Anxietatea e un strateg experimentat | Damian Scarf | TEDxDunedin

Damian Scarf a experimentat pe cont propriu efectele epuizante ale anxietății când, la scurt timp după admiterea la facultate, anxietatea l-a făcut să renunțe la grupurile sociale, pentru a obține note mai mari. Acum e subiectul cercetării sale, iar Damian ne demonstrează de ce anxietatea e un strateg experimentat.

În 2013, Damian a devenit lector la Departamentul de Psihologie. În centrul activității lui se află călătoria imaginară în timp și amânarea recompensei la copiii mici. În ce privește studiul animalelor, activitatea lui Damian se concentrează în prezent pe neurobiologia învățării succesiunilor la porumbei și abilitățile cognitive ale papagalilor, inclusiv kea și kaka.

Acest discurs a fost prezentat la un eveniment TEDx, folosind formatul conferințelor TED, dar organizat independent de o comunitate locală. Aflați mai multe la: https://www.ted.com/tedx

Merge?

Perfect.

Kierkegaard spunea: „Niciun inchizitor
nu e pregătit pentru o tortură

așa cumplită cum e anxietatea.

Niciun spion nu știe să atace mai bine,
niciun judecător iscusit

nu poate interoga și chestiona
mai bine inculpatul precum anxietatea,

care nu-l lasă niciodată să scape.

Nici prin diversiune, nici prin zgomot,
nici la serviciu, nici la joacă,

nici ziua, nici noaptea.”

Aș adăuga că anxietatea
e un strateg experimentat.

În același timp în care ne atacă,

ne distruge și legăturile cu cei din jur.

E o strategie de succes, deoarece
legăturile cu cei din jurul nostru,

cu grupurile din care facem parte,
sunt cele care ne întăresc rezistența.

Grupurile din care facem parte
nu doar ne întăresc rezistența,

ci ne protejează împotriva depresiei,

pot vindeca o depresie existentă
și pot împiedica o revenire a ei.

Chiar și pentru cei mai în vârstă,
grupurile sunt vitale.

Cu cât aparținem mai multor grupuri,
cu atât declinul cognitiv e mai lent,

pentru că el scade, într-adevăr,

iar recuperarea e mai rapidă
în cazul unui infarct, de exemplu.

Descoperiri ca acestea au contribuit
la o idee numită tratament social.

Am descoperit importanța grupurilor

când am renunțat la toate grupurile
din care făceam parte.

A început în primul an de facultate.

După eșecul din liceu,
eram dornic să reușesc.

Primul an a fost bine,
am trecut cu 5 și 6.

Voiam să fac mai bine.
Îmi trebuia mai mult timp să învăț.

Așa că în anul doi nu mai aveam timp
de petrecut cu colegii.

Un grup mai puțin nu era mare lucru.

În anul doi am avut un amestec de 9 și 10.

Am simțit dintr-o dată
că nu sunt suficient de bun.

Simțeam că n-o să reușesc.
Trebuia să fac mai bine.

La începutul anului trei, am renunțat
la rugby. Al doilea grup abandonat.

Nici asta nu a fost de ajuns.

Simțeam în continuare că sunt în urmă,
așa că am renunțat la familie.

Eram sub controlul propriei anxietăți.

Ori de câte ori învățam,

în cap era doar gândul că sunt un ratat,

că nu muncesc suficient de mult,
că îmi lipsesc calitățile pentru a reuși.

În anul trei, anxietatea mea
s-a extins și asupra aspectului fizic.

Am devenit bulimic; mâncam în exces
și apoi îmi provocam vărsături.

Mă trezeam la 6 dimineața ca să alerg,

ajungeam la bibliotecă la 8,
înainte de deschidere,

studiam până se închidea, la 11,
apoi mă întorceam acasă pe bicicletă.

Făceam asta șapte zile pe săptămână,

folosind laboratorul de informatică
atunci când era închisă biblioteca.

