Puterea introvertiţilor

Într-o cultură în care să fii sociabil şi deschis e mai de preţ decât orice altceva, poate să fie dificil, chiar demn de ruşine să fii introvertit. Dar după cum susţine Susan Cain în această prelegere plină de pasiune, introvertiţii oferă lumii talente şi abilităţi extraordinare, iar ei ar trebui încurajaţi şi apreciaţi.

Când aveam nouă ani

m-am dus în tabăra de vară
pentru prima oară.

Mama mi-a împachetat o valiză

plină de cărţi,

lucru care mie mi se părea ceva obişnuit,

pentru că în familia mea,

lectura era principala activitate de grup.

Şi probabil sună antisocial pentru voi

dar pentru noi acesta
era doar un alt mod de a fi sociali.

Aveai parte de căldura primordială
a familiei tale

care stătea lângă tine,

dar erai de asemenea liber
să rătăceşti pe tărâmuri misterioase

în mintea ta.

Şi impresia mea era că tabăra

avea să fie exact aşa, chiar mai bine.

(Râsete)

Îmi imaginam zece fetiţe
stând într-o cabană la căldură,

îmbrăcate în cămăşi de noapte
asortate şi citind.

(Râsete)

Tabăra era precum o petrecere fără alcool.

Şi din prima zi

consilierul nostru ne-a adunat

şi ne-a învăţat un strigăt
pe care aveam să îl facem

în fiecare zi pentru tot restul verii

pentru a insufla atmosfera de tabără.

Şi era ceva de felul ăsta:

„G-Ă-L-Ă-G-I-O-A-S-E,

aşa se spunea pe litere cuvântul.

Gălăgioase, gălăgioase,
haideţi să fim gălăgioase."

Da...

Nu puteam să înţeleg
nici în ruptul capului

de ce trebuia să fim aşa de gălăgioase,

sau de ce trebuia să îl spunem
incorect pe litere.

(Râsete)

Dar am strigat şi eu
împreună cu toţi ceilalţi.

M-am străduit.

Şi am aşteptat momentul

în care puteam să mă duc
să îmi citesc cărţile.

Dar prima oară când mi-am scos
cartea din valiză,

cea mai populară fată
din tabără a venit la mine

şi m-a întrebat:
„De ce eşti atât de moale?” --

moale, desigur, fiind opusul

lui G-Ă-L-Ă-G-I-O-A-S-E.

Şi a doua oară când am încercat strigătul,

consilierul a venit la mine
cu o expresie îngrijorată,

a repetat care e ideea cu spiritul taberei

şi a zis că ar trebui
să ne străduim din răsputeri

să fim sociabile.

Aşa că mi-am pus cărţile de-o parte,

înapoi în valiză,

le-am pus sub pat,

şi au stat acolo pentru tot restul verii.

Şi m-am simţit destul de vinovată de asta.

Simţeam ca şi cum cărţile
aveau nevoie de mine,

mă chemau, iar eu le dădusem uitării.

Dar chiar nu am mai deschis acea valiză

până când am ajuns acasă
la sfârşitul verii.

Vă spun povestea aceasta
despre tabăra de vară.

Aş fi putut să vă spun
alte 50 de poveşti similare --

toate ocaziile când mi s-a transmis

că într-un fel natura mea
liniştită şi introvertită

nu era tocmai cel mai bun mod de a fi,

şi că ar trebui să mă comport
mai mult precum un extrovertit.

Şi am simţit mereu în sufletului meu
că era ceva greşit

şi că introvertiţii sunt foarte bine
aşa cum sunt.

Dar timp de mai mulţi ani
am ignorat această intuiţie,

aşa că am devenit un avocat
pe Wall Street, dintre toate opţiunile,

în loc să devin ceea ce am vrut mereu,
adică scriitoare --

în parte pentru că am vrut
să îmi demonstrez

că puteam şi eu să fiu
îndrăzneaţă şi impunătoare.

Mă duceam mereu în baruri aglomerate

deşi îmi doream să am
o cină liniştită cu prietenii.

Aşadar am făcut aceste alegeri
împotriva firii mele

într-un mod atât de involuntar

încât nici nu eram conştientă
că le făceam.

Majoritatea introvertiţilor fac asta,

şi e pierderea noastră,

dar este şi pierderea colegilor noştri
şi a comunităţilor.

Deşi probabil va suna pretenţios,
este pierderea lumii întregi,

pentru că atunci când e vorba
de creativitate şi leadership,

avem nevoie ca introvertiţii
să facă tot ce pot.

