Andrew McAfee: Cum vom munci în viitor?

Economistul Andrew McAfee sugerează că într-adevăr androizii ne vor lua locurile de muncă, sau cel puțin acelea pe care le cunoaștem azi. Cu privirea țintită departe în viitor, el analizează cum ar putea arăta locurile de muncă și cum să educăm generațiile care le vor ocupa.

Scriitoarea George Eliot ne-a avertizat

că, dintre toate felurile de greșeli,

profeția e cea mai nejustificată.

Iar acela pe care l-am putea considera

echivalentul ei din secolul XX,
Yogi Berra, e de acord.

A spus: „E greu să faci preziceri,

mai ales despre viitor.”

Le voi nesocoti avertizările

și voi face o predicție foarte concretă.

În lumea pe care o creăm cu repeziciune

tot mai multe lucruri

vor părea științifico-fantastice

și tot mai puține vor semăna cu munca de azi.

Curînd automobilele se vor conduce singure,

încît vom avea nevoie de mai puțini șoferi de camion.

Vom cupla Siri cu Watson

și vom automatiza munca

prestată de serviciile de relații cu clienții

sau de personalul de depanare și diagnosticare.

Deja îl luăm pe R2D2,

îl vopsim portocaliu și-l punem la muncă,

la căratul rafturilor prin depozite,

încît va fi nevoie de mai puțini oameni

care să cutreiere coridoarele.

De vreo 200 de ani încoace

lumea spune ce vă spun eu,

că ne pîndește epoca șomajului tehnologic,

începînd cu luddiții, care zdrobeau mașinile de țesut

în Anglia, acum două secole.

Lumea se înșală.

În țările dezvoltate economia reușește să le ofere

aproape tuturor oamenilor locuri de muncă.

Atunci apare întrebarea critică:

de ce ar fi acum altfel, dacă chiar e altfel?

Motivul pentru care e altfel e că, numai în ultimii ani,

mașinile au început să manifeste calități

pe care nu le-au mai avut niciodată:

de a înțelege, vorbi, auzi, vedea,

răspunde, scrie, iar calitățile lor se înmulțesc.

De exemplu, roboții umanoizi mobili

sînt încă foarte primitivi,

dar sectorul de cercetare din
Ministerul Apărării al SUA

a lansat recent o competiție

pentru a se ocupa de robotică,

și dacă ne luăm după rezultatele anterioare

această competiție va fi un succes.

Din ce văd în jur îmi dau seama că nu e departe ziua

cînd vom avea androizi

care vor face o bună parte din ce facem noi acum.

Creăm o lume în care va exista

tot mai multă tehnologie
și tot mai puține locuri de muncă.

E o lume pe care Erik Brynjolfsson
și cu mine o numim

„noua epocă a mașinilor digitale”.

De reținut că

avem motive de bucurie.

E cea mai grozavă veste pentru
economia actuală a planetei.

În vești bune, concurența e slabă, nu?

Iar economia poate fi optimistă în prezent

din două motive principale.

Mai întîi, progresul tehnologic ne permite

să continuăm extraordinara ascensiune recentă

în care producția crește

în timp ce prețurile scad,

iar volumul și calitatea sînt în continuă explozie.

Unii cînd văd asta spun că ar fi

materialism frivol,

dar abordarea asta e exact pe dos.

Asta-i abundență, care e tocmai

ce vrem să ofere sistemul economic.

Al doilea motiv de optimism adus de noua epocă

e că, odată ce androizii ne preiau truda,

noi nu va trebui să mai muncim,

vom fi eliberați de trudă și chin.

Cînd vorbesc pe tema asta cu prietenii mei

din Cambridge și Silicon Valey, ei îmi zic:

„Grozav. Gata truda, gata chinul.

Asta ne dă șansa de a imagina

o societate cu totul diferită,

o societate unde cei care creează, descoperă,

realizează și inovează

se întîlnesc cu sponsorii și finanțatorii

să discute, să se delecteze, să-și comunice ideile,

să se stimuleze unul pe altul.”

O societate care seamănă mult
cu o conferință TED.

E mult adevăr în asta.

Sub ochii noștri se produce o uimitoare înflorire.

Într-o lume în care e aproape la fel de ușor

să produci un obiect cît e să tipărești o hîrtie,

noile posibilități sînt uimitoare.

Cei care cîndva erau artizani și diletanți

acum sînt creatori și le datorăm

un număr imens de inovații.

Iar artiștii care cîndva erau îngrădiți

acum pot face lucruri care înainte erau

cu totul imposibile.

Trăim deci vremuri de mare înflorire,

și privind în jur devin tot mai convins

că această afirmație a fizicianului Freeman Dyson

nu e deloc o hiperbolă.

E o simplă constatare a faptelor.

Sîntem în mijlocul unei perioade uluitoare.

[„Tehnologia e un dar de la Dumnezeu. După darul vieții e probabil cel mai mare din darurile lui Dumnezeu. E mama civilizațiilor, a artelor și a științelor.” – Freeman Dyson]

Astfel se ridică încă o mare întrebare:

Ce-ar putea merge anapoda
în noua epocă a mașinilor?