Spre sfârșitul anului, slăbisem 25 de kg.

Am fost internat în spital
și n-am reușit să-mi dau examenele.

În anul patru, a fost și mai rău.

Mă trezeam între 3 și 4 dimineața,
învățam până la 6,

ajungeam la bibliotecă la 8,
înainte de deschidere,

studiam până când se închidea, la 11,
apoi pe bicicletă înapoi acasă.

Speram ca la sfârșitul anului patru
să-mi mai scadă anxietatea.

Că aș putea să revin la normal,
fără grija studiului și a examenelor.

Mi-am promis să-mi pun capăt zilelor,
dacă nu scăpam de anxietate.

Anxietatea a trecut,
dar a făcut loc depresiei.

Prin abandonarea acelor grupuri,
am creat un gol,

iar acum, fără învățat și examene
care să-l umple, l-a umplut depresia.

A fost prima oară când am primit ajutor.

Și a fost tot prima oară când am început

să restabilesc conexiunile
la care renunțasem.

Cel puțin în cazul meu,
nu cred că menținând acele conexiuni

m-ar fi împiedicat
să devin anxios și depresiv,

dar cred cu adevărat
că ar fi redus impactul.

Aș fi fost mai rezistent.

Dacă revenim la zilele noastre,

acum sunt lector în Departamentul
de Psihologie la Universitatea din Otago.

Profesorii pe care i-am avut
în timpul studenției

sunt acum colegii mei,

unul dintre noile mele grupuri,
de care mă simt foarte legat.

Experiența de la universitate
mi-a structurat propria cercetare

despre apartenență și capacitatea
de adaptare la adolescenți.

Mai exact, cercetarea „noastră”,
nu „a mea”.

Fac asta împreună cu Dr. Jackie Hunter,
colega și mentorul meu.

S-ar putea spune
că Jackie și cu mine suntem un grup,

un grup mic - doar doi oameni.

Serios, e miminum pentru un grup,

(Râsete)

dar cu toate acestea un grup.

Sunt mai multe motive
pentru care ne-am axat pe adolescenți.

Morbiditatea psihologică e mare
la adolescenții din Noua Zeelandă.

Sinuciderea reprezintă aproape un sfert
din decesele adolescenților.

Aproximativ unul din cinci adolescenți
va suferi de depresie.

Chiar și în absența angoasei psihice,

adolescența e vremea schimbărilor
biologice, emoționale și sociale,

care înseamnă o serie de provocări
pentru tineri,

în special tranziția către facultate.

În cercetarea noastră
colaborăm cu Spirit of Adventure Trust,

o organizație care conduce expedițiile
Spirit of New Zealand,

un vas de croazieră de 45 de metri,
cu trei catarge.

O călătorie de zece zile,

cu 40 de adolescenți care nu se cunosc,

fără dușuri, dar care în fiecare dimineață
la ora 6 înoată în jurul vaporului,

fără haine de firmă, fără tehnologie.

Asta înseamnă fără telefoane,
fără tablete, fără laptopuri.

Mă întreb câți dintre voi ar supraviețui.

Ideea acestei călătorii e de a forma
un grup de oameni care se susțin reciproc.

Scopul călătoriei e de a-i ajuta pe tineri
să învețe să conducă singuri corabia.

La început, echipajul se implică deplin,

dar pe parcursul călătoriei
se dă la o parte,

iar cursanții învață ce trebuie să facă
pentru a conduce nava,

de la pregătirea mesei,
până la navigarea propriu-zisă.

Fără îndoială,
e o provocare pentru cursanți.

Sunt departe de casă și de confort.

Nu prea există intimitate pe navă,
somnul are de suferit,

dar grupul oferă echilibru,

suport social
și sentimentul de apartenență.

Evaluăm rezistența cursanților
cu o lună înainte de călătorie,

în prima zi a călătoriei, în ultima
și la nouă luni după ce s-a încheiat.

