Puterea transformatoare a muzicii clasice

Benjamin Zander are două pasiuni fervente: muzica clasică și dorința de a ne face să realizăm cât de mult ne place muzica clasică, chiar dacă nu realizăm încă — şi prin extensie, dragostea pentru noi posibilități, noi experiențe, noi conexiuni.

Probabil mulţi din voi cunosc
povestea celor doi vânzători

care s-au dus în Africa
la începutul anilor 1900.

Au fost trimişi să afle
dacă existau oportunităţi

pentru vânzare de pantofi

și ambii au scris telegrame
către Manchester.

Unul a scris:
„Situaţie fără speranţă. Stop.

Ei nu poartă pantofi.”

Al doilea a scris:
„Glorioasă oportunitate!

Nu poartă pantofi încă.”

(Râsete)

O situaţie similară există
în lumea muzicii clasice,

pentru că există oameni care consideră
că muzica clasică e pe moarte.

Iar câţiva considerăm
că încă n-aţi văzut nimic.

Şi decât să intrăm
în statistici şi trenduri

şi să vă spun despre toate
orchestrele care se închid,

şi despre casele de discuri
care dau faliment,

m-am gândit să facem un experiment
în seara aceasta -- un experiment.

De fapt, nu-i chiar un experiment,
pentru că ştiu rezultatul.

(Râsete)

Dar e ca un experiment.
Acum, înainte să --

(Râsete)

înainte să începem trebuie
să fac două lucruri.

În primul rând, să vă reamintesc
cum sună un copil de 7 ani

care cântă la pian.

Poate că aveţi acest copil acasă.

Sună ceva în genul acesta.

(Muzică)

Văd că unii din voi recunosc acest copil.

Dacă exersează un an
şi ia lecţii, are opt ani

şi sună cam aşa.

(Muzică)

Apoi exersează încă un an şi ia lecţii;
acum are nouă ani.

(Muzică)

Apoi exersează încă un an
şi ia lecţii; acum are zece ani.

(Muzică)

În momentul acesta de obicei renunţă.

(Râsete)

Acum, dacă ar mai fi aşteptat încă un an
aţi fi auzit asta:

(Muzică)

Acum, ce s-a întâmplat
poate nu e chiar ce credeți,

că a devenit brusc pasionat, captivat,

implicat, a avut profesor nou,
a devenit adolescent sau orice altceva.

Ce s-a întâmplat de fapt,
e că s-au redus impulsurile.

Vedeţi, prima dată cânta
cu un impuls pe fiecare notă.

(Muzică)

A doua oară cu un impuls
la fiecare două note.

(Muzică)

Vedeți asta uitându-vă la capul meu.

(Râsete)

Copilul de nouă ani

punea câte un impuls
la fiecare patru note.

(Muzică)

Şi cel de zece ani la fiecare opt note.

(Muzică)

Iar cel de unsprezece ani,
un singur impuls pentru întreaga frază.

(Muzică)

Nu ştiu cum am ajuns în această poziţie.

(Râsete)

Nu mi-am propus să mişc umărul,
să mișc corpul.

Nu, muzica m-a împins într-o parte.

Asta numesc eu „cântat pe o singură fesă”.

(Muzică)

Poate să fie cealaltă fesă.

(Muzică)

Un domn urmărea odată
o prezentare de-a mea

când lucram cu un tânăr pianist.

Domnul era preşedintele
unei corporaţii din Ohio, SUA.

Lucram cu acel pianist tânăr

şi i-am spus: „Problema ta
e că tu cânţi pe două fese.

Ar trebui să cânţi pe o singură fesă.”

Şi i-am mutat corpul
în felul ăsta în timp ce cânta.

Deodată, muzica a luat avânt. S-a înălțat.

Auditoriul a fost mişcat
când a auzit diferenţa.

Apoi am primit o scrisoare
de la acest domn.

Mi-a spus: „Am fost aşa de mişcat!

M-am întors şi mi-am transformat
întreaga companie

într-o companie pe o singură fesă.”

