O invenție simplă, pentru siguranța bunicului meu

Șaizeci la sută din persoanele cu demență se rătăcesc, o problemă care poate fi extrem de stresantă atât pentru pacienți cât și pentru îngrijitori. Ascultați-l pe Kenneth Shinozuka, un adolescent inventator, povestind cu farmec cum a descoperit o soluție inovatoare pentru a-și feri bunicul de escapadele nocturne și pentru a reduce stresul mătușii care-l îngrijește. El speră în același timp să poată ajuta și alți pacienți cu Alzheimer.

Care e cea mai mare amenințare
pentru sănătatea americanilor?

Cancerul? Atacul de cord? Diabetul?

De fapt răspunsul e altul:
boala Alzheimer.

La fiecare 67 secunde, o persoană din SUA
e diagnosticată cu Alzheimer.

Numărul de pacienți cu Alzheimer
se va tripla până în 2050,

așa că îngrijirea lor
și a tuturor persoanelor în vârstă

va fi o problemă socială copleșitoare.

Familia mea a văzut pe propria piele

ce greu e să îngrijești
un pacient cu Alzheimer.

Crescut într-o familie cu trei generații,
am fost mereu apropiat de bunicul meu.

Când aveam patru ani, mă plimbam
cu bunicul prin parc, în Japonia,

când, deodată, s-a rătăcit.

A fost poate cea mai mare sperietură
din viața mea,

dar și primul episod din care am înțeles
că bunicul avea Alzheimer.

În ultimii 12 ani, boala i s-a agravat

și de câte ori se rătăcește,
ai mei se stresează îngrozitor.

Mătușa mea, care are grijă de el,

se chinuia să rămână trează
pentru a-l supraveghea noaptea,

dar adesea nu-l observa
coborând din pat.

Eram foarte îngrijorat
de sănătatea mătușii mele

și de siguranța bunicului meu.

Am căutat tot felul de soluții
pentru a-mi ajuta familia,

dar nu am găsit niciuna.

Dar într-o noapte, acum doi ani,

având grijă de bunicul meu,
l-am văzut coborând din pat.

În clipa când a pus piciorul jos,

m-am gândit: „Ce-ar fi să-i pun
un senzor de presiune pe călcâi?”

Când coboară din pat și atinge podeaua,

senzorul ar detecta creșterea de presiune
cauzată de greutatea corpului

și ar trimite o alertă sonoră
la telefonul îngrijitorului.

Atunci mătușa mea ar putea
dormi mai bine noaptea,

fără să fie îngrijorată
că bunicul se rătăcește.

Acum aș dori să fac
o demonstrație cu această șosetă.

Puteți să aduceți modelul meu
de șosetă pe scenă?

Bine.

Deci, odată ce pacientul
pășește pe podea...

(Sonerie)

... se trimite o alertă
la telefonul îngrijitorului.

Mulțumesc.
(Aplauze)

Mulțumesc și modelului.

Iată un desen preliminar al proiectului.

Dorința de a crea o tehnologie cu senzori

vine din pasiunea mea de-o viață
pentru senzori și tehnologie.

Când aveam 6 ani, un prieten de familie
mai în vârstă a căzut în baie

și s-a rănit grav.

Îngrijorat pentru bunicii mei,

m-am gândit să inventez
un sistem inteligent pentru baie.

Senzorii de mișcare montați
în gresia din podea

ar detecta ori de câte ori
cineva în vârstă cade în baie.

Cum aveam doar 6 ani pe vremea aceea
și nu terminasem nici grădinița,

nu aveam nici resursele nici instrumentele
necesare de a-mi realiza ideea,

dar experiența mea de cercetare

a creat în mine o dorință fermă
de a utiliza senzori

pentru a ajuta bătrânii.

Eu cred că senzorii pot îmbunătăți
calitatea vieții persoanelor în vârstă.

Când am prezentat planul meu,
mi-am dat seama de trei probleme majore.

1: crearea unui senzor.

2: proiectarea unui circuit.

3: crearea unei aplicații de telefon.

Asta m-a făcut să-mi dau seama
că proiectul meu e mult mai dificil

decât am crezut inițial.

Întâi trebuia să creez un senzor portabil,

destul de subțire și flexibil
încât pacientul să-l poată purta pe talpă.

După multe căutări și teste
cu diferite materiale,

de exemplu cauciucul, care e prea gros
ca să stea lipit pe talpă,

m-am gândit să imprim un senzor
cu o cerneală conductoare electric

din particule sensibile la presiune.

Odată cu presiunea,
crește și conectivitatea între particule.

Astfel puteam proiecta un circuit
care măsoară presiunea

prin intermediul rezistenței electrice.

Apoi a trebuit să proiectez
un circuit fără fir, portabil.

Dar transmiterea unui semnal fără fir
consumă mult curent

și necesită baterii grele, voluminoase.

Din fericire am găsit tehnologia
Bluetooth cu consum redus de energie,

care consumă puțin
și folosește o baterie cât o monedă.

Astfel sistemul nu se descărca
în miez de noapte.

Și în sfârșit a trebuit să fac
o aplicație care să transforme

telefonul îngrijitorului
în monitor la distanță.

Pentru asta a trebuit să învăț
programare în Java și XCode

și cum să programez
dispozitive Bluetooth de consum redus,

uitându-mă la tutoriale pe YouTube
și citind diverse manuale.

Prin integrarea acestor componente,
am putut să creez două prototipuri,

unul în care senzorul e fixat în șosetă

și altul care e un sistem re-atașabil,

poate fi lipit oriunde în contact
cu talpa pacientului.

Am testat aparatul pe bunicul meu
timp de vreun an

și are o rată de succes de 100%

în detectarea celor peste 900
cazuri cunoscute de rătăcire a bunicului.

Vara trecută am pus aparatul în teste beta

în mai multe case
de îngrijire din California,

iar acum implementez
sugestiile de îmbunătățire

ca să fac un produs vandabil.

Testând aparatului pe câțiva pacienți
am înțeles că trebuie inventez soluții

pentru cei care nu vor
să poarte șosete în pat.

Datele colectate
de la un număr mare de pacienți

pot ajuta la îmbunătățirea asistenței

și, eventual, duce la descoperirea
un leac pentru boală.

De exemplu, acum examinez corelații
între frecvența rătăcirilor nocturne

și activitățile sale
de zi cu zi sau alimentele.

N-am să pot uita prima dată când
l-a prins aparatul meu pe bunicul

coborând din pat noaptea.

Am fost foarte impresionat
de puterea tehnologiei

de a schimba viața în bine.

Oameni fericiți și sănătoși,
asta e lumea pe care mi-o imaginez.

Vă mulțumesc frumos.

(Aplauze)