Nu? Perfect, te distrezi, înflorești, te duci acasă.

Ne vom lovi de două categorii de probleme spinoase

pe măsură ce construim acest viitor.

Mai întîi probleme economice. Sînt rezumate frumos

într-un schimb de replici, posibil inventat,

dintre Henry Ford II și Walter Reuther,

care conducea sindicatul muncitorilor din companie.

Cei doi vizitau una din noile uzine moderne,

cînd Ford îi zice în glumă lui Reuther:

„Auzi, Walter, cum o să-i faci pe roboții ăștia

să cotizeze la sindicat?”

Iar Reuther îi răspunde: „Auzi, Henry,

tu cum o să-i faci să cumpere mașini?”

Problema lui Reuther în istorioara asta

e că e greu să dai de lucru într-o economie

automatizată intens,

iar asta se vede clar în statistici.

În ultimele cîteva decenii

cîștigurile de capital, adică profiturile firmelor,

au tot crescut

și au atins acum un maximum absolut.

În schimb cîștigurile forței de muncă,

adică totalul salariilor din economie,

se află la un minimum absolut,

îndreptîndu-se vertiginos în sensul opus.

Asta e clar rău pentru Reuther.

Ar părea în favoarea lui Ford,

dar de fapt nu e. Dacă vrei să vinzi

cantități mari de bunuri relativ scumpe,

ai nevoie de o clasă mijlocie
numeroasă, stabilă și prosperă.

În America avem așa ceva

începînd de după război.

Dar acum clasa mijlocie e în mare pericol.

Avem multe statistici,

repet una din ele:

venitul mediu în America e în scădere

în ultimii 15 ani

și ne aflăm în pericolul de a cădea

într-un cerc vicios în care inegalitatea și polarizarea

continuă să crească în timp.

Problemele sociale care însoțesc

această inegalitate merită atenție.

Unele probleme sociale

nu mă îngrijorează,

precum cele înfățișate aici.

Nu astea sînt problemele sociale

care mă îngrijorează.

Nu ducem lipsă de viziuni distopice

despre ce va fi cînd mașinile vor căpăta conștiință,

se vor răscula și vor organiza
atacuri împotriva noastră.

O să mă îngrijorez de asta în ziua

cînd calculatorul meu
va deveni conștient de imprimantă.

(Rîsete) (Aplauze)

Nu astea sînt problemele de care
trebuie să ne îngrijorăm.

Ca să vă spun ce fel de probleme sociale

vor apărea în noua epocă a mașinilor,

vreau să vă povestesc despre
doi salariați americani reprezentativi.

Și ca să fie cu totul reprezentativi

hai să fie amîndoi bărbați albi.

Primul e absolvent de facultate

profesional, creativ, director,

inginer, doctor, avocat sau ceva similar.

Să-l botezăm „Ted”.

E în pătura de sus a clasei mijlocii americane.

Celălalt nu a făcut facultate

și lucrează ca muncitor sau ca funcționar,

face munca de jos din economie.

Să-i zicem „Bill”.

Acum vreo 50 de ani

Bill și Ted trăiau în condiții foarte asemănătoare.

De exemplu, în 1960 probabil amîndoi lucrau

cu normă întreagă, cel puțin 40 de ore pe săptămînă.

Dar după cum a constatat sociologul Charles Murray,

pe măsură ce se automatiza economia --

prin 1960 firmele tocmai
începeau să utilizeze calculatoare --

pe măsură ce injectam tehnologia,

automatizarea și digitalul în economie,

soarta lui Bill și a lui Ted a început să difere mult.

Între timp Ted a lucrat în continuare

cu normă întreagă. Dar Bill nu.

În multe cazuri Bill a ieșit de tot din economie,

iar Ted foarte rar.

În timp căsnicia lui Ted a rămas fericită.

A lui Bill nu.

Copiii lui Ted au fost crescuți de ambii părinți,

în contrast evident cu ai lui Bill.

În ce fel mai e marginalizat Bill în societate?

A votat mai rar în alegerile prezidențiale,

a intrat mult mai des la închisoare.

Povestea tendințelor sociale nu e veselă

și nu se văd semne de revenire.

Tendințele apar indiferent de gruparea

etnică sau demografică

și de fapt se înrăutățesc într-atît

încît există riscul că vor strivi

pînă și progresul uimitor făcut prin
mișcarea pentru drepturi civile.

Prietenii mei din Silicon Valley

și de la Cambridge uită că ei sînt Ted.

Au o viață plină și productivă

de undei vin și avantajele,

dar Bill are o viață foarte diferită.

Ted și Bil ne demonstrează că Voltaire avea dreptate

cînd spunea că munca aduce foloase,

că ne protejează de trei mari rele:
plictiseala, viciul și nevoia.

[„Munca ține departe de noi trei mari rele:
plictiseala, viciul și nevoia.” – Voltaire]

Atunci ce facem cu problemele?

