Importanța vocii profesorilor - Jose Luis Vilson

Jose Luis Vilson este profesor de matematică în Bronx. El este de asemenea directorul executiv al EduColor, o organizație dedicată justiției rasiale și sociale în educație. Ca atare, Jose a învățat cât de vital este ca profesorii - atât ca indivizi, cât și ca un colectiv - să aibă un cuvânt de spus în discuțiile despre educație. În acest video, Jose vorbește despre cum se definește și cum se apără Vocea Profesorilor.

Bună dimineața, clasă!

(Râsete)

Mai întâi, este o onoare.

Vă mulțumesc pentru invitație, apreciez.

Acum câțiva ani, am avut onoarea
de a participa la o conferință

la Academia de Leadership
în Știință din Philadelphia.

Un învățător de culoare
pe nume Derek McCoy

a fost întrebat despre sustenabilitate,

și care sunt lucrurile care îl susțin
atunci când lucrează.

Fără a ezita, primul lucru
pe care l-a spus a fost:

„Ai citit blogul lui Jose Vilson?
Postările lui îmi dau putere.”

„Poftim?” Am fost șocat,
nu știam ce să fac.

Eram acolo la conferință,
nici măcar nu știam că el e acolo,

și nu îl cunoșteam.
Era prima oară când îl vedeam.

Eram la mii de kilometri distanță de casă,
și iată-l spunând

că l-am inspirat
prin postările de pe blogul meu.

Astfel, când vorbesc despre vocile
profesorilor de pretutindeni,

mă gândesc mereu la ce înseamnă
de fapt să fii profesor,

unul cu normă întreagă.

Predau matematica full-time
în Washington Heights, New York,

și sunt mândru de asta.

(Aplauze)

Și mai știu că din cauza asta,

trebuie să fiu foarte grijuliu
cu ceea ce spun și ce fac acolo.

Mulți vor spune: „Profesorii n-ar trebui
să vorbească deloc.

Nu există niciun motiv pentru asta
din vreme ce putem vorbi noi.”

„Poftim? Bine, atunci avem ceva de lucru.”

Vocea profesorului.

Expresia individuală și colectivă

a unei opinii profesionale bazate
pe experiența de la clasă și pe expertiză.

Există patru principii de bază
când e vorba despre vocea profesorului,

sunt mereu patru componente
pe care îmi concentrez atenția

când vorbesc de vocea profesorului.

Primul e elementul individualității.

Când se spune: „Felul în care produci
schimbare e prin a începe cu tine însuți”,

identitatea, cultura, felul nostru de a fi

inspiră pedagogiile și culturile
din clasele noastre.

Așa că trebuie să fim mereu prudenți
cu modul în care interacționăm cu cei mici

pentru a fi
cei mai buni practicieni cu putință

și pentru a avea cu adevărat o voce.

De asemenea, vă rog să aveți în vedere

faptul că nu trebuie să fim mereu
cei mai buni vorbitori din clasă,

pentru că trebuie să fim
cei mai buni ascultători.

Cel de-al doilea element
este colectivitatea,

pentru că nu mă pot gândi la profesia mea

fără a mă gândi la persoanele
care sunt în afara clasei mele,

nu doar cei de lângă mine,
dar și cei de peste hol,

sau poate din capătul opus al orașului,
al statului, al țării, nu-i așa?

Și te gândești la acest lucru.

Dacă ești un profesor bun,
știi exact cine ești.

Chiar dacă nu vorbești aceeași limbă,

sau dacă nu ai aceeași cultură,

există puncte comune
în experiențele noastre

care ne ajută să fim profesori buni
pentru ceilalți și pentru noi.

Există lucruri pe care le știm
despre predat

și știm exact cum e.

Deci, când mă refer la colectiv,

mă refer nu doar la toți cei din țară

sau din lume,

ci și la cei din instituții.

Inclusiv în închisori și muzee,

există profesori și acolo.

Trebuie să ne gândim
la toți acești dascăli.

Și din nou, când ne reunim,

fie pentru a-i sărbători
pe cei mai buni dintre noi,

fie pentru a protesta la unison
în mai multe state,

atunci când vocile noastre sunt unite,
sunt de obicei cele mai puternice.

Cel de-al treilea element este experiența.

Când vorbesc despre experiență,
înseamnă că și poveștile noastre contează.

Când te gândești la cercetare,
reguli, practici,

ar fi bine să știi că un profesor
se află undeva acolo.

Nu ne poți înlătura,
trebuie să ne incluzi.

Și când nu suntem incluși,
trebuie să fim capabili să luptăm.

Ceea ce vedeți aici acum,

acum doi ani am primit o evaluare
a performanței „în dezvoltare”.

Metodele mele de predare erau „eficiente”,

dar, din păcate,
rezultatele erau „ineficiente”,

așa că undeva la mijloc
era „în dezvoltare”.

Bineînțeles, între noi fie,

patru cincimi din datele elevilor mei
au dispărut miraculos,

și am fost confuz, nu știam ce se petrece.