În ultima zi
măsurăm gradul în care cursanții

se identifică cu noul grup și sentimentul
de apartenență la acest grup.

S-ar putea să pară asemănător,

dar credem că e o diferență importantă.

În timpul facultății,
mă identificam ca student.

Ar fi putut fi unul din grupurile mele,

dar nu simțeam că e locul meu
la universitate.

Din mai multe motive,
cum ar fi eșecul la școală,

sau ședințele cu părinții
din clasa a 12-a,

unde profesorul de engleză le-a spus
părinților mei că decât să repet anul

mai bine mă duc să lucrez în port.

Toate astea m-au făcut
să nu simt nicio apartenență.

De aceea voiam să vedem dacă sentimentul
de apartenență al cursanților,

dincolo de felul în care
se identificau cu grupul,

a contribuit la capacitatea lor
de adaptare.

Rezultatele n-au fost diferite în prima zi

față de cele măsurate cu o lună înainte.

Însă în a zecea zi,
rezultatele au crescut semnificativ.

Foarte important, această creștere
s-a menținut timp de nouă luni.

De ce se întâmpla asta?

Dificultățile din timpul călătoriei
trecuseră de mult.

Sunt sigur că participanții

n-au continuat să renunțe
la dușuri și tehnologie.

Măcar în ce privește dușurile,
de dragul părinților,

sper că n-au renunțat.

Ce a păstrat această stare
a fost sentimentul de apartenență.

Nu doar faptul că s-au identificat
cu noul grup,

dar și cât de conectați, incluși
și acceptați de grup s-au simțit.

Aceasta e puterea grupurilor.

Aceasta e puterea tratamentului social.

Auzim adesea că n-ar trebui să fumăm,

că ar trebui să facem sport,
să mâncăm sănătos,

dar nu ni se recomandă
niciodată grupurile.

Deși un pic morbid,

un grup de cercetători a observat
cum ne scad șansele de deces

atunci când rezolvăm acești factori
din viața noastră.

Surprinzător pentru mulți,
probabil și pentru cercetători,

construirea relațiilor sociale
și un sprijin mai mare

au impact asupra scăderii mortalității,

la fel ca în cazul unui fumător
care se lasă de fumat.

Depășește factorii bine cunoscuți,

cum ar fi creșterea activității fizice
sau o alimentație sănătoasă.

Poate că doctorii ar trebui să ne întrebe
din câte grupuri facem parte.

„Apartenență” este cuvântul cheie.

Deoarece, repet, experiența proprie

de a face parte dintr-un grup
a avut cea mai mare putere edificatoare.

Ca oameni de știință,
tindem să fim obiectivi.

Ne bizuim pur și simplu pe numărarea

grupurilor de care aparține cineva.

Dar în acest proces,
uităm ce e cel mai important:

sentimentul individului că e acceptat
de ceilalți membri ai grupului

și dacă simte că aparține
cu adevărat acelui grup.

Am să închei cu un citat din Linkin Park.

De la Kierkegaard, pentru cei care
îl cunosc, până la Linkin Park,

am făcut un cerc complet.

Citez:

„Vreau să mă vindec, vreau să simt
Ca și cum aș atinge ceva real

Vreau să găsesc ceva
Ce am dorit întotdeauna

Un loc de care să aparțin.”

Chiar dacă nu vă place muzica lor,
versurile reflectă o căutare atentă.

Nevoia de apartenență
e o rațiune umană fundamentală.

Fundamentală deoarece e o necesitate,
nu doar o simplă dorință.

Fundamentală deoarece
găsirea unui loc din care facem parte

e importantă pentru sănătatea mintală,
fizică și capacitatea de adaptare.

Sunt recunoscător în fiecare zi
că am găsit-o.

Mulțumesc pentru timpul acordat.

(Aplauze)

(Ovații)