Rufus Griscom şi Alisa Volkman: Hai să vorbim despre tabuuri în creşterea copiilor

Rufus Griscom şi Alisa Volkman, editori ai babble.com, expun patru fapte pe care părinţii nu le admit niciodată -- şi de ce ar trebui. Amuzanţi şi oneşti, atât pentru părinţi cât şi pentru cei care nu sunt părinţi.

Alisa Volkman: Deci aici începe povestea noastră --

momentele dramatice ale naşterii

primului nostru fiu, Declan.

În mod evident un moment foarte profund,

şi ne-a schimbat vieţile în multe feluri.

Ne-a schimbat vieţile şi în multe feluri neaşteptate,

şi la acele feluri neaşteptate ne-am gândit mai târziu,

şi până la urmă au dat naştere la o idee de afaceri între noi doi,

şi un an mai târziu, am lansat Babble,

un website pentru părinţi.

Rufus Griscom: Acum, mă gândesc la povestea noastră

ca începând câţiva ani mai devreme. (AV: Aşa e.)

RG: Poate-ţi aminteşti, ne-am îndrăgostit nebuneşte.

AV: Aşa am făcut.

RG: La vremea aceea aveam un fel foarte diferit de website.

Era un website numit Nerve.com,

care a fost -- a cărui moto era "porcării cu ştiinţă de carte".

Era în teorie, şi să sperăm că şi practică,

o revistă online deşteaptă

despre sex şi cultură.

AV: Asta a dat naştere unui site de întâlniri romantice.

Dar puteţi înţelege glumele care s-au făcut. Sexul produce copii.

Urmezi instrucţiunile de pe Nerve şi-ar trebui să ajungi pe Babble,

ceea ce noi am făcut.

Şi s-ar putea să lansăm un site de geriatrie ca al treilea. Vom vedea.

RG: Dar pentru noi, continuitatea dintre Nerve şi Babble

nu a fost doar chestia cu etapa vieţii,

care este, desigur, relevantă,

dar a fost mai mult despre

dorinţa noastră de a vorbi foarte onest

despre subiecte de care oamenii le este greu să vorbească onest.

Ni se pare că,

atunci când oamenii încep să fie făţarnici, încep să mintă despre lucruri,

atunci lucrurile devin foarte interesante,

ăsta e un subiect în care vrem să intrăm.

Şi am fost surprinşi să aflăm, ca tineri părinţi,

că există mai multe tabuuri despre creşterea copiilor

decât despre sex.

AV: E adevărat. Şi ne-am zis,

anii de început au fost foarte minunaţi,

dar au fost şi foarte dificili.

Şi simţim că o parte din acea dificultate

a fost datorită acestei reclame false din jurul creşterii copiilor.

(Râsete)

Ne-am abonat la o grămada de reviste, ne-am făcut temele,

dar oriunde te uiţi, eram înconjuraţi de imagini ca asta.

Şi am intrat în creşterea copiilor

aşteptându-ne ca vieţile noastre să arate aşa.

Soarele strălucind mereu, şi copiii noştri n-ar plânge niciodată.

Aş fi mereu bine odihnită.

Şi de fapt, n-a fost nimic de genul ăsta.

RG: Când am coborât revista ipocrită de creştere a copiilor

la care ne uitam, cu aceste imagini frumoase,

şi ne-am uitat la scena din sufrageria noastră,

arăta mai mult aşa.

Aceştia sunt cei trei fii ai noştri.

Şi desigur, nu plâng şi nu ţipă mereu.

Dar cu trei băieţi, e o probabilitate decentă

că măcar unul dintre ei nu se va comporta

exact aşa cum ar trebui.

AV: Da, puteţi vedea unde a avut loc ruptura pentru noi.

Am simţit că lucrurile la care ne-am aşteptat

n-aveau nimic de-a face cu ce experimentam de fapt.

Şi aşa am hotărât că vrem să le spunem părinţilor adevărul.

Chiar voiam să-i facem să înţeleagă

care sunt realităţile creşterii copiilor într-un mod onest.

RG: Deci azi, ce-am vrea să facem

este să vă împărtăşim patru tabuuri ale creşterii copiilor.

Şi desigur, sunt mult mai multe decât patru lucruri

pe care nu le poţi spune despre creşterea copiilor.

Dar am vrea să vă împărtăşim azi

patru care sunt relevante în mod special pentru noi personal.

