Misterul mirositor al feromonilor umani

Ne fac mirosurile sexy? Știința populară sugerează că, într-adevăr, feromonii emit semnale chimice legate de sex și atracție prin intermediul subsuorilor către potențiali parteneri. În ciuda celor auzite, nu există dovezi științifice care să confirme existența moleculelor odorizante. În acest discurs revelator, zoologul Tristram Wyatt explică erorile fundamentale din situația actuală a cercetării feromonilor și-și exprimă dorința pentru un viitor care să descifreze știința fascinantă și probabil salvatoare de vieți legată de simțurile noastre.

Cuvântul „feromon” este foarte puternic.

Evocă sex, abandon, pierdere de control,

așadar e un cuvânt important.

Dar are doar 50 de ani.
A fost inventat în 1959.

Dacă introduci „feromon”
într-un motor de căutare online,

probabil ați încercat deja,

vei obține milioane de rezultate.

Cam toate site-urile respective
încearcă să-ți vândă ceva

care să te facă irezistibil

pentru 10 dolari sau mai mult.

E o idee foarte ispititoare,

iar moleculele menționate

sună foarte științific.

Sunt cuvinte foarte lungi,

de genul androstenol, androstenonă

sau androstadienonă.

Sună din ce în ce mai bine,

și dacă mai adaugi
halate albe de laborator

îți imaginezi

o știință fantastică în spatele lor.

Din păcate,
acestea sunt doar pretenții frauduloase

susținute de o „știință” suspectă.

Deși mulți cercetători
lucrează la ce cred ei

că sunt feromoni umani

și publică în jurnale respectabile,

la baza acestora,

în ciuda experimentelor sofisticate,

chiar nu există o cercetare solidă
în spatele lor,

pentru că

nimeni nu a parcurs sistematic

toate mirosurile produse de corpul uman.

Emanăm mii de tipuri de molecule.

Suntem mamifere.
Producem multe mirosuri.

Nimeni nu a cercetat sistematic

ca să afle exact care molecule
sunt feromoni.

Au luat doar câteva

și toate experimentele se bazează pe ele,

dar nu e nicio dovadă.

Asta nu înseamnă

că mirosul nu e important pentru oameni.

Unii sunt chiar mari entuziaști,

unul din ei a fost Napoleon.

Dacă vă amintiți faimoasele lui cuvinte

scrise de pe câmpul de luptă

pentru iubita sa, împărăteasa Josephine:

„Nu te spăla. Vin acasă.”

(Râsete)

Nu voia ca ea să-și piardă
nimic din bogăție

înainte ca el să ajungă acasă.

Și acum, sunt multe site-uri

care oferă așa ceva ca specialitate.

Însă în același timp,

cheltuim cam la fel de mulți bani

cu scosul mirosurilor din noi,

pe cât cheltuim pe parfumuri,

parfumurile fiind afaceri
de miliarde de dolari.

În continuare vă voi spune

ce sunt de fapt feromonii,

de ce cred eu că e de așteptat

ca oamenii să aibă feromoni,

care sunt confuziile legate de feromoni,

ca apoi să finalizez cu

drumul promițător care ne arată

în ce direcție ar trebui să o luăm.

Grecii antici știau de câini

că își emit semnale invizibile între ei.

O cățea în călduri

trimite un semnal invizibil cățeilor

la mile depărtare,

nu e un sunet, ci un miros.

Dacă iei mirosul cățelei pe o cârpă,

câinii ar fugări cârpa.

Problema pentru toți

care observau acest fapt

era că nu puteau identifica moleculele.

Nu se putea demonstra
că e un proces chimic.

Motivul este

că fiecare din aceste animale

produce cantități foarte mici,

iar în cazul câinelui,

câinii simt mirosul, dar oamenii nu.

Doar în 1959 o echipă germană,

după 20 de ani de căutare a moleculelor,

a descoperit și identificat
primul feromon,

feromonul sexual al fluturelui de mătase.

A fost o alegere inspirată
pentru că Adolf Butenandt și echipa sa,

au avut nevoie
de jumătate de milion de fluturi

ca să adune destul material
pentru analiza chimică.

El a creat un model

pentru analiza feromonilor.

A parcurs sistematic,

arătând că doar molecula în cauză

era cea care stimula masculii

și nu toate celelalte.

A analizat totul cu atenție.

A sintetizat molecula,

apoi a probat-o pe masculi

făcându-i să reacționeze la ea

dovedind-i astfel existența.

Așa se închide cercul.

Asta nu s-a făcut niciodată cu oameni:

nimic sistematic,
nici o demonstrație adevărată.