(Râsete)

Celălalt lucru pe care voiam
să-l fac e să vă spun despre voi.

Sunt 1.600 de oameni aici, cred.

Estimarea mea este că probabil
45 dintre voi

sunt pur şi simplu pasionaţi
de muzica clasică.

Adoraţi muzica clasică.
Radioul vă e întotdeauna pe postul clasic.

Aveţi CD-uri în maşină,
mergeţi la simfonii.

Copiii voştri cântă la instrumente.

Nu vă puteţi imagina viaţa
fără muzica clasică.

Acesta e primul grup --
unul destul de mic.

Apoi există un alt grup, mai numeros.

Aceştia nu sunt deranjaţi
de muzica clasică.

(Râsete)

Veniţi acasă după o zi lungă,

luaţi un pahar de vin,
vă întindeţi pe canapea.

Puţin Vivaldi în fundal nu strică.

(Râsete)

Acesta e al doilea grup.

Acum vine al treilea grup.

Aceştia nu ascultă
niciodată muzică clasică.

Pur şi simplu nu face parte
din viața voastră.

O suportați ca fumul de țigară
din holurile aeroportului, dar --

(Râsete)

poate puțin dintr-un marş din Aida

când intraţi în hol.
Dar altfel, n-o auziţi niciodată.

Acesta e probabil cel mai numeros grup.

Şi mai există un grup foarte mic.

Aceştia sunt cei care
cred că n-au ureche muzicală.

Un număr uimitor de oameni
cred că sunt afoni.

Aud foarte des:
„Soţul meu n-are ureche muzicală.”

(Râsete)

De fapt, nu poți să nu ai ureche muzicală.

Dacă ai fi, n-ai putea schimba vitezele
la mașina cu cutie manuală de viteze.

N-aţi putea face diferenţa între
cineva din Texas şi cineva din Roma.

Iar telefonul. Telefonul.
Dacă vă sună mama

de pe telefonul ei vechi,
vă sună şi spune „Bună,”

nu numai c-o recunoaşteţi,
dar ştiţi şi în ce dispoziţie este.

Aveţi o ureche fantastică.
Toată lumea are ureche muzicală.

Nimeni nu duce lipsă de ureche muzicală.

Dar vă spun ceva. Nu merge să continui

cu aşa o prăpastie între cei care înţeleg,

iubesc şi sunt pasionaţi de muzica clasică

şi cei care n-au nicio relaţie cu aceasta.

Oamenii fără ureche muzicală
nu mai sunt aici.

Dar chiar şi cele trei categorii
rămase sunt prea distanţate.

Nu continui până când fiecare
persoană din sală,

aici în Aspen şi toţi cei ce ne privesc

nu ajunge să înţeleagă
şi să iubească muzica clasică.

Asta vreau să facem.

Acum, observați
că n-am niciun fel de dubiu

că acest lucru va funcţiona, nu-i aşa?

E una din trăsăturile unui conducător
de a nu se îndoi

niciun moment de capacitatea
celor pe care-i conduce

de a realiza orice visează.

Imaginaţi-vă dacă Martin Luther King
ar fi spus:

„Am un vis. Evident, nu sunt sigur
dacă ei vor fi în stare.”

(Râsete)

Bine. Am să vă cânt o bucată din Chopin.

E un frumos preludiu de Chopin.
Unii îl veți recunoaşte.

(Muzică)

Ştiţi ce cred că s-a întâmplat
în această sală?

Când am început, ați gândit:
„Ce frumos sună.”

(Muzică)

„Nu cred c-ar trebui
să mergem în acelaşi loc

în concediul de vară anul viitor.”

(Râsete)

E amuzant, nu-i aşa?
E amuzant cum aceste gânduri

se furişează în capul vostru.

Şi bineînţeles --

(Aplauze)

Bineînţeles, dacă piesa e lungă
şi aţi avut o zi grea,

s-ar putea să ațipiți.

