Cum să îți schimbi mentalitatea și să-ți alegi viitorul

Când vine vorba de marile probleme ale vieții, trebuie sa facem o alegere: fie credem că nu avem nicio putere, fie ne ridicăm la înălțimea așteptărilor. Într-un apel urgent la acțiune, strategul politic Tom Rivett-Carnac ne îndeamnă să abordăm mentalitatea „optimistului încăpățânat” pentru a rezolva criza climatică, sau orice altă criză cu care ne putem confrunta, și pentru a susține acțiunea necesară construirii unui viitor regenerativ. El afirmă: „Optimismul încăpățânat ne poate umple viața cu sens și scop.”

Nu aș fi crezut că îmi voi susține
discursul TED într-un loc ca acesta.

Dar, la fel ca jumătate de umanitate,

mi-am petrecut ultimele
patru săptămâni în izolare

din cauza pandemiei globale
declanșate de COVID-19.

Sunt extrem de norocos
ca în aceste timpuri

să pot veni aici, în această pădure
de lângă casa mea, din sudul Angliei.

Aceste păduri m-au inspirat întotdeauna,

și odată ce umanitatea încearcă
să-și regăsească inspirația

pentru a relua controlul
acțiunilor noastre,

astfel încât lucrurile rele
să nu mai aibă loc

fără ca noi să acționăm
pentru a le împiedica,

m-am gândit că acesta e un loc
potrivit pentru a discuta.

Și vreau să îmi încep povestea
acum șase ani,

când m-am alăturat pentru prima oară
Organizației Națiunilor Unite.

Cred cu fermitate că ONU
are o importanță enormă

în lume în acest moment

în promovarea colaborării și cooperării.

Dar ce nu îți spun când li te alături

e că această muncă esențială are loc

în principal sub forma de ședințe
extrem de plictisitoare,

ședințe extrem de plictisitoare și lungi.

Ai crede că ai luat parte la câteva
ședințe plictisitoare în viața ta,

și sunt sigur așa e.

Dar aceste ședințe ONU
sunt la nivelul următor,

și toți cei care participă la ele
le tratează cu un nivel de calmitate

atins în mod normal doar de maeștri Zen.

Dar eu personal nu eram
pregătit pentru asta.

M-am alăturat așteptându-mă
la dramă și tensiune și realizări.

Nu eram însă pregătit

pentru un proces ce părea
să se miște cu viteza unui ghețar,

cu viteza la care obișnuia
să se miște un ghețar.

În mijlocul uneia
dintre aceste lungi ședințe,

mi s-a dat un bilețel.

Mi-a fost oferit de către prietena,
colega și coautoarea mea,

Christiana Figueres.

Christiana era Secretarul Executiv

al Convenției ONU
pentru Schimbări Climatice,

și din această calitate,
avea responsabilitatea

ca ONU să ajungă la ceea ce a fost
cunoscut apoi ca Acordul de la Paris.

Eu conduceam strategiile
politice pentru ea.

Când mi-a dat acest bilețel,

am crezut că va conține
instrucțiuni politice detaliate

despre cum vom ieși din acest coșmar

în care păream prinși.

Am luat bilețelul și m-am uitat la el.

Scria: „Dureros.

Dar hai să o abordăm cu dragoste!”

Îmi place acest bilețel din multe motive.

Îmi place cum ies mici filamente
din cuvântul „dureros”.

Descria foarte bine
cum mă simțeam în acel moment.

Dar în special mi-a plăcut
deoarece când m-am uitat la ea,

am înțeles că era un sfat politic,

și că dacă vom reuși,

în acest mod va trebui să o facem.

Să vă explic acum.

Ce simțeam în acele ședințe
avea legătură cu controlul.

Mi-am mutat viața din Brooklyn, New York
în Boon, Germania

cu ajutorul ezitant al soției mele.

Copii mei erau într-o școală
unde nu puteau vorbi limba,

și credeam că înțelegerea pentru toate
aceste perturbări din viața mea

era că voi avea puțin control
asupra lucrurilor.

De ani de zile credeam că criza climatică
era criza definitorie

a generației noastre,

așa că eram pregătit să îmi aduc aportul
și să fac ceva pentru umanitate.

Dar mi-am pus mâinile pe mânerele
de control care mi se oferiseră

și le-am tras,

și nu s-a întâmplat nimic.

