Când aveam nouă ani m-am dus în tabăra de vară pentru prima oară. Mama mi-a împachetat o valiză plină de cărţi, lucru care mie mi se părea ceva obişnuit, pentru că în familia mea, lectura era principala activitate de grup. Şi probabil sună antisocial pentru voi dar pentru noi acesta era doar un alt mod de a fi sociali. Aveai parte de căldura primordială a familiei tale care stătea lângă tine, dar erai de asemenea liber să rătăceşti pe tărâmuri misterioase în mintea ta. Şi impresia mea era că tabăra avea să fie exact aşa, chiar mai bine. (Râsete) Îmi imaginam zece fetiţe stând într-o cabană la căldură, îmbrăcate în cămăşi de noapte asortate şi citind. (Râsete) Tabăra era precum o petrecere fără alcool. Şi din prima zi consilierul nostru ne-a adunat şi ne-a învăţat un strigăt pe care aveam să îl facem în fiecare zi pentru tot restul verii pentru a insufla atmosfera de tabără. Şi era ceva de felul ăsta: „G-Ă-L-Ă-G-I-O-A-S-E, aşa se spunea pe litere cuvântul. Gălăgioase, gălăgioase, haideţi să fim gălăgioase." Da... Nu puteam să înţeleg nici în ruptul capului de ce trebuia să fim aşa de gălăgioase, sau de ce trebuia să îl spunem incorect pe litere. (Râsete) Dar am strigat şi eu împreună cu toţi ceilalţi. M-am străduit. Şi am aşteptat momentul în care puteam să mă duc să îmi citesc cărţile. Dar prima oară când mi-am scos cartea din valiză, cea mai populară fată din tabără a venit la mine şi m-a întrebat: „De ce eşti atât de moale?” -- moale, desigur, fiind opusul lui G-Ă-L-Ă-G-I-O-A-S-E. Şi a doua oară când am încercat strigătul, consilierul a venit la mine cu o expresie îngrijorată, a repetat care e ideea cu spiritul taberei şi a zis că ar trebui să ne străduim din răsputeri să fim sociabile. Aşa că mi-am pus cărţile de-o parte, înapoi în valiză, le-am pus sub pat, şi au stat acolo pentru tot restul verii. Şi m-am simţit destul de vinovată de asta. Simţeam ca şi cum cărţile aveau nevoie de mine, mă chemau, iar eu le dădusem uitării. Dar chiar nu am mai deschis acea valiză până când am ajuns acasă la sfârşitul verii. Vă spun povestea aceasta despre tabăra de vară. Aş fi putut să vă spun alte 50 de poveşti similare -- toate ocaziile când mi s-a transmis că într-un fel natura mea liniştită şi introvertită nu era tocmai cel mai bun mod de a fi, şi că ar trebui să mă comport mai mult precum un extrovertit. Şi am simţit mereu în sufletului meu că era ceva greşit şi că introvertiţii sunt foarte bine aşa cum sunt. Dar timp de mai mulţi ani am ignorat această intuiţie, aşa că am devenit un avocat pe Wall Street, dintre toate opţiunile, în loc să devin ceea ce am vrut mereu, adică scriitoare -- în parte pentru că am vrut să îmi demonstrez că puteam şi eu să fiu îndrăzneaţă şi impunătoare. Mă duceam mereu în baruri aglomerate deşi îmi doream să am o cină liniştită cu prietenii. Aşadar am făcut aceste alegeri împotriva firii mele într-un mod atât de involuntar încât nici nu eram conştientă că le făceam. Majoritatea introvertiţilor fac asta, şi e pierderea noastră, dar este şi pierderea colegilor noştri şi a comunităţilor. Deşi probabil va suna pretenţios, este pierderea lumii întregi, pentru că atunci când e vorba de creativitate şi leadership, avem nevoie ca introvertiţii să facă tot ce pot. Între o treime și o jumătate din populaţie sunt introvertiţi. Asta înseamna unul din două sau trei persoane pe care le cunoaşteţi. Chiar dacă voi sunteţi extrovertiţi, mă refer la colegii voştri de la serviciu, la soţiile,soţii şi copii voştri şi la persoana care stă chiar acum lângă voi, care sunt supuşi cu