Între o treime și o jumătate din populaţie
sunt introvertiţi.

Asta înseamna unul din două
sau trei persoane pe care le cunoaşteţi.

Chiar dacă voi sunteţi extrovertiţi,

mă refer la colegii voştri de la serviciu,

la soţiile,soţii şi copii voştri

şi la persoana care stă
chiar acum lângă voi,

care sunt supuşi cu toţii
acestei preconcepţii

care e destul de profundă
şi constantă în societatea noastră,

cu toţii înțelegem acest lucru
de la o vârstă foarte mică

fără a putea descrie
în cuvinte ceea ce facem.

Pentru a vedea clar această preconcepţie

trebuie să înţelegeţi ce e introversiunea.

E diferită de timiditate.

Timiditatea înseamnă frica
de a fi judecat în societate.

Introversiunea are mai mult de-a face

cu modul în care răspundeţi stimulării,

inclusiv stimulării sociale.

Aşadar extrovertiţii tânjesc
după cantităţi mari de stimulare,

pe când introvertiţii
se simt plini de viaţă,

plini de energie şi capabili

atunci când sunt în medii
mai liniştite şi nestimulante.

Nu întotdeauna,
aceste lucruri nu sunt absolute,

dar în general.

Aşadar calea spre maximizarea
talentelor noastre

este ca fiecare dintre noi

să ne punem în zona care ne stimulează.

Însă aici intră prejudecata.

Cele mai importante instituţii,

şcolile şi locurile noastre de muncă,

sunt concepute în special
pentru extrovertiţi

şi pentru nevoile constante
pentru stimulare ale extrovertiţilor.

Şi în momentul acesta
avem un sistem de credinţe

pe care eu îl numesc gândirea de grup,

care susţine că toată
creativitatea şi productivitatea

vine din locuri foarte gregare.

Aşadar imaginaţi-vă
clasa tipică de astăzi:

când mă duceam la şcoală,

stăteam în rânduri de bănci
în felul acesta,

şi ne făceam majoritatea temelor singuri.

Dar astăzi, clasa tipică
are grupuri de birouri --

patru, cinci, şase sau şapte copii
care stau faţă în faţă.

Şi copii lucrează în nenumărate
sarcini de grup,

chiar şi în materii precum matematica
şi scrierea creativă,

care depind de gândirea fiecăruia,

copii trebuie acum să se poarte
precum membrii de comitete.

Şi în cazul copiilor care preferă

să fie singuri şi să lucreze singuri,

aceşti copii sunt consideraţi
diferiţi de restul

sau, mai rău, cazuri problematice.

Şi majoritatea profesorilor consideră
că elevul ideal este extrovertit

spre deosebire de un introvertit,

deşi introvertiţii au rezultate mai bune

şi știu mai multe,

asta conform cercetărilor.

(Râsete)

Acelaşi lucru e valabil
şi pentru locul de muncă.

Majoritatea dintre noi lucrăm
în birouri cu spaţii deschise,

fără pereţi,

unde suntem supuşi

zgomotului şi privirilor constante
ale colegilor.

Şi când vine vorba de spiritul de lider,

introvertiţii sunt trecuţi cu vederea
în mod constant,

chiar dacă introvertiţii
tind să fie foarte prudenţi,

puţini înclinaţi să îşi asume
riscuri exagerate,

un lucru probabil apreciat
de cei mai mulţi dintre noi în prezent.

Un studiu interesat efectuat
de Adam Grant la Wharton School

a concluzionat că liderii introvertiţi

de multe ori obţin rezultate
mult mai bune decât extrovertiţii,

pentru că atunci când dirijează
angajaţi proactivi,

sunt mai predispuşi să permită
acelor angajaţi să îşi aplice ideile,

pe când extrovertiţi pot,
într-un mod necugetat,

să devină atât de entuziasmaţi de lucruri

încât vor să îşi pună amprenta,

şi ideile altora nu mai ies
la suprafaţă atât de uşor.

Unii dintre cei mai reformatori lideri
din istorie au fost introvertiţi.

Vă voi da câteva exemple:

Eleanor Roosevelt, Rosa Parks, Gandhi,

toţi aceşti oameni s-au descris pe sine

ca fiind tăcuţi, cu voci joase
şi chiar timizi.

Şi au acceptat să devină centrul atenţiei,

deşi fiecare celulă a corpului

le spunea să nu facă asta.