Deci, tabuul numărul unu:

nu poţi spune că nu te-ai îndrăgostit de bebeluşul tău

chiar din primul minut.

Îmi amintesc clar, stând acolo în spital.

Eram pe punctul de a da naştere primului nostru copil.

AV: Noi, sau eu?

RG: Îmi pare rău.

Am folosit pronumele greşit.

Alisa era în mod foarte generos în procesul

de a da naştere primului nostru copil -- (AV: Mulţumesc.)

-- şi eu eram acolo cu o mănuşă de baseball.

Şi eram acolo cu braţele deschise.

Asistenta medicală venea înspre mine

cu acest frumos, frumos copil.

Şi mi-am amintit, în timp ce se apropia,

vocile prietenilor spuneau,

"În momentul în care pun bebeluşul în mâinile tale,

vei simţi un sentiment de iubire care te va copleşi

care de un ordin de magnitudine mai puternic

decât orice altceva ai experimentat în toată viaţa ta."

Deci mă pregăteam pentru acel moment.

Bebeluşul venea,

şi eram gata pentru acest camion al iubirii

să mă dea gata.

Şi în loc de asta, când bebeluşul a fost pus în mâinile mele,

a fost un moment extraordinar.

Această poză a fost chiar la câteva secunde după

ce bebeluşul a fost pus în mâinile mele şi l-am adus.

Şi puteţi vedea, ochii noştri străluceau.

Eram copleşit cu iubire şi afecţiune pentru soţia mea,

cu o recunoştinţă profundă

că aveam ceea ce părea a fi un copil sănătos.

Şi era şi, desig, fantastic.

Adică, a trebuit să verific etichetele şi să mă asigur.

Eram neîncrezător, "Sunteţi siguri că ăsta e copilul nostru?"

Şi asta a fost destul de remarcabil.

Dar ce-am simţit pentru copil în acel moment a fost o afecţiune puternică,

dar nimic din ce simt acum pentru el, cinci ani mai târziu.

Şi deci am făcut ceva aici

care e eretic.

Am făcut un grafic

al iubirii noastre pentru copilul nostru în timp.

(Râsete)

Asta, cum ştiţi, e un act de erezie.

Nu ai voie să faci un grafic al iubirii.

Motivul pentru care nu ai voie să faci un grafic al iubirii

este pentru că ne gândim la iubire ca la un lucru binar.

Ori eşti îndrăgostit, ori nu eşti îndrăgostit.

Iubeşti, sau nu iubeşti.

Şi cred că realitatea e că iubirea e un proces.

Şi cred că problema cu a te gândi la iubire

ca la ceva care e binar

e că ne face să

fim preocupaţi excesiv

că iubirea e necinstită, sau nepotrivită, sau alte lucruri.

Şi cred că vorbesc aici evident de experienţa unui tată.

Dar cred că mulţi bărbaţi trec prin acest sentiment

în primele luni, poate primul lor an,

că răspunsul lor emoţional e nepotrivit într-un anume fel.

AV: Ei bine, mă bucur că Rufus vorbeşte despre asta,

pentru că puteţi observa unde coboară în primii ani

unde cred eu că făceam cea mai mare parte a muncii.

Dar ne place să glumim,

în primele luni ale vieţilor tuturor copiilor noştri,

acesta e unchiul Rufus.

(Râsete)

RG: Sunt un unchi foarte afectuos, foarte afectuos.

AV: Da, şi glumesc deseori cu Rufus când vine acasă

că nu sunt sigură că ar putea să găsească copilul nostru

printre alţi bebeluşi.

Deci am strecurat aici un examen neașteptat pentru Rufus.

RG: O, o.

AV: Nu vreau să îl stânjenesc prea mult. Dar îi voi da trei secunde.

RG: Nu-i corect. E o întrebare capcană. Nu e acolo, nu-i aşa?

AV: Fiul nostru de opt săptămâni e undeva pe acolo.

Şi vreau să văd dacă Rufus poate să-l identifice rapid.

RG: Cel din stânga. (AV: Nu!)

(Râsete)

RG: Nemilos.

AV: Nu mai rămâne nimic de spus.

(Râsete)

O să trec mai departe la tabuul numărul doi.

Nu poţi vorbi despre cât e de singuratic să ai un bebeluş.

Mi-a plăcut să fiu însărcinată; am iubit perioada.

