Martin Jacques: Înţelegând ascensiunea Chinei

În discursul de la Salonul TED din Londra, economistul Martin Jacques se întreabă: Ce semnifică pentru noi, cei din vest, China şi ascensiunea sa extraordinară? Autorul cărţii "Când China va conduce lumea" investighează motivele pentru care vestul este deseori uimit de creşterea puterii economice a Chinei şi oferă trei idei de bază pentru a înțelege ce este China și ce va deveni.

Lumea se schimbă

cu o viteză remarcabilă.

Dacă priviţi graficul de sus,

veţi vedea că în 2025

aceste estimări Goldman Sachs

sugerează că economia Chinei

va ajunge la aproape acelaşi nivel cu cea a Americii.

Şi dacă priviţi graficul

pentru 2050,

s-a estimat că economia Chinei

va ajunge de două ori mai mare decât cea a Americii

iar economia Indiei va fi aproape la acelaşi nivel

cu cea a Americii.

Ar trebui să ţinem cont

că aceste estimări au fost realizate

înainte de criza financiară din vest.

Acum câteva săptămâni,

priveam cea mai recentă estimare

realizată de BNP Paribas

pentru când China

va avea o economie mai puternică

decât Statele Unite.

Goldman Sachs a estimat anul 2027.

Estimarea făcută după criză

este 2020.

Asta se va întâmpla peste o decadă.

China va schimba lumea

în două aspecte fundamentale.

În primul rând,

e o imensă ţară în dezvoltare

cu o populaţie de 1,3 miliarde de oameni,

care crește constant de peste 30 de ani

cu o rată de aproximativ 10 procente pe an.

Şi în zece ani

va avea cea mai mare economie din întreaga lume.

Niciodată pâna acum, în era modernă

economia cea mai mare din lume

nu a fost cea a unei ţări în dezvoltare,

ci economia unei ţări deja dezvoltate.

În al doilea rând,

pentru prima dată în era modernă,

ţara dominantă din lume --

cred că asta va deveni China --

nu va proveni din vest

ci dintr-un tip de civilizaţie foarte diferită.

Există o idee foarte răspândită în vest

că, în timp ce ţările se modernizează,

ele se și occidentalizează.

E o iluzie.

E o presupunere că modernitatea

se datorează doar competiţiei, pieţei si tehnologiei.

Nu e aşa; istoria şi cultura

contribuie în egală măsură la aceasta.

China nu este la fel ca Occidentul.

Şi nici nu va deveni ca acesta.

Ci va rămâne în aspectele fundamentale

foarte diferită.

Evident, marea întrebare este:

cum întelegem noi China?

Cum încercăm să înţelegem ce este China?

Şi problema majoră pe care o avem aici în Occident

este că abordarea convenţională

e de a înţelege China tot prin termeni occidentali,

folosindu-ne de idei occidentale.

Nu se poate aşa.

Acum aş vrea să vă ofer

trei pietre de temelie

în încercarea de a înţelege cum este China --

pentru început.

Prima este aceasta:

China nu e tocmai un stat naţional.

E adevarat, s-a numit stat naţional

în ultima sută de ani.

Dar toţi care ştiu câte ceva despre China,

ştiu că e mult mai veche de atât.

Aşa arăta China după victoria dinastiei Qin,

în 221 î.Hr. la sfârşitul perioadei de războaie între state --

naşterea Chinei moderne.

Se poate vedea la graniţa începutului Chinei moderne.

Sau imediat după, în timpul dinastiei Han,

tot acum 2,000 de ani.

Şi deja se poate vedea că ocupă

majoritatea teritoriului cunoscut acum ca şi China de Est,

unde majoritatea chinezilor trăiau atunci,

şi trăiesc şi acum.

Ce e extraordinar,

ce se presupune a însemna China,

şi ce ii defineşte pe chinezi

ca fiind chinezi,

nu vine din ultima sută de ani,

şi nici din perioada statului naţional,

cum s-a întamplat în Occident,

ci din perioada, dacă vreţi,

a statului-civilizaţie.

