Kathryn Schulz: Acceptarea greșelilor

Majoritatea am face orice să evităm să nu avem dreptate. Dar dacă nu avem dreptate? 'Greşologul' Kathryn Schulz dezbate foarte convingător de ce-ar trebui nu doar să admitem ci să şi invităm failibilitatea.

Deci e 1995,

sunt în facultate

şi împreună cu o prietenă plec într-o excursie

din Providence, Rhode Island

până în Portland, Oregon.

Suntem tinere, fără servici,

aşa că facem toată excursia

pe drumuri lăturalnice, prin parcuri naţionale

şi păduri --

practic cel mai lung drum posibil.

Şi undeva prin mijlocul statului Dakota de Sud

mă întorc spre amica mea

şi îi pun o întrebare

care mă frământa

de 2000 de mile.

"Ce-i cu caracterul chinezesc pe care-l tot văd pe marginea drumului?"

Prietena mea se uită la mine cu o privire perplexă.

E un domn în primul rând

care o imită perfect.

(Râsete)

Şi eu zic: "Ştii,

toate semnele astea pe care le tot vedem

cu caracterul chinzesc pe ele."

Se uită la mine câteva clipe,

după care izbucneşte în râs,

pentru că realizează despre ce vorbesc.

Vorbesc despre asta.

(Râsete)

Da, faimosul caracter chinezesc pentru zona de picnic.

(Râsete)

Mi-am petrecut ultimii 5 ani

gândindu-mă la situaţii

exact ca asta --

de ce uneori înţelegem greşit

semnele din jurul nostru,

cum ne comportăm când se întâmplă,

şi ce ne spun toate astea despre natura umană.

Cu alte cuvinte, cum l-aţi auzit pe Chris spunând,

mi-am petrecut ultimii 5 ani

gândindu-mă la cum facem greșeli.

Poate vi se pare o direcție ciudată în carieră,

dar are un foarte mare avantaj:

nu există competiţie.

(Râsete)

De fapt, majoritatea ne străduim

să evităm să ne gândim le greşeli,

sau cel puţin evităm să gândim la posibilitatea

că noi înşine greşim.

Înțelegem, în termeni abstracţi.

Toţi ştim că fiecare din această sală face greşeli.

Specia umană, în general, e supusă greşelilor -- nicio problemă.

Dar când vine vorba de mine,

de toate părerile mele,

acum în prezent,

brusc toată recunoașterea asta abstractă a failibilității

zboară pe fereastră --

şi chiar nu pot găsi ceva despre care n-am dreptate.

Şi adevărul e că trăim în prezent.

Mergem la întâlniri în prezent;

mergem în vacanţe cu familia în prezent;

mergem şi votăm în prezent.

Deci practic, toţi ajungem să trecem prin viaţă

prinşi într-o mică bulă

în care simţim că avem dreptate despre tot.

Eu cred că asta este o problemă.

Cred că e o problemă pentru fiecare dintre noi ca indivizi,

în vieţile noastre personale şi profesionale,

şi cred că e o problemă pentru noi toţi colectiv, ca societate.

Deci azi vreau în primul rând,

să vorbesc despre motivul pentru care ne blocăm

pe acestă senzaţie că avem dreptate.

Şi în al doilea rând, de ce e aşa o problemă.

Şi în final, vreau să vă conving

că e posibil

să ne trezim din această iluzie,

şi că dacă poţi face asta,

e cel mai grozav salt

moral, intelectual și creativ pe care-l poţi face.

Deci de ce ne blocăm

în această impresie că avem dreptate?

Unul din motive are de-a face cu sentimentul de-a greși.

Dați-mi voie să vă întreb --

de fapt, să vă întreb pe voi pentru că sunteţi chiar aici:

Cum vă simţiţi -- emoţional --

cum vă simţiţi când greşiţi?

Îngrozitor. Învins.

Penibil. Okay, minunat, bine.

Îngrozitor. Învins. Penibil.

Mulţumesc, sunt răspunsuri grozave,

dar sunt răspunsuri la o întrebare diferită.

Voi răspundeţi la întrebarea:

Cum vă simţiţi când realizaţi că aţi greşit?