Şi însoţitorul vă va înghionti

şi vă reproşează: „Trezeşte-te!
E cultură!” Și apoi vă simţi şi mai rău.

(Râsete)

Dar v-aţi gândit vreodată că motivul
pentru care vă adoarme

muzica clasică nu e din cauza voastră,
ci a noastră?

S-a gândit cineva în timp ce cântam:

„De ce foloseşte atâtea impulsuri?”

Dacă aş fi făcut aşa cu capul,
în mod sigur v-aţi fi gândit la asta.

(Muzică)

Pentru tot restul vieţii, de fiecare
dată când auziți muzică clasică

veți ști dacă auziţi acele impulsuri.

Să vedem exact ce se întâmplă aici.

Avem un Si. Acesta e un Si.
Următoarea notă e Do.

Treaba lui Do e să-l facă
pe Si să sune trist.

Şi reuşeşte, nu-i aşa?

(Râsete)

Compozitorii ştiu asta.

Dacă vor muzică tristă pur şi simplu
alătură aceste două note.

(Muzică)

De fapt e un Si cu patru tristeţi.

(Râsete)

Acum, coboară spre La.

Acum Sol, apoi Fa.

Deci avem Si, La, Sol, Fa.
Şi dacă avem Si, La, Sol, Fa,

ce notă aşteptăm acum?

Ah, poate a fost o greşeală.

Să încercăm din nou.

Oooh, corul TED.

(Râsete)

Aţi observat că nimănui nu-i lipsește
urechea muzicală, nu? Nimănui.

Fiecare sat din Bangladesh,

fiecare sătuc din China --
toată lumea ştie:

Si, La, Sol, Fa -- Mi.
Toată lumea aşteaptă acel Mi.

Ei bine, Chopin n-a vrut
să ajungă la Mi aici,

fiindcă ce s-ar fi întâmplat?

S-ar fi terminat, ca Hamlet.

Vă amintiţi Hamlet? Actul 1, Scena 3:
află că unchiul i-a omorât tatăl.

Vă amintiţi că se tot duce la unchiul său

şi aproape că-l omoară.

Apoi se îndepărtează şi se duce
la el din nou şi aproape că-l omoară.

Şi criticii, care stau toţi
în ultimul rând,

trebuie să aibă o opinie,
aşa că spun: „Hamlet e nehotărât.”

(Râsete)

Sau spun:
„Hamlet suferă de complexul lui Oedip.”

Nu, altfel s-ar fi terminat piesa,
proştilor.

De asta pune Shakespeare
atâtea lucruri în Hamlet.

Ştiţi şi voi --
Ophelia înnebuneşte, dramă în dramă,

craniul lui Yorick şi groparii.

Asta ca să amâne până în Actul 5,
când poate să-l omoare.

E la fel cu Chopin.
E gata să atingă nota Mi,

dar spune: „Hopa, mai bine urc
şi mai cânt încă o dată.”

Şi repetă.

Acum devine entuziasmat.

Ăsta e entuziasm,
nu trebuie să vă faceţi probleme.

Acum ajunge la Fa diez şi,
într-un final, ajunge la Mi,

dar nu e acordul bun --

nota pe care-o caută e asta

şi în loc să ajungă acolo, cântă...

Numim asta „cadenţă înşelătoare”
pentru că ne amăgeşte.

Spun mereu studenţilor mei:
„Dacă aveţi o cadenţă înşelătoare

ridicaţi sprâncenele
ca toată lumea să știe.”

(Râsete)

(Aplauze)

Bine.

Ajunge la Mi, dar nu e nota care trebuie.

Încearcă Mi din nou.
Nici nota asta nu merge.

Încearcă Sol din nou. Nu merge.

Acum, încearcă Mi din nou
şi iar nu e bună.

Şi într-un final...

Un domn din primul rând a oftat: „Mmm.”

(Râsete)

E acelaşi gest pe care-l face
când ajunge acasă

după o zi lungă, scoate cheia
din contactul maşinii şi spune:

„Aah, sunt acasă.”
Toți știm ce înseamnă „acasă”.