Şi asta pare să aibă o putere deosebită,

pentru că oamenii simţeau
că liderii lor erau la cârmă,

nu pentru că le plăcea să dea ordine

şi nu din plăcerea de a fi priviţi;

erau acolo pentru că nu aveau de ales,

pentru că erau determinaţi să facă
ceea ce ei credeau că e corect.

Cred că în acest moment
este important să menţionez

că mie îmi plac extrovertiţii.

Mereu spun că unii dintre prietenii mei
cei mai buni sunt extrovertiţi,

inclusiv soţul meu drag.

Cu toţii ne încadrăm în diferite puncte

pe axa introvertiţilor-extrovertiţilor.

Chiar şi Carl Jung, psihologul
care a popularizat aceşti termeni,

a spus că nu există un introvertit pur

sau un extrovertit pur.

A spus că o astfel de persoană
ar fi într-un spital de nebuni,

asta dacă ar exista.

Şi unii oameni pică direct în mijloc

pe axa introvertit-extrovertit,

şi îi numim pe aceştia ambiverţi.

Şi cred că aceşti oameni au tot
ce e mai bun din ambele părţi.

Dar majoritatea dintre noi
facem parte din una sau din alta.

Vreau să spun că avem nevoie
de echilibru din punct de vedere cultural.

Avem nevoie de ceva de felul yin şi yang

între aceste două tipuri.

Asta are o importanţă deosebită

când e vorba de creativitate
şi productivitate,

pentru că atunci când psihologii

observă vieţile oamenilor mai creativi,

ceea ce descoperă e că oamenii

care sunt foarte buni
în a face schimb de idei

sau la a propune idei,

dar care au de asemenea o componentă
puternică de introversiune.

Asta pentru că singurătatea
e un ingredient esenţial

pentru creativitate.

Aşadar Darwin,

făcea plimbări lungi în pădure

şi refuza cu emfază
o invitaţie la o petrecere.

Theodor Geisel, cunoscut mai bine
sub numele de Dr. Seuss,

a făurit majoritatea creaţiilor lui

într-un birou izolat aflat

în spatele casei sale
din la Jolla, California.

Şi îi era teamă să cunoască

copiii care îi citeau cărţile

deoarece se temea că ei se aşteptau să fie

un personaj vesel precum Moş Crăciun

şi că ar fi dezamăgiţi de personalitatea
sa mai rezervată.

Steve Wozniak a inventat
primul calculator Apple

stând singur în biroul lui

la Helwett-Packard
unde lucra în acel moment.

Şi a spus că nu ar fi devenit
niciodată un astfel de expert

dacă nu ar fi fost prea introvertit
ca să iasă din casă

pe vremea când creştea.

Acum...

desigur asta nu înseamnă că ar trebui
să nu mai colaborăm,

ca dovada, Steve Wozniak
se alătură lui Steve Jobs

pentru a fonda Apple Computer,

dar înseamnă că singurătatea contează

şi că pentru unii oameni

aceasta e aerul pe care îl respiră.

Şi de fapt, ştim de secole

despre puterea transcendentală
a singurătăţii.

Doar recent am început să o uităm
într-un mod misterios.

Dacă vă uitaţi la majoritatea
marilor religii ale lumii,

veţi găsi pustnici precum:

Moise, Iisus, Buddha, Mohamed,

pustnici care plecau
singuri în sălbăticie,

unde aveau epifanii şi revelaţii profunde,

pe care le aduceau înapoi
la restul comunităţii.

Aşadar: fără sălbăticie nu sunt revelaţii.

Nu e ceva neaşteptat

când vă uitaţi la descoperirile
psihologiei contemporane.

Se pare că nu putem să ne aflăm
într-un grup de oameni

fără a reflecta şi fără a mima
opiniile celorlalţi.

Chiar şi lucruri interioare sau personale

cum ar fi de cine eşti atras,

vei începe să copiezi
convingerile celor din jur

fără ca măcar să îţi dai seama
că asta faci.

Şi grupurile urmează opiniile

persoanelor mai dominante
şi carismatice prezente,

chiar dacă e o corelaţie zero

între a fi cel mai bun vorbitor
şi a avea cele mai bune idei,

adică zero.

Aşa că...

(Râsete)

Ai putea urma persoana
cu cele mai bune idei,

sau ai putea să nu.

Şi chiar vrei să laşi asta
pe seama norocului?

E mult mai bine pentru toată lumea
să stea singuri,

să genereze propriile idei

departe de distorsiunea dinamicii de grup,

şi apoi să se alăture precum o echipă

pentru a le discuta
într-un mediu bine gestionat

şi să se pornească de acolo.

