Surprinzătorul declin al violenței

Steven Pinker trasează declinul violenței din vremurile biblice până în prezent și susține că, deși ar putea părea ilogic sau chiar obscen având în vedere evenimentele din Irak și Darfur, trăim în cele mai pașnice vremuri din existența speciei noastre.

Imagini ca aceasta
din lagărul de la Auschwitz

ni s-au imprimat în conștiință
de-a lungul secolului 20

și ne-au dat o nouă înțelegere
cu privire la cine suntem,

de unde venim și timpurile în care trăim.

Pe parcursul secolului 20
am fost martori la atrocitățile

lui Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot,
din Rwanda și alte genociduri,

și chiar dacă secolul 21
are doar șapte ani

suntem deja martorii unui genocid
în plină desfășurare în Darfur

și ai ororilor zilnice din Irak.

Aceste lucruri au condus
la o înțelegere comună a situației,

mai exact că epoca modernă
ne-a adus o violență îngrozitoare

și că probabil popoarele indigene
trăiau într-o armonie

de care noi ne-am îndepărtat periculos.

Iată un exemplu

dintr-un editorial de Ziua Recunoștinței
din Boston Globe de acum câțiva ani,

în care autorul scria:

„Viața indienilor era una grea,
dar nu existau probleme de șomaj

armonia comunității era puternică,
abuzul de droguri era necunoscut,

criminalitatea era ca și inexistentă,
războaiele dintre triburi

erau în mare parte rituale și arareori
duceau la un măcel haotic sau exhaustiv.”

Sunteți obișnuiți cu acest „sirop”.

Asta îi învățăm pe copii,

asta auzim la televizor
și în cărțile de basme.

Titlul inițial al acestei sesiuni

era „Tot ceea ce știți e greșit”
și voi prezenta dovezi

că această parte
a înțelegerii noastre comune e greșită:

că de fapt strămoșii noștri erau
mult mai violenți decât suntem noi,

că violența e în scădere pe termen lung

și că azi avem probabil cele mai pașnice
vremuri din existența speciei noastre.

Bineînțeles, în deceniul unui Darfur
și al unui Irak

o astfel de afirmație poate părea
ca fiind undeva între halucinantă

și obscenă, dar voi încerca să vă conving

că aceasta este imaginea adevărată.

Declinul violenței e un fenomen fractal.

Se poate vizualiza la nivelul mileniilor,
al secolelor, al deceniilor și al anilor,

deși pare să fi existat o cotitură
la începutul Epocii Rațiunii,

în secolul al 16-lea.

Se poate vedea peste tot în lume,
deși nu în mod omogen.

E evident în Vest mai ales,

începând cu Anglia și Olanda
în vremea Iluminismului.

Hai să vă conduc într-o călătorie
pe mai multe ordine de mărime

– de la o scara mileniului la a anului –

ca să vă conving de acest fapt.

Până acum 10 000 ani toate ființele umane
trăiau ca vânători-culegători,

fără așezări permanente
sau forme de guvernare.

E starea despre care lumea
crede că ar fi una a armoniei primordiale.

Dar arheologul Lawrence Keeley,

studiind procentajele deceselor
la vânătorii-culegători de atunci

– cea mai buna sursă de dovezi
asupra acestui mod de viață –

a ajuns la o concluzie foarte diferită.

Iată un grafic alcătuit de el,

care arată procentajul morților masculine
datorate războiului

în mai multe societăți nomade
sau de vânători-culegători.

Barele roșii reprezintă

probabilitatea unui bărbat de a fi omorât
de un alt bărbat,

în loc să moară din cauze naturale,

în diverse societăți nomade

din podișurile Noii Guinee
și pădurea tropicală amazoniană.

Probabilitatea variază de la aproape 60%
ca un om sa fie omorât de altul

până, în cazul poporului Gebusi,
la o probabilitate de doar 15%.

Micuța bară albastră
din colțul din stânga-jos

indică statisticile corespunzătoare
din Statele Unite și Europa secolului 20,

și include toate decesele
din ambele războaie mondiale.

