Beyond the concept of "No Self"

De credeți în existența unui suflet etern,
Atman, ori nu credeți în existența unui

Suflet sau Sine, Anatman sau Anatta,
aceste credințe sunt de fapt obstacole

în calea descoperirii naturii voastre
reale. Agățarea de aceste convingeri duce

la apariția unei cunoașteri condiționate.
Samadhi rămâne de neatins până când

se renunță la acea identificare. Vechile
tradiții numeau tiparele mentale sankaras

(în pali) sau samskaras (în sanscrită).
Ideea în sine, dacă ne agățăm de ea,

dacă o adăugăm structurii eului,
devine o limitare; o capcană

pentru energiile lăuntrice, care
perpetuează iluzia cunoașterii. Și care

ne împiedică să cercetăm cu adevărat,
pentru a ajunge la contactul direct

cu misterul existenței. Una dintre cele
mai mari diviziuni din spiritualitate

îi separă pe cei ce cred în
existența unui suflet de cei ce nu cred.

Jumătate dintre maeștrii spirituali
vorbesc despre „suflet” sau „atman”, iar

ceilalți despre „gol”, fără suflet,
anatman, anatta sau „fără sine”. Confuzia

și scindarea între religii și învățături
izvorăsc din natura duală a limbajului.

Nu avem limbaj pentru a descrie
non-dualitatea. Aceste dificultăți există

încă de pe vremea lui Buddha, acum 2500
de ani. Mulți se miră când află

că Buddha nu a spus niciodată că sinele
nu există, ba chiar i-a mustrat

pe acei învățători care susțineau asta;
„Cei care predau doar despre non-sine

nu devin liberi.”
Se spune că odată un hoinar

l-a întrebat direct pe Buddha
dacă există sau nu un sine sau un suflet.

Răspunsul lui Buddha a fost tăcerea.

Știa că dacă ar răspunde „da” sau „nu”
i-ar induce în eroare pe ceilalți.

Am uitat această lecție esențială.
Am transformat sufletul într-un concept,

un subiect pentru orele de teologie. Am
transformat cuvinte ca „sine”, „fără sine”

au „Dumnezeu” în concepte, în loc să
le lăsăm să ni se reveleze prin sadhana,

prin realizarea directă
a samadhi și prajna.

În învățăturile sale târzii, Buddha
a vorbit de o esență lăuntrică —

un sine sau suflet care nu cunoaște
nici schimbarea, nici moartea.

L-a numit în feluri diferite: sinele
adevărat sau sufletul adevărat,

Buddha Dhatu, principiul Buddha, sau
Tathagata Garba; natura latentă de Buddha

din noi. A descris o comoară tainică,
prezentă în toate ființele simțitoare.

Despre sine, el spune: „Nu-i adevărat
că toate fenomenele sunt lipsite de Sine.

Sinele e realitatea. Sinele e etern.
Sinele e virtutea. Sinele e nemuritor.

Sinele e stabil. Sinele e pace. Nu-l poate
atinge moartea, nu-l poate lovi răul,

nu-l poate lovi nefericirea. E la fel de
indestructibil și radios ca un diamant.

Unora li se poate părea un concept monist,
dar el depășește monismul și dualismul

E dincolo de orice „ism”, dincolo de
limitele conceptuale ale minții.

El indică spre tărâmul Nirvanei;
încetarea tendințelor: vana, vikalpa,

kleshas, vasanas, karma — încetarea
tiparelor inconștiente care produc

senzația limitată de „Eu” și încetarea
suferinței care vine odată cu ea.

Buddha a spus că Tathagata nici nu există
nici nu încetează să existe după moarte.

Adevărul naturii noastre adevărate
depășește dualitatea minții. E dincolo de

percepție și non-percepție. Buddha indică
spre o non-dualitate radicală, dincolo de

noțiunile de sine și non-sine. Mintea cea
limitată creează iluzia de diviziune

și separare, naștere și moarte, existență
și non-existență. Așa cum a spus maestrul

Zen Dogen: ca să ajungem la înțelegere
învățăm să medităm, adică să ne desprindem

de minte și corp. Calea spre Eliberare
e trezirea dincolo de nivelul minții.

Ideea că nu există sine e adesea
confundată cu termenul budist „anatta”,

care nu e un concept, ci
o înțelegere directă apărută

în urma meditației. În budism
se vorbește de trei mari revelații,

sau trei semne ale existenței,
conștientizate experiențial,

prin meditație, nu prin
discuții filozofice sau intelectuale.

Ele sunt experimentate prin destrămarea,
încetarea straturilor minții.

Este conștientizarea impermanenței
— anicca: conștientizarea faptului că

totul apare și dispare. E înțelegerea
principiului că „anatta”:

tot ce ține de fenomenele schimbătoare
este golit de sine.