(Râsete)

Când realizezi că greşeşti simți toate astea şi multe altele, nu-i aşa?

Poate fi devastator, poate fi revelator,

poate fi chiar amuzant,

ca aberația mea nătângă cu caracterul chinezesc.

Dar doar să greşeşti

nu se simte nicicum.

Vă fac o analogie.

Vă amintiţi desenele animate Loony Tunes

unde apare acel lup de prerie jalnic

care fugărește mereu o pasăre care aleargă dar n-o prinde niciodată?

Cam în fiecare episod din aceste desene,

e o secvenţă când lupul fugărește pasărea

şi pasărea sare de pe o stâncă,

ceea ce-i în regulă, e pasăre, poate să zboare.

Dar problema e că lupul sare de pe stâncă după ea.

Şi ce-i amuzant --

cel puţin dacă ai şase ani --

e că lupul e şi el în regulă.

Continuă să alerge --

până în clipa când se uită în jos

şi realizează că e în aer.

Atunci cade.

Când greşim în legătură cu ceva --

nu când realizăm, ci înainte --

suntem ca lupul

după ce sare de pe stâncă şi înainte să se uite în jos.

Ştiţi, deja am greşit,

deja am intrat în bucluc,

dar ne simţim în siguranţă.

Ar trebui să corectez ce am spus mai devreme.

Totuşi simţim ceva când greşim:

simţim că avem dreptate.

(Râsete)

Deci acesta e un motiv, un motiv structural,

din pricina căruia ne blocăm pe sentimentul că avem dreptate.

Eu numesc asta a fi orb la erori.

De obicei

nu avem niciun fel de semnal intern

să ne dea de ştire că greşim în legătură cu ceva,

până când e prea târziu.

Dar mai e un motiv pentru care suntem prinși în capcana acestui sentiment --

şi acesta e cultural.

Gândiţi-vă o clipă la şcoala generală.

Sunteţi în clasă

şi învățătoarea înapoiază nişte lucrări,

iar una din ele arată cam aşa.

Nu e a mea.

(Râsete)

Deci sunteţi în şcoala primară

şi ştiţi exact ce să credeţi

despre puştiul care a făcut această lucrare.

E prostul clasei, cel care face probleme,

cel care nu-şi face niciodată temele.

Deci până să impliniţi nouă ani

aţi învăţat deja, în primul rând,

că oamenii care greşesc

sunt nişte tâmpiţi leneşi şi iresponsabili --

şi în al doilea rând,

că modul de-a reuşi în viaţă

e să nu faci niciodată greşeli.

Învăţăm aceste lecţii foarte proaste foarte bine.

Şi mulţi dintre noi --

şi presupun mai ales mulţi din această sală --

rezolvăm dilema pur şi simplu devenind

studenţi de nota zece,

perfecţionişti, cu super rezultate.

Corect,

domnule Director Financiar, astrofizician, super-alergător la maraton?

(Râsete)

Toţi sunteţi Directori Financiari, astrofizicieni, super-alergători la maraton, se pare.

Okay, în regulă.

Doar că atunci ne panicăm

la posibilitatea că am greşit ceva.

Pentru că din acest punct de vedere,

a greşi ceva

înseamnă că e ceva greşit cu noi.

Aşa că insistăm că avem dreptate

pentru că ne face să ne simţim deştepţi, responsabili,

virtuoşi şi în siguranţă.

Să vă spun o poveste.

Acum câţiva ani,

o femeie vine la centrul medical Beth Israel Deaconess pentru operaţie.

Centrul Beth Isreal din Boston.

E spitalul pentru studenţii de la Harvard --

unul din cele mai bune spitale din ţară.

Deci această femeie vine şi e dusă în sala de operaţii.

E pusă sub anestezie, chirurgul face operația --

o coase, o trimite la recuperare.

Totul pare să fi mers bine.

Se trezeşte, se uită la picioare

şi spune: "De ce mi-e bandajată partea greşită a corpului?"

Ei bine, partea greşită a corpului e bandajată

deoarece chirurgul i-a făcut o operaţie majoră

pe piciorul stâng în loc de cel drept.

Când vicepreşedintele departamentului pentru calitatea serviciilor medicale de la Beth Israel

a vorbit despre acest incident

a spus ceva foarte interesant.