Deci asta e o arie
care vine de departe, acasă.

O voi cânta în întregime

şi va trebui să urmăriţi:
Si, Do, Si, Do, Si, Do, Si --

coboară la La, la Sol, la Fa.

Aproape ajunge la Mi,
dar s-ar termina piesa.

Se întoarce la Si. Se înflăcărează.
Merge la Fa diez, la Mi.

Nota greşită. Nota greşită. Nota greşită.

Şi într-un final ajunge la Mi şi e acasă.

Şi o veţi vedea cântată pe o singură fesă.

(Râsete)

Deoarece pentru a uni Si-ul cu Mi-ul,

trebuie să nu mai gândesc
fiecare notă pe parcurs,

ci să încep să gândesc la lunga,
lunga linie dintre Si şi Mi.

Tocmai am fost în Africa de Sud.
Și nu poţi merge în Africa de Sud

fără să gândeşti la Mandela
care a stat închis 27 de ani.

La ce s-a gândit tot timpul ăsta?
La mâncare?

Nu, se gândea la viziunea lui
pentru Africa de Sud

şi pentru oameni.

E despre viziune; despre drumul parcurs.

Ca pasărea care zboară peste câmp

şi nu se gândeşte la gardurile
de dedesubt.

Acum veţi urmări întregul
parcurs de la Si la Mi.

Am o ultimă rugăminte înainte
să cânt întregul fragment.

Gândiţi-vă la cineva drag,
dar care nu mai e lângă voi.

O bunică, un iubit,

cineva foarte drag din viaţa voastră,

dar care nu mai este cu voi.

Gândiți-vă la acea persoană
şi în acelaşi timp

ascultați toată derularea de la Si la Mi;

și veţi auzi tot ce-a vrut
Chopin să spună.

(Muzică)

(Aplauze)

Acum, poate vă întrebaţi...

poate vă întrebaţi...

poate vă întrebați de ce aplaud eu.

Ei bine, am făcut asta
la o şcoală în Boston

cu 70 de copii de clasa a 7-a, de 12 ani.

Am făcut exact ce-am făcut cu voi,

le-am spus, le-am explicat totul.

Și la sfârşit aplaudau în ropote.
Aplaudau.

Eu aplaudam. Ei aplaudau.

Într-un final, i-am întrebat:
„Eu de ce aplaud?”

Un prichindel a răspuns:
„Pentru că te-am ascultat.”

(Râsete)

Gândiţi-vă: 1600 de oameni, oameni ocupaţi

implicaţi în tot felul de lucruri diverse,

ascultând, înţelegând şi fiind mişcaţi
de o piesă de Chopin.

Asta chiar e ceva.

Oare sunt convins că fiecare a urmărit,

a înţeles, a fost emoţionat?
Bineînţeles, nu pot fi sigur.

Dar să vă spun o întâmplare.

Eram în Irlanda,
în timpul Revoltelor, acum 10 ani.

Lucram cu niște copii catolici
şi protestanţi

pentru rezolvarea conflictelor.
Şi am făcut asta cu ei.

Lucru riscant pentru că erau
copii de pe stradă.

Unul a venit la mine
a doua zi dimineaţă şi mi-a zis:

„N-am ascultat în viaţa mea muzică
clasică dar când ați cântat

piesa aceea de shopping...”

(Râsete)

A spus: „Fratele meu a fost împuşcat
anul trecut şi n-am plâns.

Dar aseară, când aţi cântat piesa,
la el m-am gândit.

Şi mi-am simţit lacrimile șiroind pe faţă.

Şi ştiţi... m-am simţit bine plângând
pentru fratele meu.”

M-am hotărât în acel moment

că muzica clasică e pentru toată lumea.

Toată lumea!

Voi ce ați face -- pentru că ştiţi,

profesia mea, colegii mei muzicieni
nu văd lucrurile aşa.