Pentru acest concept nou

avea nevoie de un cuvânt nou,

iar acesta a fost „feromon”,

însemnând de fapt o incitare

transferată între indivizi.

Din 1959, feromonii s-au găsit

peste tot în lumea animală,

în masculi și în femele.

Valabil și sub apă

la peștișorii de aur și homari.

Cam la toate mamiferele
la care vă puteți gândi

a fost identificat un feromon,

și desigur, la multe insecte.

Deci știm de existența feromonilor

în tot regatul animalelor.

Dar oamenii?

În primul rând, bineînțeles,
suntem mamifere,

și mamiferele sunt mirositoare.

Iar orice stăpân de căței poate spune

că noi mirosim și că ei miros.

Dar adevăratul motiv ca să credem

că oamenii au feromoni

este schimbarea
care apare când ne maturizăm.

Mirosul unei camere de adolescenți

e diferit

de acela al unei camere de copii mici.

Ce s-a schimbat?
Evident, pubertatea.

Împreună cu părul pubian

și de la subsuori,

glande noi încep
să secrete în acele locuri,

iar asta produce schimbarea de miros.

Dacă am fi alte mamifere,

sau orice alte animale,

am spune că

„Asta are legătură cu feromonii”,

și am începe să-i căutam ca lumea.

Dar sunt anumite probleme care explică

de ce nu s-a căutat feromonul

și la oameni.

Sunt, într-adevăr, probleme.

Prima dintre acestea

e probabil surprinzătoare.

E vorba de cultură.

Fluturii de mătase nu prea învață

despre cum e bine să miroși,
dar oamenii învață,

iar până pe la 4 ani,

orice miros, oricât de insuportabil,

e pur și simplu interesant.

Și pot înțelege de ce părinții se chinuie

să îi oprească pe copii să atingă caca,

fiind ceva așa de frumos mirositor.

Treptat învățăm ce nu e bine,

și mai învățăm

pe lângă ce nu e bine,

ce e bine.

Brânza din spatele meu

e o delicatesă britanică sau englezească.

E Stilton maturat albastru.

Pentru străini e de neconceput
să-ți placă așa ceva.

Orice cultură are mâncarea ei specială

și delicatese naționale.

Dacă ai fi din Islanda,

mâncarea națională

ar fi carne de rechin putrezit.

Toate astea sunt gusturi dezvoltate,

formând aproape un indiciu de identitate.

Faci parte dintr-un grup.

Al doilea fapt e simțul mirosului.

Fiecare are o lume unică a mirosurilor,

în sensul că ceea ce mirosim,

mirosim cu toții altfel.

Mirosul a fost cel mai greu de elucidat

dintre toate simțurile.

Premiul Nobel câștigat

de Richard Axel și Linda Buck

a fost înmânat de abia în 2004

pentru elucidarea funcționării mirosului.

E greu de explicat,

anumiți nervi din creier

se întind până în nas,

și acești nervi din nas

expuși la aer sunt receptori.

Molecule odorizante
ajung în nas prin aerul inhalat

și interacționează cu receptorii.

Dacă se fixează pe receptori,
trimit semnale nervului

care vor fi transmise creierului.

Nu avem doar un fel de receptor.

Oamenii au în jur de
400 de receptori diferiți

iar creierul știe ce mirosim

din cauza combinațiilor
de receptori cu celule nervoase emise

trimițând mesaje creierului

în mod combinatorial.

Dar e mai complicat,

pentru că fiecare din cei 400

este diferit

și în funcție de ce variantă ai,

poți mirosi coriandru,
sau cilantro, planta aceea

fie ca ceva delicios și aromat,

fie ca ceva ca săpunul.

Deci fiecare are
un simț unic al mirosului,

și asta complică totul

când studiezi mirosul.

Trebuie să vorbim despre subsuori,

și recunosc că ale mele sunt foarte bune.

Nu o să vi le arăt,

pentru că ăsta e locul în care

s-a căutat cel mai mult după feromoni.

Și dintr-un motiv foarte bun,

primatele au subsuori

ca o caracteristică unică.

Celelalte primate au glande de simțuri

în alte zone ale corpului.

Gorilele au subsuorile astea

pline de glande secretoase

care produc mirosuri constant,

și astfel foarte multe molecule.

Când sunt secretate din glande,

moleculele sunt fără miros.

Nu miros a nimic,

ci doar bacteria minunată

care crește în pădurile ecuatoriale în păr

produce acele mirosuri

pe care le știm și le iubim.

Așadar, dacă vrei să diminuezi din miros

renunță la părul de la subsuoară,

aceasta fiind o variantă eficientă

de a elimina habitatul bacteriilor,

și vei fi mai puțin mirositor

pentru o perioadă mai lungă de timp.

