
de la un model industrial de educaţie,

un model de fabrică,

care este bazat pe linearitate

şi conformitate şi grupare de oameni.

Trebuie să ne mutăm la un model

care e bazat pe principiile agriculturii.

Trebuie să admitem că dezvoltarea umană

nu este un proces mecanic,

este un proces organic.

Şi că nu putem prezice
rezultatul dezvoltării umane;

tot ce poți să faci, ca un fermier,

e să creezi condițiile
în care vor putea să se dezvolte.

Aşadar, când ne gândim la reformarea
educaţiei şi transformarea ei

nu e ca şi când ai clona un sistem.

Există unele minunate ca cele KIPP,
e un sistem minunat.

Sunt multe modele minunate.

E vorba de adaptarea acestora
în funcție de circumstanţe,

şi de personalizarea educaţiei

în functie de oamenii pe care îi învățăm.

Şi să facem acest lucru,

cred că e răspunsul pentru viitor,

deoarece nu e vorba
despre găsirea unei soluții noi;

e despre crearea unei mișcări în educaţie

în care oamenii îşi dezvoltă
propriile soluții,

dar cu susținere externă bazată
pe o curiculă personalizată.

Acum, în această sală,

se află oameni care reprezintă

resurse extraordinare în business,

în multimedia, în internet.

Aceste tehnologii,

combinate cu talentele extraordinare
ale profesorilor,

oferă o oportunitatea
să revoluționăm educația.

Şi vă îndemn să vă implicați,

deoarece e vital, nu numai pentru noi,

ci pentru viitorul copiilor noștri.

Dar trebuie să schimbăm model industrial

cu un model agricol,

în care fiecare școală
poate să se dezvolte pe viitor.

E locul în care copiii
învață despre viață.

Sau acasă, dacă aleg să fie educați acolo

cu familiile lor sau cu prietenii lor.

S-a vorbit mult despre visuri

de-a lungul acestor zile.

Şi as dori foarte repede --

am fost uimit de cântecele
lui Nathalie Merchant seara trecută,

redescoperind poezii vechi.

Aș vrea să vă citesc repede,
o poezie foarte scurtă

scrisă de W.B. Yeats,
pe care poate-l știţi.

El a scris asta iubitei lui,

Maud Gonne,

şi el plângea faptul că

nu a putut să-i ofere ceea ce credea el
că ea voia de la el.

Şi el zice: „Am altceva,
dar s-ar putea să nu fie pentru tine.”

El zice asta:

„De aş avea hainele împodobite ale cerului

Cusute cu rază de soare şi de argint,

Albastrele, ştersele şi negrele haine

Ale nopţii, ale luminii şi ale penumbrii,

Aş întinde hainele sub picioarele tale;

Dar eu, săracul de mine,
n-am decât visuri;

Mi-am întins visurile sub picioarele tale.

Calcă uşor,
căci păşeşti peste visurile mele.”

Şi în fiecare zi, peste tot,

copiii noștri îşi aștern visurile lor
sub picioarele noastre.

Şi noi trebuie să pășim uşor.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)