M-am simţit incredibil de conectată cu comunitatea din jurul meu.

Am simţit că toată lumea participa la sarcină, în jurul meu,

chiar până la naştere.

Am simţit că eram un vas al viitorului umanităţii.

Asta a continuat la spital; a fost foarte amuzant.

Am fost inundată de cadouri şi flori şi vizitatori.

A fost o experienţă minunată.

Dar când am ajuns acasă,

m-am simţit brusc deconectată

şi brusc închisă şi oprită.

Şi am fost foarte surprinsă de acele sentimente.

Mă aşteptam să fie dificil,

să am nopţi nedormite, hrăniri constante,

dar nu m-am aşteptat la sentimentele

de izolare şi însingurare pe care le-am simţit.

Şi am fost foarte surprinsă să nimeni n-a vorbit cu mine,

că mă voi simţi aşa.

Şi mi-am sunat sora

cu care sunt foarte apropiată -- şi a avut trei copii --

şi am întrebat-o, "De ce nu mi-ai spus

că mă voi simţi aşa,

că voi avea acestea -- mă voi simţi incredibil de izolată?"

Şi mi-a zis -- n-o să uit niciodată --

"Nu-i un lucru pe care să vrei să-l spui unei mame

care are pentru prima oară un copil."

RG: Şi desigur, noi credem

că e exact lucrul pe care ar trebui să-l spui

mamelor care au copii pentru prima oară.

Şi asta e, desigur, una din subiectele pentru noi

este că credem

că onestitatea brutală şi candoarea

este esenţială pentru noi colectiv

pentru a fi părinţi grozavi.

Şi e greu să nu te gândeşti

că parte a ceea ce duce la acest sentiment de izolare

e lumea noastră modernă.

Deci experienţa Alisei nu e izolată.

Deci 58% din mamele intervievate

au spus că au sentimente de singurătate.

Dintre ele, 67% sunt cel mai singure

când copiii lor au între 0 şi 5 ani -- probabil de fapt între 0 şi 2.

În procesul pregătirii pentru asta,

ne-am uitat la cum se ocupă alte culturi din jurul lumii

cu această perioadă de timp,

pentru că aici în lumea vestică,

mai puţin de 50% dintre noi trăiesc lângă familiile noastre,

ceea ce cred că e parte a de ce asta e o perioadă atât de dificilă.

Deci pentru a lua un exemplu dintre multe:

în India de Sud,

există o practică numită jholabihari,

în care femeia gravidă, când e gravidă în luna a şaptea sau a opta,

se mută cu mama ei

şi trece printr-o serie de ritualuri şi ceremonii,

dă naştere şi se întoarce acasă la familia ei

câteva luni după ce copilul e născut.

Şi ăsta e unul dintre multele modalităţi

în care credem că alte culturi compensează pentru această perioadă de singurătate.

AV: Deci tabuul numărul trei:

nu poţi vorbi despre sarcina ta nereuşită -- dar azi voi vorbi despre a mea.

Deci după ce l-am avut pe Declan,

ne-am recalibrat aşteptările.

Ne-am gândit că am putea de fapt să trecem prin asta din nou

şi am crezut că ştim de ce ne vom lovi.

Şi am fost recunoscători că am reuşit să rămân din nou însărcinată.

Şi curând am aflat că aveam un băieţel.

Şi când eram în luna a cincea,

am aflat că am pierdut copilul.

Asta e de fapt ultima imagine pe care o avem.

Şi a fost evident o perioadă foarte grea --

foarte dureroasă.

Şi lucram prin acel proces de doliu,

am fost uimită că nu voiam să văd pe nimeni.

Am vrut cu adevărat să mă târăsc într-o groapă.

Şi am ştiut cum voi reuşi

să mă întorc la comunitatea din jurul meu.

Şi mi-am dat seama, cred, modul în care mă simţeam aşa,

e pe un nivel foarte profund,

simţeam multă ruşine --

jenată, să fiu sinceră --

că, într-un fel, nu am reuşit

să fac ce sunt construită genetic să fac.

Şi desigur, m-a făcut să pun la îndoială,

dacă nu mai puteam să am un alt copil,

ce-ar însemna asta pentru căsătoria mea,

şi doar pentru mine ca femeie.

Deci a fost o perioadă foarte dificilă.