De exemplu, mă gândesc

la obiceiuri ca veneraţia ancestrală,

la o noţiune foarte distinctă de stat,

de asemenea, la o noţiune foarte distinctă de familie,

relaţii sociale speciale ca guanxi,

valori confuciene şi altele.

Toate lucrurile acestea

vin din perioada statului-civilizaţie.

Altfel spus, China, spre deosebire de statele occidentale şi majoriatea ţărilor din lume,

s-a format prin înţelegerea sensului de civilizaţie,

prin existenţa ca stat-civilizaţie,

mai degrabă decât prin existenţa ei ca stat naţional.

Şi mai trebuie ceva adăugat aici, şi anume:

bineînţeles că ştim că China este mare, imensă,

demografic şi geografic,

cu o populaţie de 1,3 miliarde de oameni.

Ceea ce trecem deseori cu vederea

e faptul că

China e extrem de diversă

şi foarte pluralistă,

şi în multe aspecte, foarte descentralizată.

Aşa ceva nu se poate conduce doar din Beijing,

chiar dacă noi credem că aşa se întâmplă.

N-a fost niciodată aşa.

Aşadar, aceasta e China, un stat-civilizaţie,

mai degrabă decât un stat naţional.

Şi ce înseamnă asta?

Eu cred că are numeroase implicaţii profunde.

Vă pot spune două pe loc.

Prima e că

cea mai importantă valoare politică pentru chinezi

e unitatea,

menţinerea

civilizaţiei chinezești.

Ştiţi cum arăta Europa acum 2.000 de ani:

decădere, dizolvarea Imperiului Roman.

S-a divizat, şi a rămas divizată de atunci.

China, în aceeaşi perioadă,

s-a îndreptat exact în direcția opusă,

menținând cu greutate această civilizaţie imensă,

acest stat-civilizaţie, la un loc.

A doua implicaţie

poate mai prozaică,

este Hong Kong-ul.

Vă amintiţi cedarea Hong Kong-ului

de la coroana britanică către China in 1997?

Poate vă aduceţi aminte

care a fost propunerea constituţională a Chinei?

O ţară, două sisteme.

Şi pot să pun pariu

că aproape nimeni din Occident nu i-a crezut.

"Aparenţe.

Când China o să pună mâna pe Hong Kong,

nu asta o să se întâmple."

13 ani mai târziu,

sistemul politic şi legal din Hong Kong

este la fel de diferit ca şi în 1997.

Nu am avut dreptate. De ce?

Am greşit pentru că, în mod natural,

am privit din perspectiva statului naţional.

Gândiţi-vă la unificarea Germaniei în 1990.

Ce s-a întâmplat atunci?

În principiu, partea de vest a înghiţit-o pe cea de est.

O singură naţie, un singur sistem.

Aceasta este mentalitatea de stat naţional.

Dar o ţară ca şi China, un stat-civilizaţie,

nu se poate conduce

bazându-se pe o civilizaţie, un sistem.

Nu merge aşa.

De fapt, răspunsul Chinei

în ce priveşte Hong Kong-ul --

la fel cum va fi şi pentru Taiwan --

a fost un răspuns natural:

o civilizaţie, multe sisteme.

O să vă împărtăşesc încă o piatră de temelie

în încercarea de a înțelege China --

poate una nu aşa de confortabilă.

Chinezii au o concepţie despre rasă

care este foarte diferită

de cea pe care o au majoritatea ţărilor.

Știaţi că,

din 1,3 milioane de chinezi,

mai mult de 90% din ei

cred că aparţin aceleiaşi rase,

etniei Han.

Asta e ceva complet diferit

de celelalte cele mai populate ţări ale lumii.

India, Statele Unite,

Indonezia, Brazilia --

toate sunt multi-rasiale.

Chinezii nu se simt astfel.

China e multirasială

doar înspre marginile ţării.

Întrebarea e: de ce?

Eu cred că motivul, în esenţă,

e din nou statul-civilizaţie.

O istorie de cel puţin 2,000 de ani,

o istorie de cotropire, ocupaţie,

absorbţie, asimilare şi aşa mai departe,

a contribuit în final la procesul prin care,

în timp, a apărut această noţiune a Han-ului --

bineînţeles,

cultivată de un tot mai mare şi foarte puternic simţ

al identităţii culturale.