A spus: "Din cine știe ce motiv,

chirugul pur şi simplu a simţit

că opera pe partea corectă."

(Râsete)

Morala acestei poveşti

e că prea multă încredere în impresia

că eşti de partea bună a oricărui lucru

poate fi foarte periculosă.

Acestă aparență internă de dreptate

pe care o simţim toţi foarte des

nu e un ghid de încredere

pentru ce se întâmplă de fapt în lumea externă.

Şi când ne purtăm ca şi cum este

şi încetăm să considerăm posibilitatea că am putea greşi,

atunci ajungem să facem lucruri

ca vărsarea a 200 milioane galoane de petrol în Golful Mexic,

sau bulversarea economiei globale.

Deci asta e o enormă problemă practică.

Dar e deasemenea o enormă problemă socială.

Gândiţi-vă o clipă la ce înseamnă să simţi că ai dreptate.

Înseamnă să crezi că părerile tale

reflectă perfect realitatea.

Şi când ai acest sentiment

ai o problemă de rezolvat,

și anume -- cum vei explica ce e

cu toţi oamenii care nu sunt de acord cu tine?

Ei bine, majoritatea explicăm existenţa acelor oameni în acelaşi fel,

apelând la o serie de ipoteze nefericite.

Primul lucru pe care-l facem când cineva nu e de acord cu noi

e să îl bănuim de ignoranţă.

Nu are acces la aceleaşi informaţii ca noi,

iar când îi vom împărtăşi cu generozitate aceste informaţii,

o să vadă lumina de la capătul tunelului şi o să ni se alăture.

Când asta nu merge,

când se dovedeşte că toţi acei oameni au aceleaşi informaţii ca şi noi

şi în continuare nu sunt de acord cu noi,

atunci trecem la a doua presupunere,

aceea că sunt nişte idioţi.

(Râsete)

Au toate piesele pentru puzzle,

dar sunt prea imbecili să le asambleze cum trebuie.

Şi când nici asta nu merge,

când se dovedeşte că oamenii care nu sunt de acord cu noi

au toate informaţiile pe care le avem şi noi

şi sunt de fapt destul de inteligenţi,

atunci trecem la o a treia deducție:

ştiu adevărul

şi îl distorsionează voit

pentru propriile lor scopuri răuvoitoare.

Prin urmare e o catastrofă.

Acest ataşament la propria dreptate

ne împiedică să prevenim greşeli

când avem absolută nevoie să le prevenim

şi ne face să ne tratăm unii pe alţii foarte urât.

Dar pentru mine, cel mai surprinzător

și mai tragic

e că ratează scopul de a fi uman.

E ca şi cum vrem să ne imaginăm

că minţile noastre sunt nişte ferestre perfect translucide

şi noi doar privim prin ele

şi descriem lumea desfăşurându-se.

Şi vrem ca toată lumea să se uite prin aceeaşi ferestră

şi să vadă exact acelaşi lucru.

Acest lucru nu e adevărat,

iar dacă ar fi, viaţa ar fi incredibil de plictisitoare.

Miracolul minţii voastre

nu e că puteţi vedea lumea aşa cum este.

E că puteţi vedea lumea aşa cum nu este.

Ne putem aminti trecutul

şi ne putem gândi la viitor

şi ne putem imagina cum ar fi

să fim o altă persoană într-un alt loc.

Şi toţi facem asta puţin diferit,

motiv pentru care toţi ne putem uita la cer noaptea

şi să vedem asta

şi asta

şi asta.

Şi da, din acelaşi motiv uneori greşim.

Cu 1200 de ani înainte ca Descartes să spună faimosul:

"Gândesc, deci exist",

acest tip, Sf. Augustin, s-a aşezat

şi a scris "Fallor ergo sum" --

"Greşesc deci exist."

Augustin a înţeles:

capacitatea noastră de-a greși

nu e vreun defect ruşinos

al sistemului uman,

ceva ce putem eradica sau depăşi.

E fundamental pentru ceea ce suntem.

Pentru că, spre deosebire de Dumnezeu,

nu prea ştim ce se întâmplă în lume.

Iar spre deosebire de celelalte animale,

suntem obsedaţi să descoperim.