Am înțeles că lucrurile pe care
le pot controla sunt cele de zi cu zi.

„Să mă duc cu bicicleta la muncă?
și „Unde să mănânc?”,

pe când lucrurile care vor determina

dacă vom reuși

în chestiuni precum:
„Va strica Rusia negocierile?”

„Își va asuma China
responsabilitatea pentru emisii?”

„Va ajuta SUA țările mai sărace
să își reducă emisiile?”

Diferența părea atât de mare,

încât nu puteam vedea
cum le-aș putea uni pe cele două.

Părea inutil.

Începusem să cred că am făcut o greșeală.

Am început să mă întristez.

Dar chiar în acel moment,

am înțeles că ceea ce simțeam
avea multe asemănări

cu ce simțisem când am aflat despre criza
climatică cu mulți ani înainte.

Am petrecut câțiva ani ca călugăr budist

la începutul vârstei de 20 de ani,

dar am părăsit viața monastică,
deoarece chiar și atunci, acum 20 de ani,

credeam că criza climatică e o urgență
ce nu permite nicio amânare

și voiam să îmi aduc aportul.

Dar odată ce am plecat
și am revenit în lume,

am analizat ce pot controla:

cele câteva tone de emisii proprii
și cele ale apropiaților mei,

cu ce partid politic
să votez o dată la câțiva ani,

să mă duc la câteva proteste sau nu.

Apoi am analizat problemele
care vor determina rezultatul,

și erau marile negocieri geopolitice,

planurile masive de investire
în infrastructură,

adică ce făceau ceilalți.

Diferența părea din nou atât de imensă

încât nu vedeam cum aș putea-o remedia.

Am încercat să acționez,

dar nu avea efecte.

Părea inutil.

Știm că această experiență
e comună multor oameni,

și poate și tu te-ai simțit la fel.

Când ne confruntăm cu o provocare enormă

asupra căreia simțim că nu avem
destulă putere sau control,

mintea noastră ne poate
păcăli ca să e protejeze.

Nu ne place să simțim că nu avem controlul

când ne confruntăm cu fenomene mari,

așa că mintea ne va spune:
„Poate că nu e așa de important.

Poate că nu e chiar așa cum zice lumea.”

Sau ne diminuează rolul
pe care l-am putea avea:

„Nu poți face oricum nimic.
De ce să mai încerci?”

E ceva ciudat aici.

E adevărat oare că oamenii
vor acționa constant și cu dedicare

asupra unei probleme de mare importanță

când simt că au un grad mare de control?

Priviți aceste imagini.

Acești oameni sunt doctorii și asistentele

care ajută omenirea să se confrunte
cu coronavirusul COVID-19

care a cauzat o pandemie în ultimele luni.

Pot acești oameni
să prevină împrăștierea bolii?

Nu.

Pot să prevină moartea pacienților lor?

Uneori da, vor reuși să prevină asta,

dar alteori va fi peste puterile lor.

Le face asta contribuția lor
inutilă și lipsită de sens?

De fapt, e scandalos
doar să sugerezi asta.

Ceea ce fac e să aibă grijă de semenii lor

când sunt cei mai vulnerabili.

Și această muncă are un sens imens,

încât trebuie doar să vă arăt
aceste imagini

pentru a deveni evident

că curajul și umanitatea
de care dau dovadă acei oameni

face munca lor
una dintre cele mai pline de sens

din câte există,

chiar dacă nu pot controla rezultatul.

Asta e interesant,

deoarece ne arată că oamenii sunt capabili

să acționeze cu dedicație și susținut,

chiar și atunci când nu pot
controla rezultatul.

Dar asta ne lasă cu o altă provocare.

În cazul crizei climatice,

acțiunea e separată de impactul ei;

ce se întâmplă în acest imagini

e că aceste asistente nu sunt motivate
de scopul de a schimba lumea,

ci de satisfacția zilnică
de a avea grijă de aproapele lor,

în momentele lor cele mai vulnerabile.

În cazul crizei climatice
avem o separare mare.

Eram separați de timp.

Impactul crizei climatice urma
să se vadă mult în viitor.

Dar acum, viitorul ne-a ajuns.

Continentele au luat foc.

Orașele sunt inundate.