Și „dukkha” - conștientizarea faptului că
structura sinelui e alcătuită din tipare

de dorință și aversiune. E un tipar
al stării constante de neîmplinire.

Prin meditație și auto-investigare,
care la un moment devin același lucru,

putem transforma procesele inconștiente
ale minții în procese conștiente și abia

atunci ele pot fi abandonate. Cât timp
sunt inconștiente, ele se tot repetă.

Practica străveche ce însoțește Învățătura
perenă ne cere să nu mai reacționăm la

preferințele noastre. Să nu mai alimentăm
tiparele de dorință și aversiune.

Să lăsăm toate fenomenele să apară și
să dispară, fără a le deosebi între ele.

În câmpul schimbării, totul e „anicca”,
impermanență, iar noi observăm

această impermanență. Pătrundem în și
străbatem câmpul fenomenelor schimbătoare

cu conștiința noastră. Conștiința e
singurul lucru care nu se schimbă, nu vine

și nu pleacă. Conștiința nu e un lucru și
totuși nu e nici nimic. Prin meditație,

conștiința și câmpul fenomenelor
schimbătoare devin una în Samadhi,

revelând natura reală eternă, dincolo de
dualitate, dincolo de formă și non-formă.

Până și azi unii maeștri susțin că
„non-sinele” e cel mai înalt adevăr despre

sine și în mod ironic tocmai acest concept
devine temelia credinței lor condiționate.

Ideea de „non-sine” poate deveni o vacă
sacră, legată de o identitate spirituală

asumată ca identitate. Derapajul spiritual
apare atunci când ne agățăm de ideea

transcendenței. E o formă de evitare a
ceea ce se numește uneori lucrul cu umbra:

eliberarea de samskara, adică de tiparele
condiționate care ne conduc viața

în mod inconștient. Pentru eliberarea de
samskara, trebuie să trăim pe deplin

senzațiile, emoțiile ce apar
clipă de clipă,

rămânând echilibrați și deschiși lăuntric.

Ne putem antrena să devenim prezenți,
deschiși și echilibrați prin meditație,

doar că aceste calități
trebuie aplicate și în viața de zi cu zi.

Cu cât medităm mai intens, cu atât mai
multe sentimente vor apărea în viață și

cu atât mai mult vom simți viața. Trebuie
să ne permitem să simțim viața -

să nu ne ferim de nimic din ceea ce apare.
Să fim brutal de sinceri cu noi înșine.

Să observăm cum evităm cu disperare
sentimentele neplăcute sau cum

ne agățăm insistent de familiaritatea
tiparelor, cum ne apărăm ego-ul,

cum ne prezentăm ca fiind corecți sau
mereu într-o lumină bună. Cum fugim de

de disconfort, hrănind constant mintea
cu tot felul de distracții,

doar ca să evităm comuniunea profundă
cu prezentul. E posibil să trăim karma

blocați în arhetipuri și prinși
fără speranță în tipare,

în timp ce proclamăm „lipsa sinelui”, dar
fără legătură vie cu inima, în timp ce

ego-ul rămâne la cârmă, convins de
justețea propriei viziuni despre lume.

Cât timp structura egoului crede că știe
adevărul despre cine și ce ești,

explorarea profundă se oprește. Meditația
sau auto-investigarea devine robotică.

Îndată ce exprimi în cuvinte cine sau
ce ești și te identifici cu asta,

recazi pe loc în capcana minții dualiste,
prins din nou în mecanismele separării.

Putem începe să vorbim despre trezire ca
și cum am ști, dar așa ea devine amintire,

un tipar de gânduri condiționate atașate
structurii sinelui. Putem avea experiența

autentică Samadhi, trezirea naturii
noastre reale, dar de cele mai multe ori

mintea se va reactiva, iar ego-ul va țese
o poveste în jurul experienței,

o va revendica și înainte să ne dăm seama,
ne-a confiscat revelația

asupra adevăratei noastre naturi.

Stabilizarea și integrarea Samadhi
necesită nenumărate treziri,

multe umiliri ale minții și mici morți
repetate. E nevoie de practică regulată,

o sadhana neîntreruptă și vigilență
permanentă față de minte. Eliberarea

constantă a energiei interioare pentru
creșterea florii de lotus dinăuntru și

inițierea reconfigurării. Mintea
începătoare, neștiutoare, mintea oglindă e

esența meditației și a auto-investigării,
calea spre cunoașterea de sine. A fi aici

și acum fără filtrele condiționărilor
trecute, înseamnă a fi treaz.

Când nu trăiești prin prisma amintirilor,
atunci fiecare clipă are prospețime.

Echivalentul creștin al acestei afirmații
se găsește în citatul din Biblie

care spune că dacă este cineva în Hristos,
este o făptură nouă.

Cele vechi s-au dus:
iată că toate lucrurile s-au făcut noi.