În vreme ce am început să lucrez la asta,

am început să urc afară din acea groapă şi să vorbesc cu oamenii.

Am fost foarte uimită

de toate poveştile care au început să curgă.

Oamenii cu care interacţionasem zi de zi,

cu care lucrasem, cu care fusesem prietenă,

membrii de familie pe care-i cunoşteam de foarte multă vreme,

nu-mi împărtăşiseră niciodată poveştile lor.

Şi îmi amintesc că am simţit că toate acele poveşti veneau de nicăieri.

Şi am simţit că am dat din greşeală

peste această societate secretă de femei din care făceam acum parte,

ceea ce era liniştitor şi în acelaşi timp îngrijorător.

Şi cred,

pierderea unei sarcini e o pierdere invizibilă.

Nu există un sprijin al comunităţii în jurul ei.

Nu există o ceremonie,

ritualuri sau rituri.

Şi cred, cu o moarte, ai o înmormântare, sărbătoreşti viaţa,

şi există mult suport din partea comunităţii.

Şi este un lucru pe care femeile nu-l au cu pierderea sarcinii.

RG: Ceea ce e destul de rău pentru că, desigur,

e o experienţă foarte întâlnită şi foarte traumatizantă.

Între 15 si 20% din toate sarcinile rezultă în pierderea acesteia.

Şi asta mi se pare uimitor.

Într-un studiu, 74% din femei au spus

că pierderea sarcinii, au simţit, a fost parţial vina lor, ceea ce e oribil.

Şi în mod uimitor, 22%

au spus că ar ascunde o pierdere a sarcinii de soţul lor.

Deci tabuul numărul patru:

nu poţi spune că fericirea ta medie

a scăzut de când ai un copil.

Ce se spune este că fiecare aspect al vieţii mele

s-a îmbunătăţit dramatic

de când am participat

în miracolul care este naşterea unui copil şi familia.

Nu voi uita niciodată, îmi amintesc şi azi,

primul nostru fiu, Declan, avea nouă luni,

şi stăteam acolo pe canapea,

şi citeam minunata carte a lui Daniel Gilbert, "Dând peste fericire".

Şi am trecut prin două treimi din carte,

şi acolo era un grafic pe partea dreaptă --

pe pagina din dreapta --

pe care am denumit-o aici

"Cel mai terifiant grafic imaginabil

pentru un nou părinte."

Graficul e compus din patru studii complet independente.

Practic, există o cădere precipitată

a satisfacerii matrimoniale,

care e aliniată îndeaproape, ştim cu toţii, cu fericirea mai largă,

care nu creşte din nou

până când primul tău copil pleacă la facultate.

Deci stau aici uitându-mă la următoarele două decenii din viaţa mea,

această prăpastie a fericirii

în care ne conducem proverbiala decapotabilă.

Eram deznădăjduiţi.

AV: Deci vă puteţi imagina, adică din nou, primele câteva luni au fost dificile,

dar am trecut peste ele,

şi eram foarte uimiţi să vedem acest studiu.

Deci am vrut să ne uităm mai îndeaproape la el

în speranţa că vom găsi partea bună a lucrurilor.

RG: Şi atunci e grozav să ai un site pentru părinţi,

pentru că am avut acest reporter incredibil

care să meargă şi să intervieveze toţi oamenii de ştiinţă

care au lucrat la aceste patru studii.

Am spus, ceva nu e în regulă aici.

Ceva lipseşte din aceste studii.

Nu e posibil să fie atât de rău.

Deci Liz Mitchell a făcut o treabă foarte bună cu această bucată.

Şi ea a intervievat patru oameni de ştiinţă,

şi l-a intervievat şi pe Daniel Gilbert.

Şi am găsit într-adevăr partea bună a lucrurilor.

Deci asta e presupunerea noastră

cu privire la cum arată -- discutabil -- linia de bază

a fericirii medii, pe durata vieţii.

Fericirea medie este, desigur, inadecvată,

pentru că nu spune nimic

despre experienţa momentană.

Şi deci aşa credem că arată

când aşezi deasupra

experienţa momentană.

Şi deci ne amintim toţi că fiind copii,

cel mai mic lucru -- şi o vedem pe feţele copiilor noştri --

cel mai mic lucru

poate să-i arunce în aceste înălţimi

de adulare totală,

şi apoi următorul lucru cel mai mic

îi poate face să se scufunde în cea mai adâncă disperare.