Marele avantaj al acestei experienţe istorice

a fost acela că fără Han,

China n-ar fi rămas unită niciodată.

Identitatea Han a fost fundaţia

care a ţinut unită această ţară.

Marele dezavantaj e

că cei care se identifică cu Han-ul

au o concepţie foarte slabă despre diferenţele culturale.

Ei chiar cred

în propria lor superioritate,

şi nu arată respect

faţă de cei care nu sunt ca ei.

Aşa se explică atitudinea lor, de exemplu,

faţă de uiguri şi tibetani.

Sau să vă spun care e a treia piatră de temelie,

a statului chinez.

Relaţia

dintre stat şi societate în China

e foarte diferită faţă de cea din Occident.

Noi, cei din Occident

credem, într-o majoritate covârșitoare -- cel puţin în perioada asta --

că autoritatea şi legitimitatea statului

e o funcţie a democraţiei.

Problema cu această presupunere

e că statul chinez

se bucură de mai multă legitimitate

şi mai multă autoritate

printre chinezi

decât se întâmplă

în orice stat occidental.

Şi motivul pentru aceasta

e că --

ei bine, sunt două motive, cred.

Şi în mod clar nu au nici o legătură cu democraţia,

pentru că, din perspectiva noastră, cu siguranţă, chinezii n-au o democraţie.

Iar motivul pentru asta e,

în primul rând, pentru că statul în China

primeşte o foarte specială --

se bucură de o semnificaţie foarte specială

ca reprezentantul,

întruparea şi păzitorul

civilizaţiei chineze,

a statului-civilizaţie.

Atât de aproape ajunge China

de un fel de rol spiritual.

Şi al doilea motiv e că,

în timp ce în Europa

şi America de Nord,

puterea statului e în continuare contestată --

Vreau să spun că în tradiţia europeană,

în cursul istoriei, împotriva bisericii,

împotriva altor sectoare ale aristocraţiei,

împotriva comercianţilor şi aşa mai departe --

pentru 1.000 de ani,

puterea statului chinez

nu a fost contestată.

Nu a avut nici un rival serios.

Deci observaţi

că modul în care puterea a fost construită în China

e foarte diferit de experienţa noastră

în istoria occidentală.

Rezultatul, de altfel,

e că chinezii au o viziune foarte diferită asupra statului.

În timp ce tendinţa noastră e de a-l percepe ca pe un intrus,

un străin,

cu siguranţă un organ

ale cărui puteri trebuie limitate

sau definite şi constrânse,

chinezii nu văd statul deloc în modul acesta.

Chinezii văd statul

ca ceva intim -- de fapt, nu doar ca ceva intim,

ci ca un membru al familiei --

nu doar ca un simplu membru al familiei,

ci ca şi capul familiei,

patriarhul acesteia.

Aceasta este perspectiva chinezilor faţă de stat --

foarte, foarte diferită de a noastră.

Este încorporată în societate într-un mod diferit

faţă de cum se întâmplă

în Occident.

Şi v-aş sugera că aici avem de-a face, de fapt,

în contextul acesta al Chinei,

cu un nou tip de paradigmă

ce diferă de orice

la care a trebuit să ne gândim în trecut.

Să ştiţi că China crede în piaţă şi în stat.

Vreau să spun că, Adam Smith,

deja scria în a doua jumătate a secolului 18:

"Piaţa Chinei este mai mare şi mai dezvoltată

şi mult mai sofisticată

decât oricare piaţă din Europa."

Şi, cu excepţia perioadei Mao,

aceasta a rămas tot adevărat de atunci.

Dar asta se combină

cu un stat extrem de puternic şi omniprezent.

Statul e prezent peste tot în China.

Vreau să spun, el conduce companii,

multe dintre ele sunt încă proprietate publică.

Companiile private, oricât de mari ar fi, ca Lenovo,

depind în multe aspecte de patronajul statului.

Normele pentru economie şi așa mai departe,

sunt definite de stat.

Şi autoritatea statului, bineînțeles, se regăsește în multe alte domenii --

unele pe care le cunoaștem --

ca de exemplu politica unui singur copil pe familie.