Scenariul economic e surprinzător de clar

și simplu, mai ales pe termen scurt.

Roboții nu ne vor lua locurile de muncă
în următorii doi ani,

deci rămîn valabile lecțiile de economie elementară:

încurajează întreprinzătorii,

investește în infrastructură

și ia măsuri ca învățămîntul să producă

oameni cu calități corespunzătoare.

Dar pe termen lung,
dacă ne îndreptăm spre o economie

care folosește multă tehnologe
și puțină muncă manuală

– și asta facem – trebuie să avem în vedere

cîteva intervenții mai profunde,

ca de exemplu venitul minim garantat.

Probabil asta vă neliniștește pe unii,

pentru că ideea e asociată cu extrema stîngă

și cu propuneri radicale
de redistribuire a avuției.

M-am documentat puțin asupra chestiunii

și poate unii se vor liniști aflînd că

ideea unui venit minim garantat net

a fost susținută de socialiști vehemenți:

Friedrich Hayek, Richard Nixon și Milton Friedman.

Și dacă sînteți îngrijorați

că o măsură ca venitul garantat

ne-ar sufoca dorința de succes

și motivația de a vrea mai mult,

v-ar interesa să aflați că mobilitatea socială,

cu care ne mîndrim mult în SUA,

a ajuns mai mică decît în țările din nordul Europei,

unde protecția socială e foarte generoasă.

Așadar scenariul economic e simplu de fapt.

Cel social e mult mai problematic.

Nu știu ce trebuie făcut ca Bill

să-și dorească participarea și s-o continue toată viața.

Știu totuși că educația e foarte importantă.

Am simțit asta pe pielea mea.

Cîțiva ani am fost la o școală de tip Montessori,

iar pedagogia de acolo m-a învățat

că lumea este un loc interesant,

iar rolul meu e s-o explorez.

Școala s-a desființat în clasa a treia

și am intrat în sistemul școlar public.

Parcă fusesem trimis în Gulag!

Privind înapoi îmi dau seama că scopul

era să fiu pregătit ca funcționar sau muncitor,

dar atunci mi se părea că scopul

e să accept, din plictiseală, ce se întîmplă în jur.

Așa ceva nu se mai poate.

Nu se poate să tot producem oameni ca Bill.

Dar vedem lăstarele speranței de mai bine.

Vedem ce impact profund are tehnologia în școală,

cum atrage lumea, de la cei mai mici învățăcei

pînă la cei mai bătrîni.

Auzim voci remarcabile din economie care ne spun

că trebuie să regîndim cîteva repere
de care ne-am atașat.

Vedem eforturi serioase, susținute,

bazate pe date, de a înțelege

cum să intervenim în
comunitățile cu multe necazuri.

Avem deci promițătoarele lăstare.

N-am de gînd să susțin

că e suficient ce avem.

Ne stau în față probleme grele.

Un exemplu: circa 5 milioane de americani

sînt șomeri de cel puțin 6 luni.

Nu le vom rezolva problema

trimițîndu-i la o școală Montessori.

Marea mea grijă e că lumea pe care o creăm

va dispune de tehnologii sclipitoare

înglobate într-o societate dărăpănată,

sprijinite de o economie care produce inegalitate

în loc de șansă.

Dar de fapt nu cred că asta vom face.

Cred că vom face ceva mult mai bun

dintr-un motiv foarte simplu:

faptele devin cunoscute.

Realitățile noii epoci digitale

și schimbarea economiei devin tot mai cunoscute.

Ca să accelerăm procesul am putea, de exemplu,

să-i punem pe cei mai buni
economiști și factori de decizie

să joace „Jeopardy!” împotriva lui Watson.

Am putea trimite membrii Congresului
să meargă cu mașini autonome.

Dacă perseverăm în direcția asta

vom conștientiza că lucrurile se vor schimba.

Atunci ne vom pune în mișcare.

Nici nu-mi trece prin minte

că nu mai știm cum se rezolvă problemele grele

sau că am devenit prea apatici sau
nepăsători ca măcar să încercăm.

La început am citat din doi iscusiți ai cuvintelor

despărțiți de un ocean și un secol.

Voi încheia cu cuvintele a doi politicieni

la fel de îndepărtați.

Winston Churchill ne-a vizitat la MIT în 1949

și a spus: „Pentru a aduce masele largi

de oameni de peste tot la masa abundenței

trebuie dezvoltate neobosit

toate mijloacele de producție industrială.”

Abraham Lincoln și-a dat seama
că mai trebuie un ingredient.

A spus: „Am mare încredere în oameni.

Dacă li se dă adevărul, li se poate încredința

depășirea oricărei crize naționale.

Esențialul e să li se dea adevărul gol-goluț.”

Vreau să vă las cu un gînd optimist,
ideea importantă este

că adevărul gol-goluț al epocii digitale
devine tot mai limpede

și am mare încredere că ne va fi de folos

în a trasa bine drumul spre economia provocatoare

dar abundentă pe care o creăm.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)