Țări întregi sunt inundate.

Sute de mii de oameni sunt strămutați
din cauza schimbărilor climatice.

Dar chiar dacă aceste efecte
nu sunt separate de noi de timp,

sunt separate într-un mod
în care ne e greu să simțim

o conexiune directă.

S-au întâmplat altundeva, altcuiva,

sau nouă într-un mod diferit
de ce ni s-a mai întâmplat.

Deși povestea cu asistentele
ne demonstrează ceva

despre natura umană,

va trebui să găsim un alt mod

de a aborda criza climatică
într-o manieră susținută.

Există o soluție
prin care putem face asta,

o combinație puternică între o atitudine
profundă și de susținere

care când e combinată
cu acțiunea constantă,

poate permite întregii societăți
să acționeze cu dedicație și neîntrerupt

către un țel comun.

A fost folosit cu succes
de-a lungul istoriei.

Permiteți-mi să vă dau un exemplu istoric.

Acum sunt în pădurea
din apropierea casei din sudul Angliei.

Și această pădure nu e departe de Londra.

Acum 80 de ani, acest oraș era atacat.

La sfârșitul anilor '30,

oamenii din Marea Britanie
ar fi făcut orice să evite realitatea

că Hitler nu se va opri
din cucerirea Europei.

Amintirile recente
din Primul Război Mondial,

erau terifiați de agresiunea nazistă

și ar fi făcut orice să evite realitatea.

Într-un final, realitatea a câștigat.

Churchill e cunoscut pentru multe lucruri,
și nu toate sunt pozitive,

dar ce a făcut în primele zile
ale războiului

a fost să schimbe povestea
pe care britanicii și-au spus-o

despre ceea ce făceau și ce urma.

Deși înainte erau agitați,
anxioși și temători,

au ajuns la o rezolvare calmă:

o insulă singură,

o perioadă de glorie,

o generație glorioasă,

o țară ce se va lupta
pe plaje și pe dealuri

și în străzi,

o țară ce nu va capitula niciodată.

Asta a transformat teama și agitația

în confruntarea realității,
oricât de neagră ar fi fost ea,

în atitudinea că nimic nu putea schimba
șansele de a câștiga războiul.

Pe atunci lucrurile pe front nu erau bune

și nu se anunțase încă ajutorul
unui puternic aliat

care le creștea șansele de câștig.

A fost pur și simplu o alegere.

O formă profundă, hotărâtă,
încăpățânată de optimism apăruse,

fără evitarea sau negarea
întunericului realității,

ci refuzând să se lase speriați de ea.

Acest optimism încăpățânat e puternic.

Nu e dependent de presupunerea
că rezultatul va fi bun

sau de un mod de gândire
optimist legat de viitor.

Dar ceea ce a făcut
a fost să declanșeze acțiune

și să o insufle cu sens.

Știm asta din acele timpuri,

în ciuda riscurilor și a provocărilor,

a fost o vreme plină de sens și scop,

și multe relatări confirmă

că de la acțiunile piloților
din Bătălia Angliei,

până la simpla muncă
de a scoate cartofii din pământ

au fost insuflate cu sens.

Au fost însuflețite către un scop comun
și un rezultat comun.

Am observat asta în istorie.

Asocierea între un optimism
încăpățânat și acțiune,

când optimismul conduce către o acțiune,

se auto-întrețin:

fără un optimism încăpățânat,
acțiunea nu poate fi susținută;

fără acțiune, optimismul
încăpățânat e doar o atitudine.

Cele două împreună pot transforma
o întreagă problemă și pot schimba lumea.

Am observat asta de mai multe ori.

Când Rosa Parks a refuzat
să coboare din autobuz.

În marșurile lungi ale lui Gandhi.

În cazul mișcării sufragetelor
care declarau: „Curajul e molipsitor”.

Și când Kennedy a spus că în 10 ani

va pune un om pe Lună.

Asta e electrificat o generație
și s-a concentrat pe un țel comun

împotriva unui adversar
întunecat și înfricoșător,

chiar dacă nu știau cum vor face asta.

În fiecare dintre aceste cazuri,

optimismul realistic, ferm și încăpățânat

nu era rezultatul succesului.

Era cauza lui.

La fel s-a întâmplat și în cazul

Acordului de la Paris.