Şi e extraordinar de privit, şi ne amintim şi noi.

Şi apoi, desigur, în timp ce îmbătrâneşti,

e ca vârsta ca o formă de litiu.

Pe măsură ce îmbătrâneşti, devii mai stabil.

Şi parte a ce se întâmplă, cred, când ai 20-30 de ani,

este că începi să înveţi să-ţi îngrădeşti fericirea.

Începi să-ţi dai seama că

"Hei, aş putea merge la acest eveniment cu muzică live

şi să am o experienţă absolut transformatoare

care îmi va face pielea de găină,

dar e mult mai probabil că mă voi simţi claustrofobic

şi nu voi reuşi să iau o bere.

Deci nu voi merge.

Am un stereo acasă. Deci, nu mă duc."

Deci fericirea medie creşte,

dar pierzi acele momente transcendente.

AV: Dap, şi apoi ai primul copil.

Şi apoi revii cu adevărat

la aceste momente înalte şi joase --

cele înalte fiind primii paşi, primul zâmbet,

copilul citindu-ţi pentru prima oară --

cele joase fiind casa ta oricând între 6 şi 7 în fiecare seară.

Dar îţi dai seama că revii

la a pierde controlul într-un mod foarte minunat,

ceea ce credem că ne dă sens vieţii

şi este foarte plăcut.

RG: Şi aşa de fapt,

facem schimb cu fericirea medie.

Schimbăm acea siguranţă şi încredere

a unui anumit nivel de mulţumire

pentru aceste momente transcendente.

Deci unde ne lasă asta pe noi doi

cu o familie cu cei trei mici băieţi ai noştri

în mijlocul tuturor acestor lucruri?

Există un alt factor în cazul nostru.

Am încălcat încă un tabu

în vieţile noastre.

Şi ăsta e un tabu bonus.

AV: Un tabu bonus rapid pentru voi, că nu ar trebui să lucrăm împreună,

în mod special cu trei copii --

şi facem asta.

RG: Şi am avut rezerve despre asta chiar de la început.

Toată lumea ştie, n-ar trebui să lucrezi cu soţul/soţia în niciun caz.

De fapt, când am fost prim oară să strângem bani să începem Babble,

potențialul investitor a spus,

"În mod categoric, nu investim

în companii create de soţi şi soţii,

pentru că există un motiv de nereușită în plus.

E o idee proastă. Nu faceţi asta."

Şi în mod evident am făcut-o. Da.

Am strâns banii, şi am fost încântaţi că am făcut-o,

pentru că în această fază a vieţii,

resursa incredibil de restrânsă este timpul.

Şi dacă eşti foarte pasionat de ce faci în fiecare zi -- şi noi suntem --

eşti pasionat şi de relaţia ta,

ăsta e singurul mod prin care ştim cum să-l facem.

Şi deci întrebarea finală pe care am pune-o este:

putem îndoi acel grafic al fericirii în sus, în mod colectiv?

E grozav că avem aceste momente transcendente de fericire,

dar uneori sunt destul de rapide.

Şi deci ce se întâmplă cu linia de bază medie a fericirii?

O putem muta puţin mai sus?

AV: Şi am simţit că fericirea, despre care am vorbit,

e de fapt rezultatul intrării în viaţa de părinte --

şi de fapt în orice parteneriat de lungă durată --

cu aşteptările greşite.

Şi dacă ai aşteptările corecte şi controlul aşteptărilor,

credem că va fi o experienţă destul de mulţumitoare.

RG: Şi deci asta e ce --

Şi credem că mulţi părinţi,

când intri în pâine -- ca în cazul nostru --

îţi faci bagajele pentru o călătorie în Europa, şi eşti foarte fericit să mergi.

Ieşi din avion,

se pare că eşti în Nepal pentru o drumeție.

Şi drumeția în Nepal e o experienţă extraordinară,

mai ales dacă ţi-ai făcut bagajele cum trebuie

şi ştii la ce să te aştepţi şi eşti entuziasmat.

Deci ideea întregii prezentări de azi

nu e doar onestitate de dragul onestităţii,

ci o speranţă că fiind mai onest şi mai deschis în legătură cu aceste experienţe,

putem în mod colectiv

să îndoim acea bază a fericirii puţin în sus.

RG + AV: Mulţumim.

(Aplauze)