Apariția realității virtuale ca formă de artă

Chris Milk folosește tehnologii inovatoare pentru a spune povești personale, interactive. Acompaniat de Joshua Roman la violoncel și McKenzie Stubbert la pian, Milk reia pașii relației sale cu muzica și arta -- de la primul moment în care și-a pus căștile pe urechi până la activitatea sa din prezent, realizând proiecte avangardiste în realitatea virtuală. VR este ultimul instrument de povestire, spune el, fiindcă înlătură distanța dintre public și povestitor. Pentru a exemplifica, aduce publicul TED în cea mai mare experiență colectivă VR din lume. Alătură-te și ia parte la acest discurs interactiv, achiziționându-ți ochelari Cardboard și descărcând experiența de pe with.in/TED.

Când eram copil,

am trăit o experienţă atât de puternică,

încât mi-am petrecut
restul vieții căutând-o,

acolo unde nu trebuia.

Ce am trăit nu era realitate virtuală.

Era muzica.

Aici începe povestea.

Acesta sunt eu,

ascultând Beatles, „White Album”,

iar expresia de pe fața mea
e sentimentul pe care îl caut de atunci.

Muzica îți atinge coarda sensibilă,

îți intră în sânge

și-ţi merge direct la inimă.

Intensifică fiecare experiență.

Prieteni?

(Muzică)

Ei sunt extraordinarii
McKenzie Stubbert și Joshua Roman.

Muzică --

(Aplauze)

Da.

Muzica face ca totul să aibă
mai multă intensitate emoțională.

Să vedem ce rezultate are acum.

Piesa potrivită la momentul potrivit
se contopeşte cu noi la nivel celuar.

Când aud cântecul acela,

din vara aceea,

cu fata aceea,

sunt transpus instantaneu acolo.

Bună, Stacey.

Urmează o parte a poveștii
în care am devenit puțin lacom.

Am crezut că adăugând muzicii
mai multe lucruri,

aş putea face sentimentele
şi mai puternice.

Așa că am început să regizez videoclipuri.

Arătau așa.

El e fratele meu, Jeff.

Îmi pare rău pentru asta, Jeff.

(Râsete)

Și aici sunt eu, ca să fim chit.

Incredibili pași.

Trebuia să fiu dansator.

(Râsete)

Aceste experimente au evoluat și, în timp,
au început să arate cam așa:

În ambele cazuri caut același lucru:

să surprind acea trăire rară.

Dar nu reuşesc.

Adăugarea filmelor la muzică
a adus o componentă narativă, aşa e,

dar asta nu a egalat puterea

pe care muzica singură o avea asupra mea.

Nu e plăcut să realizezi asta,
dacă ți-ai dedicat viața şi cariera

regiei videoclipurilor muzicale.

Mă tot întrebam:
am luat-o pe calea greșită?

Și m-am gândit: dacă aș putea implica
auditoriul, pe voi, mai mult,

v-aş putea face şi să simţiţi mai mult.

Aşa că împreună cu Aaron Koblin
am început să testăm tehnologii noi

care v-ar include mai mult
în lucrarea artistică.

De exemplu casa copilăriei voastre
din „The Wilderness downtown”,

portretele schiţate
din „The Johnny Cash Project”

și visele voastre interactive

în „3 Dreams of Black”.

Voiam să ajungem dincolo de ecran,

încercând o conectare mai profundă

cu inimile și imaginațiile oamenilor.

Dar nu era chiar suficient.

Pentru mine tot nu avea
puterea empirică brută a muzicii pure.

Așa că am început să caut
o nouă tehnologie

despre care citisem doar
în literatura science-fiction.

Și după ani de căutare,
am găsit un prototip.

Era un proiect al lui Nonny de la Peña
de la laboratorul lui Mark Bolas din USC.

Când l-am încercat, am știut
că am găsit ceea ce căutam.

Eram electrizat.

Se numea realitate virtuală.

Așa arăta acum 5 ani,
când am descoperit-o prima dată.

Așa arată acum.

Am început imediat să creez lucruri
în acest mediu nou

şi în timpul procesului,
am înţeles un lucru:

realitatea virtuală va avea
un rol extrem de important

în istoria mijloacelor
de exprimare artistică.

De fapt, va fi ultimul.

Cred asta deoarece e primul mijloc
de exprimare artistică ce face saltul

de la asimilarea de către public
a exprimării, experienţei unui autor

la trăirea acelei experienţe
în mod nemijlocit.

Arătați derutați. Voi explica.
Nu vă faceți griji.

(Râsete)

Dacă ne-am întoarce la originea
mediilor artistice,

începe, cel mai probabil,
în jurul unui foc, cu o poveste bună.

Șeful de trib ne povestește

cum a vânat în ziua aceea
un mamut lânos în tundră.

Îi auzim cuvintele

și le convertim în propriile noastre
adevăruri interne.

Același lucru se întâmplă când vedem
povestea sub formă de pictură murală,

carte despre vânarea mamutului,
piesă de teatru, transmisie radio,

serial TV sau film.