Ei spun că 3% din populaţie
iubesc muzica clasică.

Dacă am reuşi să mărim la 4%,
problemele noastre s-ar rezolva.

Şi zic: „Cum v-ați simți?
Cum aţi vorbi? Cum v-ar fi?

Dacă aţi gândi: 3% din populaţie iubește
muzică clasică,

măcar de-am reuşi să ajungem la 4%.
Cum v-aţi simți?

Cum aţi vorbi? Cum v-ar fi?

Dacă aţi gândi că toată lumea
iubeşte muzica clasică --

doar că n-au aflat încă.”

(Râsete)

Vedeţi, sunt două lumi total diferite.

Am avut o experienţă fantastică.
Aveam 45 de ani,

dirijam de 20 de ani
şi brusc am realizat ceva.

Dirijorul orchestrei
nu scoate niciun sunet.

Poza mea apare pe coperta CD-ului,

(Râsete)

dar dirijorul nu scoate niciun sunet.

Puterea lui depinde pe capacitatea
sa de a-i face pe ceilalți puternici.

Şi asta a schimbat totul în mine.
Mi-a schimbat total viaţa.

Oamenii din orchestră
veneau şi mă întrebau:

„Ben, ce s-a întâmplat?”
Asta s-a întâmplat.

Am realizat că treaba mea era
să trezesc potenţialul din alţi oameni.

Şi bineînţeles, voiam să ştiu
dacă reuşesc sau nu.

Şi ştiţi cum aflaţi?
Vă uitaţi în ochii lor.

Dacă ochii le strălucesc,
știți că aţi reuşit.

Un sat întreg s-ar lumina
din ochii tipului ăsta.

(Râsete)

Bun. Deci dacă ochii strălucesc,
ştiţi că reuşiţi.

Dacă ochii nu strălucesc,
trebuie să vă întrebaţi ceva.

Iată întrebarea:

Cine sunt eu, dacă ochii
interpreţilor mei nu strălucesc?

Putem face asta şi cu copiii noştri.

Cine sunt eu

dacă ochii copiilor mei nu strălucesc?

E o lume total diferită.

Conferinţa asta magică de o săptămână,
la munte, e pe sfârşite,

după care ne întoarcem în lume.

Şi vă spun -- e bine să ne întrebăm:

cine suntem noi
după ce ne întoarcem în lume?

Ştiţi -- am şi o definiţie a succesului.

Pentru mine, e simplu.
Nu e vorba de avere, faimă sau putere.

E vorba de câți ochi strălucitori
am în jurul meu.

Acum am un ultim gând, care este:

chiar are importanţă ce spunem --

cuvintele care ne ies pe gură.

Am învăţat asta de la o femeie
care a supravieţuit la Auschwitz,

una din puţinii supravieţuitori.

A ajuns în Auschwitz când avea 15 ani,

iar fratele ei avea opt,
părinţii s-au pierdut.

Şi mi-a spus:

„Eram în trenul care ducea la Auschwitz
şi mi-am coborât privirea

şi am văzut că fratele meu
nu avea pantofi.

I-am spus: „De ce eşti aşa prost,
nu poţi avea grijă de lucrurile tale?

în felul în care o soră mai mare
ar vorbi cu fratele mai mic.

Din nefericire, a fost ultimul lucru
pe care i l-a zis vreodată

pentru că nu l-a mai văzut niciodată.
Nu a supravieţuit.

Când a ieşit de la Auschwitz
a făcut un jurământ.

Mi-a spus:
„Am ieşit din Auschwitz, la viaţă

şi am făcut un jurământ
că nu voi spune niciodată nimic

care să nu poată sta drept
ultimul lucru pe care-l rostesc.”

Oare putem face asta? Dacă nu,
ne înşelăm şi pe noi şi pe ceilalţi.

Dar e o posibilitate
spre care putem tinde.

Mulţumesc.

(Aplauze)

Ochi strălucitori, ochi strălucitori.

(Aplauze)

Mulţumesc, mulţumesc!