toţii acestei preconcepţii care e destul de profundă şi constantă în societatea noastră, cu toţii înțelegem acest lucru de la o vârstă foarte mică fără a putea descrie în cuvinte ceea ce facem. Pentru a vedea clar această preconcepţie trebuie să înţelegeţi ce e introversiunea. E diferită de timiditate. Timiditatea înseamnă frica de a fi judecat în societate. Introversiunea are mai mult de-a face cu modul în care răspundeţi stimulării, inclusiv stimulării sociale. Aşadar extrovertiţii tânjesc după cantităţi mari de stimulare, pe când introvertiţii se simt plini de viaţă, plini de energie şi capabili atunci când sunt în medii mai liniştite şi nestimulante. Nu întotdeauna, aceste lucruri nu sunt absolute, dar în general. Aşadar calea spre maximizarea talentelor noastre este ca fiecare dintre noi să ne punem în zona care ne stimulează. Însă aici intră prejudecata. Cele mai importante instituţii, şcolile şi locurile noastre de muncă, sunt concepute în special pentru extrovertiţi şi pentru nevoile constante pentru stimulare ale extrovertiţilor. Şi în momentul acesta avem un sistem de credinţe pe care eu îl numesc gândirea de grup, care susţine că toată creativitatea şi productivitatea vine din locuri foarte gregare. Aşadar imaginaţi-vă clasa tipică de astăzi: când mă duceam la şcoală, stăteam în rânduri de bănci în felul acesta, şi ne făceam majoritatea temelor singuri. Dar astăzi, clasa tipică are grupuri de birouri -- patru, cinci, şase sau şapte copii care stau faţă în faţă. Şi copii lucrează în nenumărate sarcini de grup, chiar şi în materii precum matematica şi scrierea creativă, care depind de gândirea fiecăruia, copii trebuie acum să se poarte precum membrii de comitete. Şi în cazul copiilor care preferă să fie singuri şi să lucreze singuri, aceşti copii sunt consideraţi diferiţi de restul sau, mai rău, cazuri problematice. Şi majoritatea profesorilor consideră că elevul ideal este extrovertit spre deosebire de un introvertit, deşi introvertiţii au rezultate mai bune şi știu mai multe, asta conform cercetărilor. (Râsete) Acelaşi lucru e valabil şi pentru locul de muncă. Majoritatea dintre noi lucrăm în birouri cu spaţii deschise, fără pereţi, unde suntem supuşi zgomotului şi privirilor constante ale colegilor. Şi când vine vorba de spiritul de lider, introvertiţii sunt trecuţi cu vederea în mod constant, chiar dacă introvertiţii tind să fie foarte prudenţi, puţini înclinaţi să îşi asume riscuri exagerate, un lucru probabil apreciat de cei mai mulţi dintre noi în prezent. Un studiu interesat efectuat de Adam Grant la Wharton School a concluzionat că liderii introvertiţi de multe ori obţin rezultate mult mai bune decât extrovertiţii, pentru că atunci când dirijează angajaţi proactivi, sunt mai predispuşi să permită acelor angajaţi să îşi aplice ideile, pe când extrovertiţi pot, într-un mod necugetat, să devină atât de entuziasmaţi de lucruri încât vor să îşi pună amprenta, şi ideile altora nu mai ies la suprafaţă atât de uşor. Unii dintre cei mai reformatori lideri din istorie au fost introvertiţi. Vă voi da câteva exemple: Eleanor Roosevelt, Rosa Parks, Gandhi, toţi aceşti oameni s-au descris pe sine ca fiind tăcuţi, cu voci joase şi chiar timizi. Şi au acceptat să devină centrul atenţiei, deşi fiecare celulă a corpului le spunea să nu facă asta. Şi asta pare să aibă o putere deosebită, pentru că oamenii simţeau că liderii lor erau la cârmă, nu pentru că le plăcea să dea ordine şi nu din plăcerea de a fi priviţi; erau acolo pentru că nu aveau de ales, pentru că erau determinaţi să