Dacă rata mortalității
din războaiele tribale

s-ar fi păstrat până în secolului 20,

am fi avut două miliarde de morți,
nu 100 milioane.

Tot la nivel milenar, ne putem uita
la modul de viața al primelor civilizații

precum sunt cele descrise în Biblie.

În această presupusă sursa
a valorilor noastre morale

aflăm la ce te puteai aștepta
cu privire la război,

cum este în Numeri 31:

„S-au luptat împotriva Midianului,
după cum îi poruncise Domnul lui Moise,

și au ucis toți bărbații.

Și Moise grăit-a către ei:
«Ați lăsat în viață femeile?

Acum, ucideți toți băieții

precum și toate femeile care au cunoscut
un bărbat, culcându-se cu el,

iar pe fetele care nu s-au culcat
niciodată cu un bărbat

puteți să vi le păstrați vouă.»”

Cu alte cuvinte, omorâți bărbații,
omorâți copiii,

și dacă găsiți virgine le puteți
lăsa în viață ca să le puteți viola.

Puteți găsi patru sau cinci pasaje
de natura asta în Biblie.

Tot în Biblie se poate citi
că pedeapsa cu moartea

era pedeapsa acceptată
pentru crime precum homosexualitatea,

adulterul, blasfemia, idolatria,
răspunsul obraznic dat părinților...

(Râsete)
...și adunatul lemnelor în ziua de Sabat.

Acum să ne apropiem
cu un ordin de mărime

și să privim la nivelul secolului.

Deși nu avem statistici

pentru războaiele purtate de-a lungul
Evului Mediu până în epoca modernă,

știm doar din istoria convențională

– dovezile au fost în fața ochilor noștri
în tot acest timp –

cum că există o scădere
a formelor de violență acceptate social.

Spre exemplu, orice istorie socială
va arăta că mutilarea și tortura

erau forme obișnuite
de pedeapsă a criminalilor.

Genul de infracțiune care astăzi ar duce
la amendă, în acele vremuri ar fi dus la

retezarea limbii, tăierea urechilor,
scoaterea ochilor,

retezarea unei mâini și tot așa.

Existau numeroase forme ingenioase
de pedeapsă capitală sadică:

arderea pe rug, spintecarea și
scoaterea intestinelor, trasul pe roată,

dezmembratul cu caii și tot așa.

Pedeapsa cu moartea era sancțiunea

pentru un șir întreg
de infracțiuni neviolente:

criticarea regelui,
furatul unei bucăți de pâine.

Sclavia, bineînțeles, era metoda preferată
de a eficientiza munca,

iar cruzimea era o forma de spectacol
foarte răspândită.

Poate cel mai clar exemplu
e obiceiul de a arde pisici,

în care o pisică era ridicată pe o scenă
și coborâtă cu o praștie în flăcări,

iar spectatorii se spărgeau de râs
în timp ce pisica, urlând de durere,

era arsă de vie.

Dar în cazul crimelor individuale?

Aici avem statistici bune,

pentru că multe municipalități
înregistrau cauza morții.

Criminologul Manuel Eisner

a cercetat în profunzime
toate înregistrările istorice din Europa

cu privire la numărul omuciderilor

din toate satele, cătunele, orașele,
comitatele pe care le-a putut găsi

și le-a completat cu date la nivel național

de când țările au început
să țină statistici.

Le-a așezat pe o scară logaritmică,

pornind de la 100 morți
din 100 000 oameni pe an,

care era, cu aproximație, rata
omuciderilor în Evul Mediu.

Iar cifra scade vertiginos

până la mai puțin de o omucidere
la 100 000 de oameni pe an

în șapte sau opt țări europene.

Apoi există o mică creștere în anii '60.

Cei care au spus că rock and roll-ul
va duce la declinul valorilor morale

aveau de fapt un sâmbure de adevăr.