Toate aceste mijloace necesită
ceea ce numim „suspendarea neîncrederii”,

fiindcă există o diferenţă
între realitatea din poveste

și modul în care conştienţa noastră
transpune povestea

în realitatea noastră.

Numesc „conştienţă”
sentimentul realităţii

primit de la simțurile noastre
care sondează lumea înconjurătoare.

Realitatea virtuală
înlătură acea diferenţă.

Acum eşti în tundră
și vânezi cu căpetenia tribului.

Sau tu eşti căpetenia tribului.

Sau poate că ești chiar mamutul lânos.

(Râsete)

Asta e extraordinar
la realitatea virtuală:

În toate celelalte
medii de exprimare,

conştienţa ta interpretează
modul de exprimare.

În realitatea virtuală,
conștiența ta este modul de exprimare.

Deci realitatea virtuală
are un potențial enorm.

Unde ne aflăm acum?

În ce stadiu e tehnologia?

Ei bine, suntem aici.

Suntem echivalentul
primului an de cinematografie.

Acesta este filmul fraților Lumière

care se spune c-ar fi pus pe fugă
toţi oamenii dintr-o sală,

deoarece credeau
că un tren venea către ei.

Ca şi în stadiul timpuriu al filmului,

în realitatea virtuală trebuie să trecem
dincolo de spectacol,

la spunerea poveştii.

Filmului i-au trebuit decenii

ca să-și descopere
limbajul de povestire preferat,

sub forma lungmetrajului.

Astăzi, în realitatea virtuală
mai degrabă silabisim

decât scriem eseuri.

Am făcut 15 filme în ultimul an la Vrse,
compania noastră de realitate virtuală,

și am învățat câteva lucruri.

Am aflat că avem o cale unică, direct
spre simțurile voastre,

emoțiile voastre și chiar corpul vostru.

Lăsaţi-mă să vă arat câteva lucruri.

De dragul demonstrației, vom lua
toate direcţiile în care aţi putea privi

și le vom aşeza
într-un dreptunghi gigantic.

Începem.

În primul rând, în realitatea virtuală,
manevrarea camerei e complicată.

Dacă e făcută greșit,
poate provoca stări de greaţă.

Am descoperit că dacă miști camera
cu viteză constantă în linie dreaptă,

poţi evita acest lucru.

În prima zi la școala de film, mi-au spus
că trebuie să înveţi toate regulile

înainte să poți încălca una.

Noi nu am învățat fiecare regulă.

Abia dacă am învățat vreuna,

dar le încălcăm deja, ca să vedem
ce fel de creaţii putem realiza.

În această secvență, când ne ridicăm,
am adăugat accelerație.

Am făcut-o pentru că voiam
să vă ofer senzația fizică

de ridicare de pe pământ.

În realitatea virtuală,
vă pot oferi asta.

(Muzică)

Evident, muzica e foarte importantă
şi în acest mediu.

Ne conduce emoţiile.

Într-un proiect făcut în colaborare cu
New York Times, Zach Richter

și cu prietenul nostru, JR,

vă ridicăm într-un elicopter,

și deși zburați la 600 de metri
deasupra Manhattan-ului,

nu vă e frică.

Simțiți reușita personajului lui JR.

Muzica vă duce într-acolo.

(Muzică)

Contrar credinței populare,

există compoziție în realitatea virtuală,

dar este complet diferită de cea din film,

unde ai un cadru dreptunghiular.

Compoziţia e acum
locul unde e conștiența ta

și felul în care lumea
se mișcă în jurul tău.

În filmul, „Waves of Grace”,
o colaborare între Vrse,

Națiunile Unite, Gabo Arora
și Imraan Ismail,

vedem și rolul transformator
al prim-planului în realitatea virtuală.

Un prim-plan în realitatea virtuală
chiar înseamnă că ești aproape de cineva.

Aduce personajul în spațiul tău personal,

un spațiu rezervat de obicei
celor pe care îi iubim.

Simți o apropiere emoțională
faţă de personaj

datorită sentimentului
dat de apropierea fizică.

Regia pentru realitatea virtuală
nu e ca cea pentru ecran.

E mai mult o coregrafie
a atenției spectatorului.

Pentru ghidarea atenţiei, putem folosi
„sunetul spaţializat”.

Pot adăuga un sunet oriunde,
în fața ta, la stânga sau la dreapta

chiar și în spatele tău,

iar când întorci capul,
sunetul se va roti corespunzător.

Pot folosi asta ca să-ți ghidez atenția
spre ceea ce vreau să vezi.

Data viitoare când auzi pe cineva
cântând în spatele tău, ar putea fi Bono.

(Râsete)

Realitatea virtuală ne face să simțim
că facem parte din ceva.

Cea mai mare parte din istoria noastră
am trăit în mici grupuri familiale.

Am început în peșteri,

mai târziu am format clanuri și triburi,
apoi sate și orașe,

iar acum suntem cu toții cetățeni globali.

Dar eu cred că suntem încă programați
să ne pese cel mai mult

de lucrurile care ne sunt apropiate.

