O filozofie a succesului mai bună, mai blândă

Alain de Botton analizează percepţia noastră asupra succesului şi eşecului şi pune sub semnul întrebării presupoziţiile pe baza cărora se formează aceste două judecăţi. Succesul este întotdeauna meritat? Dar eşecul? Susţine în mod elocvent şi cu înţelepciune ideea de a trece peste snobism pentru a găsi plăcerea în ceea ce facem.

În cazul meu aceste crize ale carierei se întâmplă

de obicei duminica seara

chiar când soarele se pregăteşte să apună

şi diferenţa dintre speranţele mele pentru mine

şi realitatea vieţii mele începe să devină dureros de evidentă

astfel că, în mod normal, sfârşesc prin a suspina într-o pernă.

Vă spun toate acestea,

vă spun toate acestea pentru că sunt de părere că nu este vorba doar de o problemă personală.

S-ar putea să credeţi că greşesc.

Dar consider că trăim într-o perioadă în care vieţile noastre sunt în mod regulat

marcate de crize ale carierei,

de momente în care ceea ce credeam că ştim

despre vieţile noastre, despre carierele noastre

vine în contact cu un soi de realitate ameninţătoare.

Este probabil mai uşor acum, ca oricând altcândva, să avem un trai bun.

Este probabil mai greu ca oricând

să rămânem calmi, eliberaţi de neliniştile privind cariera.

Vreau să mă opresc acum, dacă îmi permiteţi,

asupra unora dintre motivele pentru care

consider că suntem neliniştiţi în ceea ce priveşte cariera.

De ce am putea fi victime ale acestor crize de carieră,

suspinând uşor în pernă.

Unul dintre motivele pentru care am putea suferi

este acela că suntem înconjuraţi de snobi.

Într-un fel, am veşti proaste

mai ales pentru cei sosiţi la Oxford din străinătate.

Snobismul este o problemă reală.

Uneori oamenii din afara Marii Britanii îşi închipuie că

snobismul este o problemă specifică acestei ţări

întâlnită în legătură cu casele de ţară şi titlurile.

Vestea proastă este că nu e adevărat.

Snobismul este un fenomen global.

Suntem o organizaţie globală. Acesta este un fenomen global.

Există. Ce este un snob?

Un snob este orice persoană care ia o parte mică din tine

şi o foloseşte pentru a avea o viziune completă a ceea ce eşti.

Acesta este snobismul.

Şi tipul dominant de snobism

în prezent este snobismul în ceea ce priveşte locul de muncă.

Te întâlneşti cu el din primele minute ale unei petreceri

când ţi se adresează faimoasa întrebare clasică

a începutului de secol 21, "Cu ce te ocupi?"

Şi în funcţie de cum răspunzi la această întrebare,

oamenii sunt fie incredibil de bucuroşi să te vadă

sau se uită la ceas şi inventează scuze.

(Râsete)

La polul opus unui snob, se afla mama.

(Râsete)

Nu neapărat mama ta, sau chiar a mea.

Dar, să zicem, mama ideală.

Cineva căruia nu îi pasă de realizările tale.

Dar, din păcate, majoritatea oamenilor nu sunt mamele noastre.

Cei mai mulţi dintre oameni fac o corelaţie strictă între cât timp

şi, dacă vreţi, dragoste, nu dragoste romantică,

asta ar fi ceva,

ci dragoste în general, respect,

sunt dispuşi să ne acorde, strict definit

de poziţia noastră în ierarhia socială.

Şi acesta este motivul pentru care ne pasă atât de mult de carierele noastre.

Şi de ce au început să ne intereseze atât de mult bunurile materiale.

Ştiţi, se spune adesea că trăim vremuri foarte materialiste,

că suntem cu toţii nişte oameni foarte lacomi.

Nu cred că suntem în mod deosebit materialişti.

Cred că trăim într-o societate

care a fixat, pur şi simplu, anumite recompense emoţionale

de achiziţionarea unor bunuri materiale.

Nu ne dorim bunurile materiale. Ne dorim recompensele.

Şi aceasta este o modalitate nouă de privi bunurile de lux.

Data viitoare când vedeţi pe cineva conducând un Ferrari

nu vă gândiţi "Iată pe cineva lacom".

Gândiţi-vă "Iată pe cineva extrem de vulnerabil şi în căutare de dragoste."

Cu alte cuvinte - (Râsete)

simţiţi simpatie, mai degrabă decât dispreţ.