Cu toate astea,

m-a durut să mă gândesc
că am muncit atât de mult

și că informațiile alese
nu reflectau cine suntem

și munca depusă la clasă.

Și aici intervine expertiza.

Fiindcă sunt lucruri pe care le știm
despre elevii noștri.

Sunt lucruri pe care le gândim zilnic
despre elevii noștri.

Nu știm doar să scriem planuri de lecții
și liste și formule de încheiere.

Știm, de asemenea, cum să creem
comunități în propriile clase.

Știm cum să-i facem pe copii să întrebe
lucruri și să ne învețe, nu-i așa?

Pentru că e o parte importantă
a ascultării.

Știm, știm, și e în regulă
să spunem că știm.

Asta e o parte importantă
a acestei profesii.

Deoarece, de fiecare dată
când vorbesc despre orice,

mereu mă gândesc la copiii mei.

Mă gândesc des la copiii
pe care îi am în clasă.

Copiii imigranților, copiii muncitorilor,

copiii părinților care și-au pus
încrederea în mine zilnic, de ani de zile,

pentru a fi siguri
că ai lor copii sunt educați

și bine pregătiți pentru lumea
în care trăim, să fie oameni.

Apropo, imaginea pe care o vedeți

e o poză a elevilor mei
cu statuia lui Theodore Roosevelt

la Muzeul American de Istorie Naturală.

La început, nu voiam să fac poza.

Dar gândindu-mă mai bine, mi-am spus:

imaginează-ți: dacă Teddy
trebuia să stea lângă imigranți,

cine n-ar vrea să devină
parte a acestei țări?

Imaginează-ți să ai un profesor
care crede în elevi.

Atunci când îți spun
că un profesor care crede în elevi

este baza democrației noastre,

aceasta e imaginea la care mă refer.

Mă gândesc la toți profesorii
care sunt pasionați de asta,

care și-au sacrificat energia și viețile

pentru a-i face pe elevi
să simtă justiția socială în clasele lor,

în cartierele lor,
care au fost acolo zi de zi,

care au fost la biserici, au fost
la ședințe cu părinții, care știu cum e

să fii direct afectat de atât de multe
din regulile care nu funcționează.

Lucrez pentru ei pentru că mă fac
să fiu mereu activ.

Ei sunt cei mai buni învățători.

Și dacă tot vine vorba,
cel mai bun învățător din casa mea

nu este doar aici, printre noi în public,

ci este și cea mai bună mamă
pentru fiul nostru, Alejandro.

(Aplauze)

Și când mă gândesc la Luz,
când mă gândesc la Alejandro,

ei mă învață câte ceva zilnic.
Îmi oferă constant lecții.

Mereu mă gândesc: „Doamne,

cum o să fiu un profesor mai bun,
când ei sunt deja mult mai buni decât mine

la orice încerc să fac?”
Dar ei mă țin cu picioarele pe pământ

chiar și când îmi tremură vocea.

Mă gândesc la miile și miile de elevi

cărora am avut plăcerea
și onoarea de a le preda

de aproape 14 ani.

E o carieră care pare că a durat
mai multe vieți.

De fiecare dată când mă uit
la acești elevi, îmi spun:

„Doamne, eu ți-am predat!”

Mulți dintre copii au ajuns
în atâtea locuri diferite.

Și chiar și atunci când ajung în situații
de care nu sunt neapărat mulțumit,

știu că am făcut
tot ce mi-a stat în putință

ca să mă asigur că s-au simțit
ca niște oameni în clasa mea.

Și aceasta e scopul.

Și mă ține treaz noaptea uneori.

Știu că, atunci când merg la birou

și mă trezesc și mă gândesc
încontinuu la eșecuri și victorii,

știu și că am făcut planuri de lecții
care sunt atractive pentru copii

și se implică și spun bună dimineața.

Iar când vin părinții, le spun mereu:

„La ordinele dumneavoastră.”

Ceea ce înseamnă că vă stau la dispoziție,
și sunt aici ca să predau copiilor.

Cât de primitor, nu-i așa?

Sunt lucruri care mă țin treaz noaptea,

sunt lucruri care mă țin treaz
dimineața de asemenea.

Este o muncă din iubire.

Acesta este lucrul pentru care muncesc,

deci, când spun despre vocea profesorului,
nu înseamnă să fii cel mai vocal.

Înseamnă să ne aranjăm acțiunile
în folosul muncii noastre

pe care o facem zilnic.

Vrem copiii reflectați în programă,

în activitățile noastre, în pedagogie,

și vrem ca ei să simtă că aparțin undeva.

Cum este să simți că ai o casă?

Nu doar casa ta.

Pentru mulți dintre copiii noștri,
ei nu au una.

Cum se simte să creezi asta
și să ai puterea să faci asta?

Nu știu, dar eu știu ce știu.

În plus, știu că sunt dispus
să fac asta pentru totdeauna.

Sunt foarte pasionat de asta,
și trebuie să continui.

Vreți să vă alăturați?

(Aplauze)