Dar a existat o descreștere de cel puțin
două ordine de mărime în omucidere

din Evul Mediu până azi,

iar cotitura apare
la începutul secolului 16.

Să mergem la nivelul deceniului.

Potrivit organizațiilor neguvernamentale
care fac astfel de statistici,

începând din 1945 în Europa și în Americi

a existat o descreștere rapidă
a războaielor interstatale,

a răscoalelor etnice sângeroase
– pogromuri –

și a loviturilor de stat militare,
chiar și în America de Sud.

La nivel mondial,
a existat o descreștere rapidă

a numărului de morți
în războaie interstatale.

Barele galbene de aici indică
numărul morților pe război, pe an,

din 1950 până în prezent.

După cum vedeți, rata mortalității scade

de la 65 000 morți
pe conflict pe an în anii '50

la mai puțin de 2000 de morți
pe conflict pe an în acest deceniu,

așa îngrozitor cum o fi.

Chiar și la nivel anual,
se poate observa declinul violenței.

De la sfârșitul Războiului Rece
au existat mai puține războaie civile,

mai puține genocide – chiar o descreștere
de 90% după Al Doilea Război Mondial –

și chiar o răsturnare a creșterii
în omucideri și crime violente din anii '60.

Aici, în Statistica Uniformizată
a Crimei, de la FBI,

observați că în anii '50 și '60 exista
un nivel relativ mic al violenței,

apoi a crescut câteva decenii

și a început o descreștere abruptă,
începând cu anii '90,

încât s-a întors la aproape același nivel
de care ne bucuram în anii '60.

Domnule Președinte Clinton,
dacă sunteți aici, vă mulțumesc.

(Râsete)

Întrebarea este:

de ce atâția oameni se înșală așa mult
cu privire la ceva atât de important?

Cred că există mai multe motive.

Unul e că avem o informare mai bună:

Associated Press e un cronicar mai bun
al războaielor de pe suprafața Pământului

decât erau călugării secolului 16.

Există o iluzie cognitivă.

Noi, specialiștii în psihologia cognitivă,

știm că, cu cât e mai ușor să-ți aduci
aminte anumite instanțe a ceva anume,

cu atât mai mare e probabilitatea
pe care le-o atribui.

Lucruri despre care citim în ziare
cu imagini sângeroase

ni se întipăresc în memorie mai adânc
decât știrile despre oamenii

– mult mai numeroși –

care mor în patul lor, de bătrânețe.

Există o dinamică pe piața
de opinii și susținere:

nimeni n-a atras vreodată observatori,
susținători și donatori

spunând că lucrurile par să meargă
din ce în ce mai bine.

(Râsete)

Există o vinovăție
față de popoarele indigene

în viața intelectuală modernă
și o reticență în a recunoaște

că ar putea exista ceva bun
în cultura occidentală.

Bineînțeles, schimbarea standardelor poate
depăși schimbarea comportamentului.

Unul din motivele
pentru care a scăzut violența

e că oamenii s-au săturat de măcelurile
și cruzimea din viața lor.

E un proces care pare să continue,

dar dacă depășește comportamentul
conform standardelor vremurilor

lucrurile întotdeauna par mai barbare
decât judecate după standardele istorice.

Azi ne revoltăm
– și pe bună dreptate –

dacă o mână ucigași
sunt executați cu injecție letală

în Texas după un întreg proces
de recursuri care a durat 15 ani.

Nu luăm în calcul că acum câteva
sute de ani ar fi fost arși pe rug

pentru criticarea regelui, în urma
unui proces care ar fi durat 10 minute,

și într-adevăr asta
s-a repetat la nesfârșit.

Azi privim pedeapsa capitală

ca o dovadă a nivelului
la care ne putem coborî

și nu măsura în care au crescut
standardele noastre.

Dar de ce a scăzut violența?

Nimeni nu știe exact,
dar am citit patru explicații,

toate având, cred eu,
un grad de plauzibilitate.

Prima este: poate că
Thomas Hobbes avea dreptate.