Acele ședințe dificile,
pesimiste s-au transformat

când mai mulți oameni
s-au hotărât că acesta e momentul

să acționeze, să nu abandoneze

și să livreze rezultatul
care știam că e posibil.

Din ce în a mai mulți oameni
au abordat această perspectivă

și au început să lucreze,

și la sfârșit, asta s-a transformat
într-o mișcare

care ne-a cuprins pe toți

și a rezolvat multe dintre probleme

cu un rezultat mai bun
decât ne-am fi putut imagina.

Și chiar și acum, cu cineva care neagă
schimbările climatice în Casa Albă,

multe dintre lucrurile puse
în mișcare atunci încă se desfășoară,

și avem pentru ce lupta în anii viitori

în problema crizei climatice.

Acum traversăm una dintre cele
mai dificile perioade

din viețile noastre.

Pandemia globală e înfricoșătoare,

fie că am fost afectați direct sau nu.

Dar a slăbit și credința noastră
că suntem lipsiți de putere

în fața schimbărilor majore.

În câteva săptămâni,

ne-am mobilizat până la punctul în care
jumătate de umanitate a acționat drastic

pentru a-i proteja pe cei mai vulnerabili.

Dacă putem face asta,

poate că nu am testat încă limitele
a ceea ce poate face umanitatea

când abordează o provocare comună.

Trebuie să depășim mentalitatea
că suntem lipsiți de putere,

deoarece, nu vă păcăliți,

criza climatică va fi de câteva
zeci de ori mai rea decât această pandemie

dacă nu acționăm cât timp mai putem

pentru a evita tragedia
ce se îndreaptă spre noi.

Nu ne mai permitem luxul
de a ne simți lipsiți de putere.

Adevărul e că viitoarele generații

se vor uita la acest moment cu uimire,

în timp stăm la răscrucea
dintre un viitor regenerativ

și unul în care am renunțat la tot.

Și adevărul e că multe lucruri merg
destul de bine în această tranziție.

Costul energiei verzi a scăzut.

Orașele se transformă.
Terenurile se refac.

Oamenii cer schimbare în străzi

cu o vervă și o tenacitate

pe care nu le-am observat de o generație.

Succesul e posibil în această tranziție,

dar și eșecul e,

transformând-o în cea mai palpitantă
perioadă în care să fii în viață.

Ne putem decide chiar acum
că vom aborda această provocare

cu un optimism încăpățânat,
realistic și determinat

și vom face tot ce stă în puterile
noastre pentru a ne asigura

că ne schimbăm traiectoria după această
pandemie către un viitor regenerativ.

Putem să ne hotărâm să devenim mici
purtători de speranță pentru umanitate

chiar dacă sunt zile negre în față,

și ne putem hotărî
că putem fi responsabili,

că ne vom reduce emisiile cu cel puțin 50%

în următorii 10 ani,

și vom acționa pentru a implica
guvernele și corporațiile

pentru a ne asigura că și ele vor face
ce e necesar după această pandemie

pentru a reconstrui lumea
pe care ne-o dorim.

Acum, toate aceste lucruri sunt posibile.

Așa că să ne întoarcem
la acea ședință plictisitoare

când am primit bilețelul de la Christiana.

Și privindu-l m-a purtat înapoi

către cele mai transformaționale
experiențe din viața mea.

Unul dintre lucrurile învățate ca călugăr

e că o minte luminată și o inimă fericită
sunt atât calea cât și scopul în viață.

Acest optimism încăpățânat
e o formă de dragoste.

E atât lumea pe care vrem să o creăm,

cât și modul în care putem crea acea lume.

Și e o alegere pentru noi toți.

Alegerea de a confrunta acest moment
cu un optimism încăpățânat

ne poate umple viețile cu sens și scop,

și făcând asta putem
pune o mână pe arcul istoriei

și să îl îndoim
către viitorul pe care ni-l dorim.

Da, să trăiești acum
pare lipsit de control.

E înfiorător și înfricoșător și nou.

Dar haideți să nu ezităm
în acest important moment al schimbării

ce vine spre noi chiar acum.

Să îi abordăm cu optimism
încăpățânat și hotărât.

Da, să vezi schimbările actuale din lume

poate fi dureros.

Dar haideți să o abordăm cu dragoste.

Vă mulțumesc!