Mai sunt alte motive -

(Râsete)

Mai sunt alte motive pentru care probabil acum e mai greu

ca niciodată să ne simţim calmi.

Şi unul dintre acestea, paradoxal, pentru că e legat de ceva oarecum plăcut,

este speranţa pe care o avem privind cariera.

Niciodată nu au mai fost aşteptările atât de ridicate

despre ce pot împlini fiinţele umane pe parcursul vieţii lor.

Ni se spune, din mai multe părţi, că oricine poate obţine orice.

Am terminat cu sistemul de castă.

Trăim într-un sistem în care oricine se poate ridica

la orice nivel doreşte.

Şi este o idee minunată.

Şi odată cu aceasta un spirit de egalitate. Toţi suntem egali.

Nu există ierarhii

strict definite.

Şi avem o mare problemă cu această situaţie.

Şi această problemă este invidia.

Invidia, este un adevărat tabu să menţionezi invidia,

dar dacă există un sentiment dominant în societatea modernă, acesta este invidia.

Şi acest sentiment este legat de spiritul egalităţii. Permiteţi-mi să explic.

Consider foarte neobişnuit ca cineva de aici, sau cineva care priveşte

să o invidieze pe Regina Angliei.

Chiar dacă este mult mai bogată decât oricare dintre voi.

Şi are o casă foarte mare.

Motivul pentru care nu o invidiem este că ea este prea ciudată.

Este pur şi simplu prea ciudată.

Nu ne putem raporta la ea. Vorbeşte într-un mod ciudat.

Vine dintr-un loc ciudat.

Deci nu ne putem raporta la ea. Şi când nu ne putem raporta la cineva, nu îl invidiem.

Cu cât sunt mai apropiaţi doi oameni în ceea ce priveşte vârsta, experienţa,

în procesul de identificare, cu atât este mai mare riscul invidiei.

Motivul implicit pentru care niciunul dintre voi nu ar trebui să meargă la o reuniune de clasă.

Pentru că nu există punct de referinţă mai puternic decât

oamenii cu care am fost la şcoală.

Dar problema societăţii moderne, în general, este aceea că transformă întreaga lume

într-o şcoală. Toată lumea poartă blugi, toţi suntem la fel.

Şi cu toate astea, nu suntem.

Există deci un spirit de egalitate, combinat cu inegalităţi profunde.

Care conduce - poate conduce la o situaţie foarte stresantă.

Este la fel de neobişnuit ca şi cum, într-una din zilele astea

aţi deveni la fel de bogaţi şi faimoşi ca Bill Gates,

la fel cum era neobişnuit în secolul al XVII-lea

să intraţi în aristocraţia franceză.

Dar ideea e că lucrurile nu apar aşa.

Revistele şi alte mijloace media transmit faptul că

dacă ai energie, câteva idei bune despre tehnologie

şi un garaj, poţi începe ceva măreţ.

(Râsete)

Şi consecinţele acestei situaţii se fac simţite în librării.

Când intri într-o librărie mare şi te opreşti la secţiunea de dezvoltare personală

aşa cum fac eu uneori

dacă analizaţi cărţile de dezvoltare personală produse

în prezent, veţi vedea că există, de fapt, două tipuri.

Unele îţi spun "Poţi reuşi! Vei reuşi! Orice este posibil!"

Celelalte te învaţă cum să faci faţă

cu ceea ce numesc politicos "respect de sine scăzut"

sau mai puţin politicos "auto-compătimire".

Există o reală corelaţie,

o corelaţie reală între o societate care spune oamenilor că pot face orice

şi existenţa respectului de sine scăzut.

Iată altă modalitate în care ceva pozitiv

poate avea consecinţe mai puţin plăcute.

Mai există un alt motiv pentru care ne putem simţi îngrijoraţi

privind carierele noastre, poziţia noastră în societate, mai mult decât înainte.

Şi, din nou, are legătură cu ceva plăcut.

Şi acel ceva plăcut se numeşte meritocraţie.

Toată lumea, politicieni de stânga sau de dreapta,

este de acord că meritocraţia este un lucru deosebit

şi că trebuie să ne străduim ca societatea noastră să devină profund meritocratică.

În alte cuvinte, ce este o societate meritocratică?

O societate meritocratică este una în care

dacă ai talent, energie şi pricepere

poţi ajunge în vârf. Nimic nu te poate reţine.