facă ceea ce ei credeau că e corect. Cred că în acest moment este important să menţionez că mie îmi plac extrovertiţii. Mereu spun că unii dintre prietenii mei cei mai buni sunt extrovertiţi, inclusiv soţul meu drag. Cu toţii ne încadrăm în diferite puncte pe axa introvertiţilor-extrovertiţilor. Chiar şi Carl Jung, psihologul care a popularizat aceşti termeni, a spus că nu există un introvertit pur sau un extrovertit pur. A spus că o astfel de persoană ar fi într-un spital de nebuni, asta dacă ar exista. Şi unii oameni pică direct în mijloc pe axa introvertit-extrovertit, şi îi numim pe aceştia ambiverţi. Şi cred că aceşti oameni au tot ce e mai bun din ambele părţi. Dar majoritatea dintre noi facem parte din una sau din alta. Vreau să spun că avem nevoie de echilibru din punct de vedere cultural. Avem nevoie de ceva de felul yin şi yang între aceste două tipuri. Asta are o importanţă deosebită când e vorba de creativitate şi productivitate, pentru că atunci când psihologii observă vieţile oamenilor mai creativi, ceea ce descoperă e că oamenii care sunt foarte buni în a face schimb de idei sau la a propune idei, dar care au de asemenea o componentă puternică de introversiune. Asta pentru că singurătatea e un ingredient esenţial pentru creativitate. Aşadar Darwin, făcea plimbări lungi în pădure şi refuza cu emfază o invitaţie la o petrecere. Theodor Geisel, cunoscut mai bine sub numele de Dr. Seuss, a făurit majoritatea creaţiilor lui într-un birou izolat aflat în spatele casei sale din la Jolla, California. Şi îi era teamă să cunoască copiii care îi citeau cărţile deoarece se temea că ei se aşteptau să fie un personaj vesel precum Moş Crăciun şi că ar fi dezamăgiţi de personalitatea sa mai rezervată. Steve Wozniak a inventat primul calculator Apple stând singur în biroul lui la Helwett-Packard unde lucra în acel moment. Şi a spus că nu ar fi devenit niciodată un astfel de expert dacă nu ar fi fost prea introvertit ca să iasă din casă pe vremea când creştea. Acum... desigur asta nu înseamnă că ar trebui să nu mai colaborăm, ca dovada, Steve Wozniak se alătură lui Steve Jobs pentru a fonda Apple Computer, dar înseamnă că singurătatea contează şi că pentru unii oameni aceasta e aerul pe care îl respiră. Şi de fapt, ştim de secole despre puterea transcendentală a singurătăţii. Doar recent am început să o uităm într-un mod misterios. Dacă vă uitaţi la majoritatea marilor religii ale lumii, veţi găsi pustnici precum: Moise, Iisus, Buddha, Mohamed, pustnici care plecau singuri în sălbăticie, unde aveau epifanii şi revelaţii profunde, pe care le aduceau înapoi la restul comunităţii. Aşadar: fără sălbăticie nu sunt revelaţii. Nu e ceva neaşteptat când vă uitaţi la descoperirile psihologiei contemporane. Se pare că nu putem să ne aflăm într-un grup de oameni fără a reflecta şi fără a mima opiniile celorlalţi. Chiar şi lucruri interioare sau personale cum ar fi de cine eşti atras, vei începe să copiezi convingerile celor din jur fără ca măcar să îţi dai seama că asta faci. Şi grupurile urmează opiniile persoanelor mai dominante şi carismatice prezente, chiar dacă e o corelaţie zero între a fi cel mai bun vorbitor şi a avea cele mai bune idei, adică zero. Aşa că... (Râsete) Ai putea urma persoana cu cele mai bune idei, sau ai putea să nu. Şi chiar vrei să laşi asta pe seama norocului? E mult mai bine pentru toată lumea să stea singuri, să genereze propriile idei departe de distorsiunea dinamicii de grup, şi apoi să se alăture precum o echipă pentru a le discuta într-un mediu bine gestionat şi