El e cel care a spus că viața
într-un mediu natural era

„singuratică, săracă,
plină de răutăți, brutală și scurtă.”

Nu pentru că, spunea el, oamenii
ar avea vreo sete de sânge inerentă

sau vreun instinct agresiv
sau vreun imperativ teritorial,

ci datorită logicii anarhiei.

Într-o stare de anarhie există mereu
tentația de a-ți invada vecinii anticipat,

înainte să te invadeze ei pe tine.

Mai recent Thomas Schelling
propune analogia

unui gospodar care aude
un zgomot în pivniță.

Ca bun american, are pistolul în noptieră,
îl scoate și coboară scara.

Și ce vede?
Un hoț cu un pistol în mână.

Fiecare din ei se gândește:

„Nu țin să-l omor pe tipul ăsta,
dar el are de gând să mă omoare pe mine.

Poate ar fi mai bine să-l împușc eu
înainte să mă împuște el,

mai ales că, și dacă nu vrea să mă omoare,

probabil în clipa asta își face griji
că aș putea să-l omor

înainte să mă omoare el pe mine.”
Și asa mai departe.

Popoarele de vânători-culegători
trec explicit prin acest proces de gândire

și foarte des își atacă vecinii
de teamă să nu fie atacați ei întâi.

Un mod de a gestiona această
problemă e prin descurajare:

nu ataci primul,
dar ai o politică anunțată public

că vei riposta cu sălbăticie
dacă ești invadat.

Singura problemă e că această politică
riscă să nu fie luată în serios,

așadar poate funcționa
doar dacă e credibilă.

Pentru a o face credibilă

trebuie să răzbuni toate insultele
și să liniștești toate gâlcevile,

ceea ce duce la
cicluri de răzbunări sângeroase.

Viața devine un episod din Clanul Soprano.

Soluția lui Hobbes, leviatanul, era că
dacă autoritatea violenței legitime

era învestită într-o singură
entitate democratică – un leviatan –

atunci un astfel de stat
poate reduce tentația unui atac,

deoarece orice formă de agresiune
va fi pedepsită, profitul ei fiind nul.

Se anulează tentația de a invada anticipat
de teamă să nu fii atacat tu primul.

Desființează nevoia
unui declanșator sensibil al ripostei

care să facă amenințarea ta credibilă.

Așadar, ar duce la o stare de pace.

Eisner – cel care a studiat
ratele de omucidere

pe care nu le-ați văzut
pe planșa anterioară –

susținea că momentul declinului
omuciderilor din Europa

coincide cu emergența
statelor centralizate.

E un mic sprijin
pentru teoria leviatanului.

De asemenea o mai sprijină și faptul
că azi observăm apariția violenței

în zone de anarhie:
state eșuate, imperii prăbușite,

regiuni de frontieră, mafii,
găști de stradă și așa mai departe.

A doua explicație e că
în multe locuri și vremuri

s-a răspândit sentimentul
că viața e ieftină.

În alte vremuri,

când suferința și moartea timpurie
erau obișnuite în viața ta,

existau puține remușcări
în a le provoca asupra altora.

Și pe măsură ce tehnologia
și eficiența economică

fac viața mai lungă și mai plăcută,
se pune preț mai mare pe viață în general.

Acesta a fost argumentul
politologului James Payne.

O a treia explicație invocă
conceptul unui „joc cu sumă nenulă”

și este descrisă în cartea „Nonzero”
a jurnalistului Robert Wright.

Wright arată că în anumite circumstanțe

cooperarea sau non-violența poate aduce
beneficii ambelor părți ale interacțiunii,

cum ar fi câștiguri din comerț, când cele
două părți fac negoț cu surplusurile lor

și amândouă ies în câștig,

sau când două părți renunță la arme
și-și împart așa-zisul dividend al păcii

care rezultă din a nu mai fi nevoite
să se lupte tot timpul.

Wright susține că tehnologia a crescut
numărul jocurilor cu suma nenulă

în care oamenii au tendința să se implice

permițând comerțul
cu bunuri, servicii și idei

la distanțe mai mari
și intre grupuri mai mari de oameni.