Pentru mine, acestă obsesie

e sursa şi rădăcina

productivităţii şi creativităţii noastre.

Anul trecut, din diverse motive,

m-am trezit ascultând multe episoade

la radio din emisiunea The American Life.

Şi ascult şi tot ascult

şi la un moment dat încep să am sentimentul

că toate poveştile sunt despre erori.

Iar primul meu gând a fost

"Am înnebunit.

Am devenit doamna nebună care se ocupă cu erorile.

Mi le imaginam peste tot",

ceea ce s-a întâmplat.

Dar câteva luni mai târziu

am avut ocazia să-i iau un interviu lui Ira Glass, gazda emisiunii.

Şi i-am menţionat impresia mea

şi el mi-a spus: "Nu, de fapt e adevărat.

De fapt", spune el,

"ca echipă, glumim

că fiecare episod al emisiunii

are aceeaşi temă criptică.

Iar acestă temă criptică este:

'Am crezut că o să se întâmple ceva

dar s-a întâmplat altceva în loc'.

Adevărul ", spune Ira Glass, "e că avem nevoie de asta.

Avem nevoie de aceste clipe

de surprinderi și întorsături şi erori

să facem ca aceste poveşti captivante".

Iar noi ceilalți, audiența,

ca ascultători, ca cititori,

mâncăm asta pe pâine.

Iubim scenarii cu răsturnări de intrigi,

devieri şi finaluri surpriză.

Când vine vorba de poveştile noastre,

ne place să greşim.

Dar poveştile noastre sunt aşa

pentru că vieţile noastre sunt aşa.

Credem că o să se întâmple ceva

şi altceva se întâmplă în loc.

George Bush a crezut că o să invadeze Irakul,

o să găsească arme de distrugere în masă,

o să elibereze oamenii şi o să aducă democraţia în Orientul Mijlociu.

Dar s-a întâmplat altceva.

Iar Hosni Mubarak

a crezut că va fi dictatorul Egiptului pentru restul vieţii,

până când va fi prea bătrân sau prea bolnav

şi va putea da hamurile puterii fiului său.

Dar s-a întâmplat altceva.

Şi poate că voi aţi crezut

că o să creşteţi mari şi o să vă căsătoriţi cu iubitul din liceu

şi o să vă mutaţi înapoi în oraşul natal şi o să creşteţi mulți copii împreună.

Dar s-a întâmplat altceva.

Şi trebuie să vă spun

că am crezut că scriam o carte incredibil de plictisitoare

despre un subiect pe care toată lumea îl urăşte ,

pentru un public care nu se va materializa niciodată.

Dar s-a întâmplat altceva.

(Râsete)

Asta-i viaţa.

La bine şi la rău,

generăm nişte poveşti incredibile

despre lumea din jur,

după care lumea se întoarce şi ne uimeşte.

Fără supărare, dar toată conferinţa asta

e un monument incredibil

al capacităţii noastre de a greşi.

Tocmai am petrecut o întreagă săptămână

vorbind despre inovaţii şi progrese

şi îmbunătăţiri,

dar ştiţi de ce avem nevoie de toate aceste inovaţii

și progrese şi îmbunătăţiri?

Pentru că jumătate din lucruri,

cele mai surprinzătoare şi care schimbă lumea --

TED 1998 --

Eh.

(Râsete)

Nu prea a mers aşa.

(Râsete)

Unde e jetpack-ul meu, Chris?

(Râsete)

(Aplauze)

Şi iată-ne aici din nou.

Şi cam aşa merg lucrurile.

Venim cu o altă idee.

Spunem o altă poveste.

Ţinem o altă conferinţă.

Tema acesteia,

cum aţi auzit deja de şapte milioane de ori,

e redescoperirea umirii.

Iar pentru mine,

dacă vrei cu adevărat să redescoperi uimirea,

trebuie să ieşi

din acel spaţiu mărunt, terifiant al dreptăţii

și să te uiţi la cei din jur,

să te uiţi la întinderea,

complexitatea şi misterul

universului

şi să poţi spune

"Wow, nu ştiu.

Poate greşesc."

Mulţumesc.

(Aplauze)

Mulţumesc.

(Aplauze)