Dacă aceste lucruri sunt adevărate,

atunci de ce ne descurcăm atât de prost?

De ce ne aranjăm şcolile
şi locurile de muncă în acest fel?

Şi de ce îi facem pe introvertiţi
să se simtă atât de vinovaţi

de faptul că doresc să fie
singuri din când în când?

Răspunsul e înrădăcinat
în istoria noastră culturală.

Societăţile vestice,
şi în special Statele Unite,

au favorizat întotdeauna omul acţiunii

spre deosebire de omul contemplaţiei

şi „bărbatul” contemplaţiei.

Dar în zilele timpurii ale Statelor Unite,

am trăit în ceea ce istoricii
numesc o cultură a caracterului,

pe vremea când apreciam oameni

pentru eul lor
şi pentru corectitudinea morală.

Şi toate cărţile de autoperfecţionare
din acea perioadă

au titluri precum:

„Caracterul,
cel mai grandios lucru de pe lume.”

Şi ofereau modele precum Abraham Lincoln,

care era apreciat pentru că era
modest şi nu voia să iasă în evidenţă.

Ralph Waldo Emerson l-a descris:

„Un om care nu jigneşte
prin superioritate.”

Dar apoi am ajuns în secolul XX

şi am intrat într-o nouă cultură

pe care istoricii o numesc
cultura personalităţii.

Noi am evoluat din economia agricolă

într-o lume de afaceri mari.

Aşa că deodată oamenii se mută

din oraşe mici în oraşe mari.

Şi în loc să lucreze cu oamenii
pe care i-au cunoscut toată viaţa,

acum trebuie să se afirme

într-o mulţime de străini.

Aşa că este de înţeles

de ce calităţi precum atracția și carisma

devin deodată foarte importante.

Cărţile s-au schimbat
pentru a satisface aceste noi nevoi

şi au început să apară titluri precum:

„Cum să îţi faci prieteni
şi să influenţezi oamenii.”

Şi propun drept modele

oameni excepţionali în vânzări.

Aceasta e lumea în care trăim astăzi.

Aceasta e moştenirea noastră culturală.

Nimeni nu spune

că abilităţile sociale nu sunt importante,

şi nici nu sprijin

abolirea lucrului în echipă.

Acele religii care şi-au trimis înţelepţii
pe vârfuri de munte izolate

ne învaţă dragoste şi încredere.

Şi problemele cu care ne confruntăm astăzi

în domeniile cum ar fi ştiinţa şi economia

sunt atât de vaste şi complexe

încât o să avem nevoie de armate
de oameni care să se alăture

pentru a le rezolva împreună.

Însă cu cât oferim mai multă libertate
introvertiţilor sa fie ei înşişi,

cu atât mai mult vor veni

cu soluţiile lor unice
pentru aceste probleme.

Acum aş vrea să împărtăşesc cu voi

ce se află în valiza mea astăzi.

Ghiciţi?

Cărţi.

Am o valiză plină de cărţi.

Aici e Margaret Atwood - „Ochi de pisică”.

Iată un roman de Milan Kundera.

Şi iată „Călăuza rătăciților”
de Moise Maimonide.

Dar acestea nu sunt chiar cărţile mele.

Am adus cărţile astea cu mine

pentru că au fost scrise de scriitorii
preferaţi ai bunicului meu.

Bunicul meu a fost rabin,

a rămas văduv

și a trăia singur
într-un apartament mic din Brooklyn,

acesta devenind locul meu preferat
pe măsură ce am crescut,

în parte pentru că era plin
cu prezenţa lui blândă şi politicoasă

şi pentru că era plin de cărţi.

Adică fiecare masă, fiecare scaun
din acel apartament

renunţase la funcţia sa iniţială,

ca acum să servească drept
loc de depozitare pentru cărți.

Precum restul familiei mele,

activitatea preferată a bunicului
meu era să citească.

Dar îşi iubea congregaţia,

şi puteai simţi această dragoste
în predicile pe care le ținea

în fiecare săptămână timp de 62 de ani
cât timp a fost rabin.

Obişnuia să ia fructele
unei săptămâni de lectură

şi ţesea rețele complicate
de gândire antică şi umanistă.

Şi oamenii veneau de peste tot
ca să îl audă vorbind.

Dar exista ceva la bunicul meu.