să se pornească de acolo. Dacă aceste lucruri sunt adevărate, atunci de ce ne descurcăm atât de prost? De ce ne aranjăm şcolile şi locurile de muncă în acest fel? Şi de ce îi facem pe introvertiţi să se simtă atât de vinovaţi de faptul că doresc să fie singuri din când în când? Răspunsul e înrădăcinat în istoria noastră culturală. Societăţile vestice, şi în special Statele Unite, au favorizat întotdeauna omul acţiunii spre deosebire de omul contemplaţiei şi „bărbatul” contemplaţiei. Dar în zilele timpurii ale Statelor Unite, am trăit în ceea ce istoricii numesc o cultură a caracterului, pe vremea când apreciam oameni pentru eul lor şi pentru corectitudinea morală. Şi toate cărţile de autoperfecţionare din acea perioadă au titluri precum: „Caracterul, cel mai grandios lucru de pe lume.” Şi ofereau modele precum Abraham Lincoln, care era apreciat pentru că era modest şi nu voia să iasă în evidenţă. Ralph Waldo Emerson l-a descris: „Un om care nu jigneşte prin superioritate.” Dar apoi am ajuns în secolul XX şi am intrat într-o nouă cultură pe care istoricii o numesc cultura personalităţii. Noi am evoluat din economia agricolă într-o lume de afaceri mari. Aşa că deodată oamenii se mută din oraşe mici în oraşe mari. Şi în loc să lucreze cu oamenii pe care i-au cunoscut toată viaţa, acum trebuie să se afirme într-o mulţime de străini. Aşa că este de înţeles de ce calităţi precum atracția și carisma devin deodată foarte importante. Cărţile s-au schimbat pentru a satisface aceste noi nevoi şi au început să apară titluri precum: „Cum să îţi faci prieteni şi să influenţezi oamenii.” Şi propun drept modele oameni excepţionali în vânzări. Aceasta e lumea în care trăim astăzi. Aceasta e moştenirea noastră culturală. Nimeni nu spune că abilităţile sociale nu sunt importante, şi nici nu sprijin abolirea lucrului în echipă. Acele religii care şi-au trimis înţelepţii pe vârfuri de munte izolate ne învaţă dragoste şi încredere. Şi problemele cu care ne confruntăm astăzi în domeniile cum ar fi ştiinţa şi economia sunt atât de vaste şi complexe încât o să avem nevoie de armate de oameni care să se alăture pentru a le rezolva împreună. Însă cu cât oferim mai multă libertate introvertiţilor sa fie ei înşişi, cu atât mai mult vor veni cu soluţiile lor unice pentru aceste probleme. Acum aş vrea să împărtăşesc cu voi ce se află în valiza mea astăzi. Ghiciţi? Cărţi. Am o valiză plină de cărţi. Aici e Margaret Atwood - „Ochi de pisică”. Iată un roman de Milan Kundera. Şi iată „Călăuza rătăciților” de Moise Maimonide. Dar acestea nu sunt chiar cărţile mele. Am adus cărţile astea cu mine pentru că au fost scrise de scriitorii preferaţi ai bunicului meu. Bunicul meu a fost rabin, a rămas văduv și a trăia singur într-un apartament mic din Brooklyn, acesta devenind locul meu preferat pe măsură ce am crescut, în parte pentru că era plin cu prezenţa lui blândă şi politicoasă şi pentru că era plin de cărţi. Adică fiecare masă, fiecare scaun din acel apartament renunţase la funcţia sa iniţială, ca acum să servească drept loc de depozitare pentru cărți. Precum restul familiei mele, activitatea preferată a bunicului meu era să citească. Dar îşi iubea congregaţia, şi puteai simţi această dragoste în predicile pe care le ținea în fiecare săptămână timp de 62 de ani cât timp a fost rabin. Obişnuia să ia fructele unei săptămâni de lectură şi ţesea rețele complicate de gândire antică şi umanistă. Şi oamenii veneau de peste tot ca să îl audă vorbind. Dar exista ceva la bunicul meu. Sub rolul său ceremonial, era de fapt foarte