Chiar dacă ne-am concentrat pe subsuori,

probabil pentru că din aceste locuri

e mai puțin jenant
să ceri mostre de la cineva,

mai e un motiv pentru care

nu căutam aici
feromonul sexual universal.

Și anume, 20% din populația lumii

nu are subsuori urât mirositoare
ca ale mele.

Mă refer la cei din China, Japonia, Coreea

și din alte părți din nordul Asiei.

Pur și simplu ei nu secretă
acele molecule fără miros

din care bacteriile abia așteaptă
să producă mirosuri

de care credeam în mod etnocentric

că sunt caracteristice subsuorilor.

Deci nu se aplică
la 20% din populația lumii.

Așadar ce e de făcut

pentru a găsi feromonii umani?

Sunt sigur de existența lor.

Suntem mamifere,
iar ca toate celelalte mamifere

probabil că îi avem și noi.

Ce ar trebui să facem

e să o luăm de la început,

și să căutăm pe tot corpul.

Nu contează cât e de jenant,

trebuie să-i căutam și pentru prima dată

să ne uităm
unde nu a îndrăznit nimeni până acum.

Va fi greu și jenant,

dar trebuie să căutăm.

Și trebuie să ne întoarcem
la ideile folosite de Butenandt

pe când studia fluturele de mătase.

Trebuie să căutăm sistematic

prin toate moleculele produse,

și să deducem
care sunt cu adevărat feromoni.

Nu e destul să alegem un cuplu

și să spunem că sunt de ajuns.

Trebuie să demonstrăm

că aceste molecule
chiar au efectul presupus.

E o echipă de care sunt impresionat.

Sunt în Franța
și succesul lor precedent a fost

să identifice feromonul mamar la iepuri.

Acum se concentrează pe oameni:

mame și copii.

Acesta e un bebe care bea lapte

de la sânul mamei.

Sfârcul ei nu se vede deloc

de capul copilului.

Ceea ce vedeți e un strop alb,

cu o săgeată îndreptată spre el.

E secreția glandelor areolare.

Le avem cu toții, bărbați și femei,

sunt umflăturile
acelea micuțe din jurul sfârcului,

care în cazul femeilor care lactează,

încep să secreteze.

E o secreție foarte interesantă.

Benoist Schaal și echipa sa

au creat un simplu test pentru a afla

ce efect are această secreție,

fiind de fapt un biotest.

Acesta e un copil dormind,

sub nasul căruia
e o tijă curată de sticlă.

Copilul doarme în continuare,

fără să arate vreun interes.

Dar în cazul unei mame

ale cărei glande areolare
sunt în secreție,

nefiind vorba de recunoaștere,

poate fi vorba de orice mamă,

dacă luăm secreția

și o punem sub nasul bebelușului,

obținem o reacție cu totul diferită.

E reacția unui cunoscător de delicii,

care își deschide gura,

scoate limba

și începe să sugă.

Dacă provine de la orice mamă,

chiar ar putea fi vorba de feromon.

Nu e vorba de recunoaștere individuală.

Poate fi orice mamă.

De ce e asta important,

în afara faptului că e interesant?

Pentru că femeile variază

în numărul de glande areolare,

și e o legătură între ușurința

cu care încep bebelușii să sugă

și numărul de glande areolare ale femeii.

Se pare că,
cu cât mai multă secreție produsă

cu atât mai repede
va începe copilul să sugă.

Ca mamifer,

cea mai periculoasă perioadă din viață,

sunt primele ore după naștere.

Dacă nu vei lua acea primă gură de lapte,

nu vei supraviețui.

Vei muri.

Cum mulți pentru mulți bebeluși

e greu să ia prima masă,

pentru că nu primesc stimulația necesară,

dacă am identifica exact
molecula specifică,

și echipa franceză e foarte prudentă,

deci dacă am identifica acea moleculă,

dacă am sintetiza-o, ar însemna

că bebelușii prematuri ar suge mai repede,

și că fiecare copil ar avea șanse mai bune

de supraviețuire.

Așadar vreau să discut doar acest exemplu

în care o abordare
istematică și științifică

chiar ar ajuta înțelegerea

cu privire la feromoni.

Ar putea fi tot felul
de intervenții medicale.

Ar putea fi multe lucruri

făcute cu ajutorul feromonilor

de care nu știm nimic în acest moment.

Trebuie să ținem minte că feromonii

nu au legătură doar cu sexul.

Sunt tot felul de lucruri posibile

în viața unui mamifer.

Așa că trebuie mers înainte
și cercetat mai mult.

Sunt multe de descoperit.

Vă mulțumesc mult.

( Aplauze )