Sub rolul său ceremonial,

era de fapt foarte modest
şi foarte introvertit,

atât de mult încât atunci
când ţinea aceste predici,

avea dificultăţi în a privi în ochi
oamenii din aceeaşi congregaţie

în faţa căreia vorbea de 62 de ani.

Şi chiar atunci când nu ținea predici,

când îl sunai să îl saluţi,

de multe ori termina conversaţia rapid

pentru că se temea să nu ia
prea mult din timpul tău.

Dar atunci când a murit,
la vârsta de 94 de ani,

poliţia a trebuit să închidă
străzile din cartierul lui

pentru a permite prezenţa
mulțimii de oameni

care au venit să îl jelească.

Aşa că acum încerc să învăţ
din exemplul bunicului meu în felul meu.

Tocmai am publicat
o carte despre introversiune,

şi mi-a luat cam şapte ani să o scriu.

Şi pentru mine aceşti şapte ani
au fost de poveste

pentru că citeam şi scriam,

gândeam, cercetam.

Era versiunea mea

a bunicului meu care petrecea
ore întregi în biblioteca sa.

Dar de odată, sarcina mea
a devenit foarte diferită,

sarcina mea este sa fiu aici vorbind,

vorbind despre introversiune.

(Râsete)

Şi asta e mult mai greu pentru mine,

pentru că oricât de onorată
aş fi să fiu aici cu voi toţi,

acesta nu este mediul meu firesc.

M-am pregătit
pentru momente ca acesta

cât de mult am putut.

Am petrecut ultimul an exersând
vorbitul în public

cu fiecare ocazie.

Şi l-am denumit
„anul în care am vorbit periculos.”

(Râsete)

Şi asta m-a ajutat de fapt foarte mult.

Dar vă spun, ce ajută şi mai mult

este sentimentul meu,
credinţa mea, speranţa mea

că atunci când vine vorba
de atitudinile noastre

faţă de introversiune,
linişte şi singurătate,

suntem pe punctul
unei schimbări dramatice.

Chiar suntem.

Aşa că am de gând să vă las

cu trei solicitări spre acţiune

pentru cei care împărtăşiţi
această viziune.

Numărul unu:

Opriţi nebunia cu lucratul în echipă.

Opriţi-o.

(Râsete)

Mulţumesc.

(Aplauze)

Şi vreau să fiu clară asupra
a ceea ce spun,

deoarece cred că birourile noastre

ar trebui să încurajeze

interacţiuni nonşalante, întâmplătoare,

adică situaţiile în care oamenii se adună

şi au un schimb de idei neaşteptat.

Asta este grozav.

E grozav şi pentru introvertiţi
şi extrovertiţi.

Dar avem nevoie de mult
mai multă intimitate, libertate,

şi autonomie la locul de muncă.

Şcoala e la fel.

Trebuie să ne învăţăm copii
să lucreze împreună, desigur,

dar de asemenea trebuie
să îi învăţăm să lucreze singuri.

Asta e foarte important
şi pentru copii extrovertiţi.

Trebuie să lucreze singuri

pentru că în acest obținem idei profunde.

Numărul doi: Duceţi-vă în sălbăticie,

precum Buddha, îndrăzniţi
să aveţi propriile revelaţii.

Nu spun că ar trebui

să mergem cu toţii să ne facem
cabane în pădure

şi să nu mai vorbim
niciodată unii cu alţii,

dar spun că am putea să ne deconectăm

şi să pătrundem în propriile noastre minţi

puţin mai des.

Numărul trei:

Uitaţi-vă cu atenţie
la ce se află în valiza voastră

şi de ce aţi pus acel lucru acolo.

Aşadar extrovertiţilor,

poate că valizele voastre
sunt de asemenea pline de cărţi.

Sau poate sunt pline de pahare de şampanie

sau de echipament de skydiving.

Orice ar fi, sper că veţi scoate
aceste lucruri la vedere cu fiecare ocazie

şi ne veți binecuvânta
cu energia şi bucuria voastră.

Dar introvertiţilor, după cum vă ştiu,

probabil aveţi tendinţa
să păziţi cu mare grijă

ceea ce se află în valiza voastră.

Şi asta e în regulă.

Dar ocazional, numai ocazional,

sper că vă veţi deschide valiza
pentru alţi oameni,

pentru că lumea are nevoie de voi
şi de lucrurile pe care le căraţi.

Aşa că vă doresc cea mai bună
călătorie dintre toate

şi curajul de a vorbi cu blândeţe.

Vă mulţumesc mult!

(Aplauze)

Mulţumesc!

(Aplauze)