Este o idee minunată. Problema este că

dacă ai cu adevărat încredere într-o societate

în care cei care merită să ajungă în vârf, ajung în vârf,

crezi, implicit, şi într-un mod mult mai neplăcut,

într-o societate în care cei care merită să ajungă jos

vor ajunge jos şi vor rămâne acolo.

Cu alte cuvinte, poziţia în viaţă nu este accidentală

ci meritată şi binemeritată.

Şi asta face ca eşecul să pară cu atât mai devastator.

Ştiţi, în Evul Mediu, în Anglia,

când întâlneai o persoană foarte săracă

o descriai spunând că este ghinionistă.

În traducere literară, cineva care nu se bucură de norocul de a avea avere, un ghinionist.

În prezent, mai ales în Statele Unite,

dacă te întâlneşti cu cineva din straturile de jos ale societăţii,

acesta poate fi descris, cu răutate, ca ratat.

Există o diferenţă reală între un ghinionist şi un ratat.

O diferenţă care indică o evoluţie de 400 de ani a societăţii

şi a modului în care privim puterea care ne guvernează vieţile.

Nu mai sunt zeii, suntem noi. Noi suntem pe scaunul şoferului.

Este extraordinar dacă te descurci bine,

devastator dacă nu.

Conduce, în cele mai rele dintre cazuri, conform analizei unui sociolog,

cum ar fi Emil Durkheim, conduce la rată crescută a sinuciderilor.

Există mai multe cazuri de sinucidere în ţări industrializate dezvoltate

decât în orice altă parte a lumii.

Şi acest lucru se întâmplă pentru că oamenii consideră tot ce li se întâmplă

ca fiind foarte personal.

Sunt proprietarii succesului lor. Dar şi ai eşecului.

Există vreo modalitate de a ne elibera de aceste presiuni

despre care tocmai am vorbit?

Eu cred că da. Şi mă voi opri numai la câteva dintre exemple.

De exemplu, meritocraţia.

Ideea că fiecare merită să ajungă unde a ajuns.

Cred ca este o idee nebunească, complet nebunească.

Voi susţine orice politician de dreapta sau de stânga

cu o concepţie decentă privind meritocraţia.

Sunt un meritocrat şi asta este.

Dar este o nebunie să credem că vom construi vreodată

o societate cu adevărat meritocratică. Este un vis imposibil.

Ideea de a construi o societate

în care toată lumea primeşte un calificativ

cei buni la vârf, cei răi jos

şi că procesul este exact cum ar trebui, este imposibil.

Există prea multe variabile aleatoare.

Accidente, accidente la naştere,

accidente cu lucruri care cad în capetele oamenilor, boli etc.

Nu le putem califica.

Nu putem califica oamenii aşa cum trebuie.

Îmi place un citat de Sf. Augustin din "Despre cetatea lui Dumnezeu"

în care spune "Este păcat să judeci orice om după stâlpul casei sale".

În engleza modernă, asta ar însemna

că este păcat să decizi cu cine stai de vorbă

în funcţie de cartea lor de vizită.

Nu este stâlpul casei cel care ar trebui să conteze.

Şi, aşa cum spune Sf. Augustin,

numai Dumnezeu ne poate aşeza pe fiecare în locul pe care îl merităm.

Şi va face asta în Ziua judecăţii

cu îngeri şi trompete şi cerurile se vor deschide.

O idee nebunească, dacă eşti un om laic, aşa ca mine.

Dar chiar şi aşa, este ceva valoros în această idee.

Cu alte cuvinte, nu vă grăbiţi să judecaţi oamenii.

Nu aveţi de unde să cunoaşteţi adevărata valoare a cuiva.

O parte a lor este necunoscută.

Şi nu ne putem comporta ca şi cum nu ar fi aşa.

Mai există o sursă de alinare şi consolare pentru toate acestea.

Când ne gândim că putem eşua în viaţă, când ne gândim la eşec,

unul dintre motivele pentru care ne temem de eşec nu este doar

pierderea venitului, pierderea statutului.

Ne temem de judecata celorlalţi, de faptul că ne vor ridiculiza. Şi frica există.

Ştiţi, instrumentul numărul unu de ridiculizare

în prezent sunt ziarele.

Şi dacă deschideţi ziarele în orice zi a săptămânii

sunt pline de oameni care şi-au ratat vieţile.

Au avut relaţii cu persoane nepotrivite. Au luat substanţele greşite.