modest şi foarte introvertit, atât de mult încât atunci când ţinea aceste predici, avea dificultăţi în a privi în ochi oamenii din aceeaşi congregaţie în faţa căreia vorbea de 62 de ani. Şi chiar atunci când nu ținea predici, când îl sunai să îl saluţi, de multe ori termina conversaţia rapid pentru că se temea să nu ia prea mult din timpul tău. Dar atunci când a murit, la vârsta de 94 de ani, poliţia a trebuit să închidă străzile din cartierul lui pentru a permite prezenţa mulțimii de oameni care au venit să îl jelească. Aşa că acum încerc să învăţ din exemplul bunicului meu în felul meu. Tocmai am publicat o carte despre introversiune, şi mi-a luat cam şapte ani să o scriu. Şi pentru mine aceşti şapte ani au fost de poveste pentru că citeam şi scriam, gândeam, cercetam. Era versiunea mea a bunicului meu care petrecea ore întregi în biblioteca sa. Dar de odată, sarcina mea a devenit foarte diferită, sarcina mea este sa fiu aici vorbind, vorbind despre introversiune. (Râsete) Şi asta e mult mai greu pentru mine, pentru că oricât de onorată aş fi să fiu aici cu voi toţi, acesta nu este mediul meu firesc. M-am pregătit pentru momente ca acesta cât de mult am putut. Am petrecut ultimul an exersând vorbitul în public cu fiecare ocazie. Şi l-am denumit „anul în care am vorbit periculos.” (Râsete) Şi asta m-a ajutat de fapt foarte mult. Dar vă spun, ce ajută şi mai mult este sentimentul meu, credinţa mea, speranţa mea că atunci când vine vorba de atitudinile noastre faţă de introversiune, linişte şi singurătate, suntem pe punctul unei schimbări dramatice. Chiar suntem. Aşa că am de gând să vă las cu trei solicitări spre acţiune pentru cei care împărtăşiţi această viziune. Numărul unu: Opriţi nebunia cu lucratul în echipă. Opriţi-o. (Râsete) Mulţumesc. (Aplauze) Şi vreau să fiu clară asupra a ceea ce spun, deoarece cred că birourile noastre ar trebui să încurajeze interacţiuni nonşalante, întâmplătoare, adică situaţiile în care oamenii se adună şi au un schimb de idei neaşteptat. Asta este grozav. E grozav şi pentru introvertiţi şi extrovertiţi. Dar avem nevoie de mult mai multă intimitate, libertate, şi autonomie la locul de muncă. Şcoala e la fel. Trebuie să ne învăţăm copii să lucreze împreună, desigur, dar de asemenea trebuie să îi învăţăm să lucreze singuri. Asta e foarte important şi pentru copii extrovertiţi. Trebuie să lucreze singuri pentru că în acest obținem idei profunde. Numărul doi: Duceţi-vă în sălbăticie, precum Buddha, îndrăzniţi să aveţi propriile revelaţii. Nu spun că ar trebui să mergem cu toţii să ne facem cabane în pădure şi să nu mai vorbim niciodată unii cu alţii, dar spun că am putea să ne deconectăm şi să pătrundem în propriile noastre minţi puţin mai des. Numărul trei: Uitaţi-vă cu atenţie la ce se află în valiza voastră şi de ce aţi pus acel lucru acolo. Aşadar extrovertiţilor, poate că valizele voastre sunt de asemenea pline de cărţi. Sau poate sunt pline de pahare de şampanie sau de echipament de skydiving. Orice ar fi, sper că veţi scoate aceste lucruri la vedere cu fiecare ocazie şi ne veți binecuvânta cu energia şi bucuria voastră. Dar introvertiţilor, după cum vă ştiu, probabil aveţi tendinţa să păziţi cu mare grijă ceea ce se află în valiza voastră. Şi asta e în regulă. Dar ocazional, numai ocazional, sper că vă veţi deschide valiza pentru alţi oameni, pentru că lumea are nevoie de voi şi de lucrurile pe care le căraţi. Aşa că vă doresc cea mai bună călătorie dintre toate şi curajul de a vorbi cu blândeţe. Vă mulţumesc mult! (Aplauze) Mulţumesc! (Aplauze)