Şi mai mult, aceasta e o tradiţie veche a statului,

o foarte veche tradiţie în arta statului.

Adică, dacă vreţi o ilustrare în acest sens,

Marele Zid e una potrivită.

Dar mai există una, Marele Canal

care a fost construit în primă instanţă

în secolul cinci î.C.

şi a fost finalizat

în secolul şapte d.Hr.

Se întindea pe 1.114 mile,

legând Beijingul

de Hangzhou şi Shanghai.

Aşadar, există o istorie lungă

a extraordinarelor proiecte de infrastructură

în China,

ceea ce poate ne ajută să explicăm ce vedem azi,

spre exemplu, ceva de genul Barajului celor Trei Chei

şi multe alte dovezi

ale competenţei statului

din China.

Acestea sunt cele trei pietre de temelie

în înţelegerea a ceea ce e diferit în privinţa Chinei --

a statului-civilizaţie,

noţiunea de rasă

şi natura statului

şi relaţia lui cu societatea.

Şi totuşi, insistăm, în majoritatea timpului,

în a crede că putem înțelege China

doar bazându-ne pe experienţa occidentală,

privind-o prin ochi de occidentali,

şi folosindu-ne de concepte occidentale.

Dacă vreţi să ştiţi de ce continuăm

să înţelegem China într-un mod eronat --

prezicerile noastre despre ce se va întâmpla cu China sunt incorecte --

acesta e motivul.

Din păcate, cred,

trebuie să spun că,

atitudinea faţă de China

este una puţin influenţată de mentalitatea occidentală.

E puţin arogantă.

Este arogantă în sensul

că noi credem că suntem cei mai buni,

şi de aceea noi reprezentăm măsura universală.

Şi, în al doilea rând, este ignorantă.

Refuzăm să discutăm cu adevărat

problema diferenţei.

Există un pasaj foarte interesant

într-o carte a lui Paul Cohen, istoricul american.

Paul Cohen susţine

că Occidentul se consideră

ca fiind cel mai cosmopolit

dintre toate culturile.

Dar nu e aşa.

În multe aspecte,

e cel mai parorhial,

pentru că, timp de 200 de ani,

Occidentul a fost atât de dominant în lume

încât nu a fost necesar

să înţeleagă alte culturi,

alte civilizaţii.

Deoarece, la sfârşitul zilei,

putea, dacă era necesar, chiar şi prin forţă,

să facă aşa cum voia.

În timp ce acele culturi --

de fapt, tot restul lumii --

care se aflau într-o poziţie mult mai slabă faţă de Occident,

au fost, aşadar, forţate să înţeleagă Occidentul,

din cauza prezenţei lui în acele societăţi.

Şi de aceea ele sunt, drept rezultat,

mai cosmopolite în multe aspecte decât Occidentul.

Gândiţi-vă la Asia de Est.

Asia de Est: Japonia, Corea, China, etc --

o treime din populaţia lumii trăieşte aici,

acum cea mai puternică regiune economică a lumii.

Şi vă spun acum,

că asiaticii din est, oamenii din Asia de Est,

au cunoștinţe mult mai profunde

despre Occident

decât cei din Occident au despre Asia de Est.

Acest lucru are foarte mare semnificaţie, mă tem,

asupra prezentului.

Pentru că, ce se întamplă? Să ne întoarcem la diagrama de la început --

diagrama Goldman Sachs.

Ce se întâmplă,

foarte rapid în termeni istorici,

e că lumea e condusă

şi i se dă formă,

nu de vechile ţări dezvoltate,

ci de lumea în dezvoltare.

Am văzut asta

cu Grupul celor 20

care au uzurpat foarte rapid poziţia de la Grupul celor 7,

sau Grupul celor 8.

Şi există două consecinţe din cauza asta.

Prima e că, Occidentul

pierde rapid

din influenţa sa asupra lumii.

Asta a fost dovedit într-un mod dramatic chiar acum un an --

la Copenhaga, la conferinţa despre schimbarea climatică.

Europa nu s-a aflat la masa negociatorilor din final.

Când s-a mai întamplat una ca asta în ultima vreme?

