O istorie urâtă: Lagărele de detenție pentru americani cu descendență japoneză

Vizionați lecția completă: https://ed.ted.com/lessons/ugly-history-japanese-american-internment-camps-densho

La 7 decembrie 1941, Aki Kurose, în vârstă de 16 ani, a fost șocată împreună cu milioane de americani de atacului avioanelor japoneze asupra Pearl Harbor. Ceea ce ea nu știa, era că această experiență urma să-i înstrăineze familia și peste 120.000 de japonezi americani de țara lor, atât din punct de vedere social, cât și fizic. Densho explorează rasismul și paranoia care au condus la detenția nedreaptă a japonezilor americani.

Lecție de Densho, regia Lizete Upīte.

În data de 7 decembrie 1941,

Aki Kurose, în vârstă de 16 ani,

a fost șocată împreună
cu milioane de americani

de atacul avioanelor japoneze
asupra Pearl Harbor.

Ceea ce ea nu știa,

era că acea experiență comună

va cauza în curând ca familia ei
și peste 120.000 de japonezi americani

să fie înstrăinați de țara lor

atât social cât și fizic.

Din 1941,

comunitățile japoneze americane erau
în creștere în SUA de peste 50 de ani.

Aproximativ o treime
dintre ei erau imigranți,

majoritatea stabilindu-se pe coasta
de vest în urmă cu câteva decenii.

Ceilalți, ca Aki, s-au născut
ca cetățeni americani.

Născându-se Akiko Kato în Seattle,

Aki a crescut într-un cartier divers

unde nu s-a gândit niciodată la sine
ca orice altceva decât americancă,

până a doua zi după atac,
când o profesoară i-a spus:

„Voi ați bombardat Pearl Harbor.”

Pe fondul rasismului, paranoiei,
și temerilor de sabotaj,

oamenii etichetau japonezii americani
ca potențiali trădători.

Agenții FBI au început să caute în case,
să confiște bunuri

și să rețină liderii comunității
fără proces.

Familia lui Aki nu a fost supusă imediat
acestor măsuri extreme,

dar pe 19 februarie 1942, președintele
Roosevelt a emis Ordinul Executiv 9066.

Ordinul a autorizat eliminarea
oricăror dușmani suspectați,

inclusiv pe cei cu origini
parțiale japoneze

din „zonele militare” desemnate.

La început,

aceștia au fost forțați să părăsească
zonele restricționate și să migreze.

Dar după ce guvernul
le-a înghețat conturile

și a impus restricții locale
interdicțiile de a ieși din casă,

mulți dintre ei nu au putut să plece,
inclusiv familia lui Aki.

În martie, o proclamație interzice
japonezilor să își schimbe reședința,

prinzându-i în zone militare.

În mai, armata a mutat-o pe Aki
și familia ei,

alături de peste 7.000 de japonezi
americani care locuiau în Seattle

la „Tabăra Armoniei”
în Puyallup, Washington.

Acesta a fost unul dintre centrele
de detenție improvizate

la fostele târguri și piste de curse,

unde familii întregi erau înghesuite
în grajduri și barăci prost construite.

În lunile următoare,

armata i-a mutat pe japonezii americani
în tabere de termen lung

în zone pustii din vest și sud,

mutând-o pe Aki și familia ei
în Minidoka în sudul statului Idaho.

Păzite de soldați înarmați,

multe dintre tabere erau încă în curs
de construire când au mutat prizonierii.

Aceste închisori construite în grabă
erau supraaglomerate și insalubre.

Oamenii se îmbolnăveau frecvent
și nu puteau primi îngrijiri medicale.

Autoritatea de Relocare a Războiului
s-a bazat pe prizonieri pentru ordine.

Mulți lucrau în tabără
sau predau în clase slab echipate,

iar alții plantau și creșteau animale.

Unii japonezi-americani s-au răzvrătit,
au organizat greve și chiar revolte.

Dar mulți alții,
precum părinții lui Aki, au îndurat.

Au căutat în mod constant să creeze unele
aparențe ale vieții din afara lagărelor,

dar realitatea
situației lor era inevitabilă.

La fel ca mulți încarcerați mai tineri,
Aki era hotărâtă să-și părăsească tabăra.

Și-a terminat ultimul an
de liceu la Minidoka,

și cu ajutorul
unei organizări anti-rasiste Quaker,

a reușit să se înscrie
la Universitatea Friends din Kansas.

Totuși, pentru familie, lucrurile nu s-au
schimbat până la sfârșitul anului 1944.

Un litigiu important al Curții Supreme

a decis că reținerea cetățenilor americani
fără acuzații

este neconstituțională.

În toamna anului 1945,

războiul s-a încheiat
și taberele s-au închis.

Celor încarcerați
li s-au acordat 25 de dolari

și un bilet de tren
la adresa lor de dinaintea războiului,

dar mulți nu mai aveau case sau
locuri de muncă la care să se întoarcă.

Familia lui Aki reușise
să-și păstreze apartamentul,

iar Aki s-a întors în cele din urmă
la Seattle după facultate.

Cu toate acestea, prejudecățile postbelice
făceau dificilă găsirea unui loc de muncă.

Încarcerații s-au confruntat
cu discriminarea și ranchiuna

muncitorilor și chiriașilor
care i-au înlocuit.

Din fericire, japonezii-americani
nu erau singuri

în lupta împotriva discriminării rasiste.

Aki a găsit de lucru la unul din primele
sindicate interrasiale din Seattle

și s-a alăturat Congresului
de Egalitate Rasială.

A devenit profesoară,
și în următoarele decenii,

activismul ei pentru multiculturalitate
și educație socială conștientă

a avut impact asupra a mii de studenți.

Cu toate acestea, mulți foști încarcerați,
în special cei mai în vârstă,

nu și-au putut reconstrui
viața după război.

Copiii încarceraților au început o mișcare

în care cereau Statele Unite să repare
această nedreptate istorică.

În 1988, guvernul SUA și-a cerut scuze
încarceraților din timpul războiului,

recunoscând că acesta a fost rezultatul
catastrofal al rasismului, al isteriei

și al conducerii politice eșuate.

La trei ani după această scuză,

Aki Kurose a fost distinsă
cu Premiul Drepturilor Omului

de Filiala Seattle a Națiunilor Unite,

celebrând viziunea ei de pace și respect
pentru toți oamenii indiferent de origine.