Rezultatul este că alți oameni devin
mai valoroși vii decât morți,

iar violența descrește din motive egoiste.

După cum spune Wright,

„Printre motivele pentru care cred
că n-ar trebui să-i bombardăm pe japonezi

e și acela că ei mi-au construit mașina.”

(Râsete)

A patra explicație e surprinsă în titlul

unei cărți numite „Cercul se lărgește”,
a filozofului Peter Singer,

care susține că evoluția le-a lăsat
oamenilor o înțelegere empatică:

o aptitudine de a trata
interesele altor oameni

comparabil cu cele proprii.

Din păcate, o aplicăm implicit doar
unui cerc restrâns de prieteni și rude.

Oamenii din afara acelui cerc
sunt tratați ca sub-umani

și pot fi exploatați fără scrupule.

Dar odată cu timpul cercul s-a extins.

Se poate observa, în documente istorice,
cum se extinde la sat, la clan, la trib

la țară, la alte rase, la ambele sexe

și, potrivit lui Singer, ar trebui
să extindem și la alte specii simțitoare

Întrebarea este: dacă așa s-a întâmplat,
ce a produs această extindere?

Există un număr de posibilități.

De pildă, cercuri mărite de reciprocitate
în sensul susținut de Robert Wright.

Logica regulii de aur: cu cât te gândești
și interacționezi mai mult cu alți oameni,

cu atât mai mult înțelegi că nu e realist

să-ți privilegiezi propriile interese
în defavoarea lor,

cel puțin nu dacă vrei să te asculte.

Nu poți spune că interesele mele
sunt speciale în comparație cu ale tale,

la fel cum nu poți spune
că locul în care stau

e o parte unică a universului

pentru că se întâmplă
să stau eu acolo în clipa aceea.

S-ar putea să fie produsă
și de cosmopolitism, de istorii,

jurnalistică, memorii, ficțiune realistă,
călătorie și alfabetizare,

care îți permit să te proiectezi
în viața altor oameni

pe care înainte
poate i-ai tratat ca sub-umani,

și în plus să realizezi accidentalitatea
propriei tale condiții în viață,

în sensul că „norocul vă petrece”.

Oricare i-ar fi cauzele, declinul
violenței are implicații profunde.

Ar trebui să ne facă să ne întrebăm
nu doar „De ce există război?”,

ci și „De ce există pace?”.

Nu doar „Ce greșim?”,
ci și „Ce am făcut bine?”.

Pentru că ceva tot am făcut bine,

și tare bine ar fi să aflăm ce anume.

Mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)

Chris Anderson: Mi-a plăcut prezentarea.
Cred că mulți oameni de aici ar spune

că extinderea, cea despre care vorbeai,
despre care vorbește Peter Singer,

e propulsată și de tehnologie,
de vizibilitatea crescută a celorlalți,

și că, în acest sens,
lumea devine mai mică.

E și aici un sâmbure de adevăr?

Steven Pinker: Desigur.
S-ar potrivi și cu teoria lui Wright,

că ne permite să ne bucurăm
de beneficiile cooperării

în cercuri tot mai mari.

Dar mai cred și că ne ajută

să ne imaginăm cum ar fi să fim altcineva.

Cred că citind despre torturile groaznice
care erau obișnuite în Evul Mediu,

te gândești cum era posibil
să facă așa ceva,

cum puteau să nu empatizeze cu acea
persoană căreia îi scoteau intestinele?

Dar, în mod evident,

din punctul lor de vedere
e doar o ființă străină

care nu are sentimente ca ale lor.

Orice te face, cred eu, să te imaginezi
mai ușor în locul celuilalt

îți sporește considerația morală
față de cealaltă persoană.

CA: Steve, aș vrea ca toți
proprietarii de canale de știri

să-ți asculte prezentarea la anul;
e important; îți mulțumesc.

SP: Cu plăcere.