Aş pune pariu că nu mai devreme de acum 200 de ani.

Şi asta se va întampla şi în viitor.

Şi a doua implicaţie

este că, în consecinţă, lumea

ne va deveni inevitabil tot mai nefamiliară,

pentru că va lua forma unor culturi şi experienţe şi istorii

cu care noi nu suntem prea familiari,

sau cunoscători.

Şi în final, mi-e teamă că -- mă refer la Europa,

America e puţin diferită --

dar europenii, în majoritatea lor,

sunt ignoranţi,

şi nu-şi dau seama

de modul în care se schimbă lumea.

Unii oameni -- am un prieten englez în China,

şi a spus, "Continentul merge în somn spre uitare.''

Ei bine, poate că e aşa,

poate că e o exagerare.

Dar există o altă problemă care merge mână în mână cu asta --

că Europa pierde din ce în ce mai mult contactul cu restul lumii --

şi asta înseamnă

un fel de pierdere în ceea ce priveşte viitorul.

vreau să spun că, odată, Europa comanda viitorul, bineînțeles,

prin încrederea ei.

În secolul 19, spre exemplu.

Dar asta nu mai e adevărat, din păcate.

Dacă vrei să simţi viitorul, să vezi ce gust are,

încercaţi China -- acolo e bătrânul Confucius.

Aceasta e o gară

cum n-aţi mai văzut vreodată.

Nici măcar nu arată ca o gară.

Aceasta e noua gară Guangzhou

pentru trenurile de mare viteză.

China are deja o reţea mult mai mare

decât orice altă ţară din lume

şi în curând va fi mai mare decât cea a restului lumii împreună.

Sau gândiţi-vă la asta: acum e o idee,

dar va putea fi încercată în scurt timp

într-o suburbie din Beijing.

Acesta e un mega-autobuz,

şi pe platforma de sus încap 2.000 de oameni.

Merge pe şine,

pe o stradă din suburbie,

iar maşinile merg pe sub el.

Şi ajunge la o viteză de peste 100 de mile pe oră.

Cam în direcţia asta se vor mişca lucrurile,

pentru că, China are o problemă specifică,

diferită de Europa

sau de Statele Unite.

China are un număr imens de locuitori şi nu are spaţiu destul.

Deci asta e soluţia pentru situaţia

când China va avea

multe, multe oraşe

de peste 20 de milioane de oameni.

Bun, dar cum mi-ar plăcea să închei?

Ei bine, care să fie atitudinea noastră

faţă de lumea

pe care o vedem

dezvoltându-se rapid

înaintea noastră?

Cred că vor fi şi lucruri bune, dar şi lucruri rele cu privire la asta.

Dar vreau să susţin, mai mult decât orice,

o imagine generală pozitivă pentru această lume.

Timp de 200 de ani,

lumea a fost condusă în esenţă

de o părticică a populaţiei.

Asta au reprezentat Europa şi America de Nord.

Sosirea unor ţări

precum China şi India --

care împreună deţin 38% din populaţia lumii --

şi alte ţări precum Indonezia şi Brazilia şi altele,

reprezintă cel mai important act solo

al democratizării

în ultimii 200 de ani.

Civilizaţii şi culturi,

care fuseseră ignorate, tăcute,

neascultate, neştiute,

vor avea o altfel de reprezentare

în această lume.

Ca umanişti, cu siguranţă trebuie să primim cu bine

această transformare.

şi va trebui să învățăm

despre aceste civilizaţii.

Marea corabie de aici

e cea cârmuită de Zheng He

la începutul secolului 15

în marile sale voiaje

în jurul Mării Chinei de Sud, cea a Chinei de Est

şi de-a lungul Oceanului Indian până în Africa de Est.

Micul vas din faţa ei

e cel cu care, 80 de ani mai târziu,

Christopher Columb traversa Atlanticul.

(Râsete)

Sau priviţi cu atenţie

acest scrol de mătase

făcut de ZhuZhou

în 1368.

Cred că ei joacă golf.

Dumnezeule, chinezii au inventat până şi golful.

Bine aţi venit în viitor. Vă mulţumesc.

(Aplauze)