Realitatea virtuală dă sentimentul
că orice şi oricine ne e aproape.

De aceea funcționează
ca un generator de empatie.

Filmul nostru „Clouds over Sidra”
te duce într-o tabără de refugiați sirieni

și în loc să privești o poveste
despre oamenii de acolo,

aceasta devine o poveste despre noi, aici.

Dar încotro mergem de aici?

Partea dificilă e că la celelalte medii
artistice, formatul e fixat din start.

Filmul a fost mereu
o înșiruire de cadre,

de la Muybridge și caii săi
până în prezent.

Formatul nu s-a schimbat niciodată.

Realitatea virtuală ca format, ca mediu,

încă nu e completă.

Nu folosește celuloid,
hârtie sau semnale TV.

Utilizează ceea ce folosim noi
ca să înțelegem lumea.

Vă folosim simțurile
pe post de culori pe pânză,

însă doar două momentan.

Până la urmă, vom putea vedea dacă
vor fi folosite toate simțurile umane

și dacă vom avea mijloace prin care
să trăim povestea pe orice cale am alege.

O numim realitate virtuală acum,

dar ce se întâmplă când mergem
dincolo de realitățile simulate?

Cum o vom numi atunci?

Cum ar fi dacă în loc
să vă vorbesc despre un vis,

v-aș putea lăsa să trăiți în acel vis?

Ce-ar fi dacă în locul experienţei
vizitării unei realități de pe Pământ,

ați putea pluti pe unde gravitaționale
la marginea unei găuri negre,

sau să creaţi galaxii de la zero,

sau să comunicaţi
unul cu celălalt nu prin cuvinte,

ci folosind gândurile nefiltrate?

Asta nu mai e o realitate virtuală.

Și sincer, nu știu cum se numește.

Dar sper că înțelegeți
încotro ne îndreptăm.

Dar iată că teoretizez un mediu
despre care spun că e legat de experiență.

Haideți să-l experimentăm!

Aveţi în mâini o bucată de carton.

Deschideți clapeta.

Apăsați pe butonul de pornire
ca să deblocaţi telefonul.

Celor ce ne urmăriţi de acasă,
vă vom arăta adresa

de unde puteţi descărca această experiență
pe telefoanele voastre,

și chiar să obțineți un dispozitiv
cu care să o testați.

Ne jucam în cutii de carton
când eram copii,

iar ca adulți, sper
să putem retrăi toţi acel sentiment

băgându-ne din nou capul într-una.

Urmează să participaţi la cea mai mare
vizionare colectivă de realitate virtuală.

În acel stil retro clasic de altădată,

vom viziona ceva împreună, simultan.

Să sperăm că va funcționa.

Cum e cu numărătoarea inversă?
Nu pot vedea.

Publicul:...15 ,14, 13, 12, 11, 10, 9,

8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1

( Păsări ciripind)

( Motor de tren)

Publicul: ( Țipete)

( Video) JR: Să vă spun

cum am fotografiat coperta revistei
The New York Times,

„Walking New York”.

Am fost legat pe exteriorul unui elicopter

și trebuia să stau perfect vertical
ca să pot face poza.

Când mă aflam exact deasupra --

din cauza vântului a trebuit
să o refacem de câteva ori --

am tot fotografiat.

( Video) Voce de femeie: O, Doamne

ferește-ne de rău,

căci tu ești Domnul,

lumina.

Tu, care ne-ai dat viață, ne-ai luat-o.

Facă-se voia Ta.

Te rog adu-le liniște celor mulți
care au pierdut oameni dragi.

Ajută-ne să trăim din nou.

(Muzică)

(Video) (Voci de copii)

Voce de copil: Acum sunt
mai mulți copii decât adulți în Zaatari.

Câteodată mă gândesc
că noi conducem.

Chris Milk: Cum a fost?

(Aplauze)

Ăsta a fost un mod ieftin de a vă face
să aplaudați în picioare.

V-am făcut să vă ridicați.
Știam că veți aplauda la final.

(Aplauze)

Cred ca toată lumea trebuie să trăiască

ceea ce voi tocmai ați trăit.

Așa vom putea modela
experiența împreună,

nu ca o platformă tehnologică,

ci ca o platformă pentru umanitate.

Și în acest scop,
anul trecut în noiembrie,

New York Times și Vrse au făcut proiectul
de realitate virtuală „Strămutații”.

A început cu un milion de Google Cardboard
trimise abonaţilor Sunday odată cu ziarul.

În acea dimineaţă de duminică
s-a întâmplat ceva ciudat.

Le-au primit și mulți oameni
care nu erau pe lista destinatarilor.

Și am început să vedem asta
pe tot Instagram-ul.

Arată cunoscut?

Muzica m-a condus pe drumul căutării
unui lucru ce părea mult timp de neatins.

Acum, milioane de copii
au avut aceeași experiență formativă

în copilăria lor,

pe care eu am avut-o în copilăria mea.

Numai că eu cred că aceasta

o depășește.

Haideți să vedem

unde îi conduce asta pe ei.

Mulțumesc.

(Aplauze)