Au adoptat legile nepotrivite. Orice din seria asta.

Şi astfel devin potriviţi pentru a fi ridiculizaţi.

Cu alte cuvinte, au eşuat. Şi pot fi descrişi ca rataţi.

Există o alternativă pentru aşa ceva?

Tradiţia occidentală ne arată o alternativă glorioasă.

Şi aceea este tragedia.

Arta tragică, aşa cum s-a născut în teatrele greceşti

în secolul al cincilea Î.H. a fost o formă de artă dedicată

modului în care oamenii eşuează.

Şi, de asemenea, simpatiei pe care le-o acordăm.

Pe care, în condiţii obişnuite, nu o primesc neapărat.

Îmi aduc aminte că în urmă cu câţiva ani mă gândeam la asta.

Şi apoi am fost la "The Sunday Sport".

un tabloid pe care nu vi-l recomand să îl citiţi

dacă nu îl cunoaşteţi deja.

Şi am fost să vorbesc cu ei

despre unele dintre marile tragedii ale artei occidentale.

Şi am vrut să văd cum ar captura esenţa

anumitor poveşti dacă acestea ar apărea ca ştiri

la un birou de ştiri, într-o duminică după-amiază.

Aşa că le-am spus despre Othello. Nu ştiau povestea, dar li s-a părut facinantă.

(Râsete)

Aşa că i-am rugat să scrie titlul pentru povestea lui Othello.

Au selectat "Imigrant înnebunit de iubire o omoară pe fiica senatorului"

pentru titlu.

Le-am povestit intriga din Madame Bovary.

Din nou, o carte pe care s-au bucurat să o descopere.

Şi au scris "Soţie adulteră obsedată de cumpărături înghite arsenic după fraudă cu card de credit"

(Râsete)

Şi acum preferata mea.

Chiar au un geniu numai al lor, aceşti oameni.

Povestea mea preferată este "Oedip rege".

"Sexul cu mama a condus la orbire"

(Râsete)

(Aplauze)

Dacă doriţi, într-un fel, la un capăt al spectrului simpatiei,

avem ziarul de tip tabloid.

La celălalt capăt, avem tragedia şi arta tragică.

Şi ceea ce încerc să explic este că trebuie să învăţăm un pic

din ce se întâmplă în arta tragică.

Ar fi nebunesc să îl numim pe Hamlet ratat.

Nu este un ratat, deşi a eşuat.

Şi cred că acesta este mesajul tragediei pentru noi,

şi de ce cred că este foarte important.

Un alt lucru din societatea modernă

care cauzează această anxietate

este că nu avem niciun element central care să fie non-uman.

Suntem prima societate care trăieşte

venerând nimic altceva decât pe noi înşine.

Avem o părere foarte bună despre noi. Şi aşa şi trebuie.

Am trimis oameni pe lună. Am făcut tot felul de lucruri extraordinare.

Aşa că avem tendinţa de a ne venera pe noi înşine.

Eroii noştri sunt eroi umani.

Este o situaţie foarte nouă.

Majoritatea celorlalte societăţi au avut, chiar în poziţie centrală,

venerarea a ceva transcendental. Un zeu,

un spirit, o forţă naturală, universul.

Indiferent ce, altceva a fost venerat.

Am pierdut oarecum obiceiul de a face asta.

Motiv pentru care, cred, suntem atraşi în mod special de natură.

Nu pentru sănătatea noastră, deşi adeseori se prezintă aşa.

Ci pentru că reprezintă evadarea din muşuroiul uman.

Este evadare din propria noastră competiţie

şi din propriile noastre drame.

Şi de asta ne face plăcere să privim la gheţari şi oceane

şi să contemplăm pământul din afara lui.

Ne place să fim în contact cu ceva ce este non-uman.

Şi acest lucru este extrem de important pentru noi.

Am vorbit de fapt despre succes şi eşec.

Şi un aspect interesant al succesului

este că avem impresia că ştim ce înseamnă.

Dacă v-aş spune că în spatele ecranului este cineva

care are foarte mult succes, anumite idei vă vor veni imediat în minte.

V-aţi gândi că persoana aceea a făcut mulţi bani,

are renume într-un anumit domeniu.

Propria mea teorie privind succesul, fiind cineva

foarte interesat de succes. Vreau să am succes.

Mă gândesc mereu "Cum pot avea mai mult succes?"

Dar pe măsură ce îmbătrânesc, sensurile

cuvântului "succes" se nuanţează.

