Care e cea mai mare amenințare
pentru sănătatea americanilor?
Cancerul? Atacul de cord? Diabetul?
De fapt răspunsul e altul:
boala Alzheimer.
La fiecare 67 secunde, o persoană din SUA
e diagnosticată cu Alzheimer.
Numărul de pacienți cu Alzheimer
se va tripla până în 2050,
așa că îngrijirea lor
și a tuturor persoanelor în vârstă
va fi o problemă socială copleșitoare.
Familia mea a văzut pe propria piele
ce greu e să îngrijești
un pacient cu Alzheimer.
Crescut într-o familie cu trei generații,
am fost mereu apropiat de bunicul meu.
Când aveam patru ani, mă plimbam
cu bunicul prin parc, în Japonia,
când, deodată, s-a rătăcit.
A fost poate cea mai mare sperietură
din viața mea,
dar și primul episod din care am înțeles
că bunicul avea Alzheimer.
În ultimii 12 ani, boala i s-a agravat
și de câte ori se rătăcește,
ai mei se stresează îngrozitor.
Mătușa mea, care are grijă de el,
se chinuia să rămână trează
pentru a-l supraveghea noaptea,
dar adesea nu-l observa
coborând din pat.
Eram foarte îngrijorat
de sănătatea mătușii mele
și de siguranța bunicului meu.
Am căutat tot felul de soluții
pentru a-mi ajuta familia,
dar nu am găsit niciuna.
Dar într-o noapte, acum doi ani,
având grijă de bunicul meu,
l-am văzut coborând din pat.
În clipa când a pus piciorul jos,
m-am gândit: „Ce-ar fi să-i pun
un senzor de presiune pe călcâi?”
Când coboară din pat și atinge podeaua,
senzorul ar detecta creșterea de presiune
cauzată de greutatea corpului
și ar trimite o alertă sonoră
la telefonul îngrijitorului.
Atunci mătușa mea ar putea
dormi mai bine noaptea,
fără să fie îngrijorată
că bunicul se rătăcește.
Acum aș dori să fac
o demonstrație cu această șosetă.
Puteți să aduceți modelul meu
de șosetă pe scenă?
Bine.
Deci, odată ce pacientul
pășește pe podea...
(Sonerie)
... se trimite o alertă
la telefonul îngrijitorului.
Mulțumesc.
(Aplauze)
Mulțumesc și modelului.
Iată un desen preliminar al proiectului.
Dorința de a crea o tehnologie cu senzori
vine din pasiunea mea de-o viață
pentru senzori și tehnologie.
Când aveam 6 ani, un prieten de familie
mai în vârstă a căzut în baie
și s-a rănit grav.
Îngrijorat pentru bunicii mei,
m-am gândit să inventez
un sistem inteligent pentru baie.
Senzorii de mișcare montați
în gresia din podea
ar detecta ori de câte ori
cineva în vârstă cade în baie.
Cum aveam doar 6 ani pe vremea aceea
și nu terminasem nici grădinița,
nu aveam nici resursele nici instrumentele
necesare de a-mi realiza ideea,
dar experiența mea de cercetare
a creat în mine o dorință fermă
de a utiliza senzori
pentru a ajuta bătrânii.
Eu cred că senzorii pot îmbunătăți
calitatea vieții persoanelor în vârstă.
Când am prezentat planul meu,
mi-am dat seama de trei probleme majore.
1: crearea unui senzor.
2: proiectarea unui circuit.
3: crearea unei aplicații de telefon.
Asta m-a făcut să-mi dau seama
că proiectul meu e mult mai dificil
decât am crezut inițial.
Întâi trebuia să creez un senzor portabil,
destul de subțire și flexibil
încât pacientul să-l poată purta pe talpă.
După multe căutări și teste
cu diferite materiale,
de exemplu cauciucul, care e prea gros
ca să stea lipit pe talpă,
m-am gândit să imprim un senzor
cu o cerneală conductoare electric
din particule sensibile la presiune.
Odată cu presiunea,
crește și conectivitatea între particule.
Astfel puteam proiecta un circuit
care măsoară presiunea
prin intermediul rezistenței electrice.
Apoi a trebuit să proiectez
un circuit fără fir, portabil.
Dar transmiterea unui semnal fără fir
consumă mult curent
și necesită baterii grele, voluminoase.
Din fericire am găsit tehnologia
Bluetooth cu consum redus de energie,
care consumă puțin
și folosește o baterie cât o monedă.
Astfel sistemul nu se descărca
în miez de noapte.
Și în sfârșit a trebuit să fac
o aplicație care să transforme
telefonul îngrijitorului
în monitor la distanță.
Pentru asta a trebuit să învăț
programare în Java și XCode
și cum să programez
dispozitive Bluetooth de consum redus,
uitându-mă la tutoriale pe YouTube
și citind diverse manuale.
Prin integrarea acestor componente,
am putut să creez două prototipuri,
unul în care senzorul e fixat în șosetă
și altul care e un sistem re-atașabil,
poate fi lipit oriunde în contact
cu talpa pacientului.
Am testat aparatul pe bunicul meu
timp de vreun an
și are o rată de succes de 100%
în detectarea celor peste 900
cazuri cunoscute de rătăcire a bunicului.
Vara trecută am pus aparatul în teste beta
în mai multe case
de îngrijire din California,
iar acum implementez
sugestiile de îmbunătățire
ca să fac un produs vandabil.
Testând aparatului pe câțiva pacienți
am înțeles că trebuie inventez soluții
pentru cei care nu vor
să poarte șosete în pat.
Datele colectate
de la un număr mare de pacienți
pot ajuta la îmbunătățirea asistenței
și, eventual, duce la descoperirea
un leac pentru boală.
De exemplu, acum examinez corelații
între frecvența rătăcirilor nocturne
și activitățile sale
de zi cu zi sau alimentele.
N-am să pot uita prima dată când
l-a prins aparatul meu pe bunicul
coborând din pat noaptea.
Am fost foarte impresionat
de puterea tehnologiei
de a schimba viața în bine.
Oameni fericiți și sănătoși,
asta e lumea pe care mi-o imaginez.
Vă mulțumesc frumos.
(Aplauze)