Iată ce am aflat despre succes.

Nu poţi avea succes în orice.

Auzim multe discuţii despre echilibru muncă-viaţă personală.

O prostie. Nu îl poţi avea. Nu poţi.

Orice viziune a succesului

trebuie să recunoască ceea ce pierde,

unde este pierderea.

Şi cred că orice viaţă înţeleaptă va accepta

aşa cum am spus, că nu va avea succes într-un anumit aspect.

Şi treaba cu viaţa de succes

este că, de cele mai multe ori, ideile noastre

privind ce înseamnă să ai succes nu sunt ale noastre.

Sunt absorbite de la alţi oameni.

Îndeosebi, dacă eşti bărbat, de la tata.

Dacă eşti femeie, de la mama.

Psihanaliza a transmis acest mesaj timp de 80 de ani.

Nimeni nu ascultă suficient de bine. Dar cred că este adevărat.

Şi nu ne pricepem prea bine nici cu mesajele

de peste tot din televiziune, publicitate,

marketing etc.

Acestea sunt forţe foarte puternice.

Care definesc ce vrem şi cum ne vedem pe noi înşine.

Când ni se spune că a fi bancher este o profesie foarte respectabilă

mulţi dintre noi vor această meserie.

Când nu mai este respectabilă, ne pierdem interesul pentru profesia de bancher.

Suntem foarte deschişi către sugestii.

Şi ceea ce vreau să spun nu este că trebuie să renunţăm

la ideile noastre despre succes.

Dar trebuie să ne asigurăm că sunt ale noastre.

Trebuie să ne concentrăm pe ideile noastre.

Şi să ne asigurăm că le deţinem,

că suntem cu adevărat autorii ambiţiilor noastre.

Pentru că este suficient de rău să nu obţinem ceea ce ne dorim.

Dar este şi mai rău să avem o idee despre ce ne dorim

şi să aflăm la sfârşitul drumului

că nu este, de fapt, ceea ce ne doream.

Aşa că voi încheia aici.

Dar ceea ce vreau să accentuez este

da, succes, cu siguranţă.

Dar haideţi să recunoaştem că unele dintre ideile noastre sunt stranii.

Haideţi să demonstrăm noţiunile noastre privind succesul.

Haideţi să ne asigurăm că ideile noastre privind succesul sunt ale noastre.

Mulţumesc.

(Aplauze)

Chris Anderson: A fost fascinant. Cum reconciliezi

ideea ca cineva să fie ...

este urât să considerăm pe cineva ca fiind ratat

cu ideea că mulţi oameni doresc să preia controlul vieţilor lor.

Şi că o societate care incurajează această situaţie

probabil are învingători şi învinşi.

Alain de Botton: Da. Cred că am vrut să evidenţiez caracterul

accidental al faptului de a câştiga şi a pierde.

Pentru că în prezent se pune accent atât de mult

pe justeţea tuturor lucrurilor.

Şi politicienii vorbesc întotdeauna despre justiţie.

Cred cu tărie în justiţie. Cred însă că este imposibilă.

Deci trebuie să facem tot ce putem,

trebuie să facem tot ce putem pentru a o obţine.

Dar la sfârşit de zi trebuie să ne amintim întotdeauna

că indiferent cu cine suntem puşi faţă în faţă, indiferent ce s-a întâmplat în vieţile lor

există un puternic element de hazard.

Şi pentru această idee încerc să las loc.

Pentru că altfel poate deveni oarecum claustrofobic.

Chris Anderson: Crezi că se poate combina

filozofia ta mai blândă a muncii

cu o economie de succes?

Sau nu se poate?

Dar nu contează prea mult că accentuăm prea mult aceste aspecte?

Alain de Botton: Gândirea de coşmar este că

să sperii oamenii este cea mai simplă modalitate de a-i face să muncească.

Şi, cumva, cu cât mediul este mai dur

cu atât vor fi mai mulţi oameni care vor accepta provocarea.

Te poţi gândi, cine este modelul ideal de tată pentru tine?

Tatăl ideal este cineva dur, dar blând.

O combinaţie greu de obţinut.

Avem nevoie de taţi, figurile exemplare de tată în societate,

care să evite ambele extreme.

Pe de-o parte este vorba de o figură autoritară, disciplinară.

Şi pe de altă parte este varianta relaxată, fără reguli.

Chris Anderson: Alain de Botton.

Alain de Botton: Mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)