Limbajul minciunilor — Noah Zandan

Puteţi vedea întreaga lecţie aici: http://ed.ted.com/lessons/the-language-of-lying-noah-zandan

Auzim zilnic între 10 şi 200 de minciuni. Şi deşi am petrecut mare parte din istoria noastră ca să detectăm aceste minciuni prin urmărirea schimbărilor fiziologice la mincinoşi, s-a dovedit că aceste metode nu sunt de încredere. Există o abordare mai directă? Noah Zandan foloseşte câteva exemple renumite de minciuni pentru a ilustra modul în care am putea folosi ştiinţa comunicării pentru a analiza minciunile.

Lecţie de Noah Zandan, animaţie de The Moving Company Animation Studio

„Îmi cer scuze, mi s-a închis telefonul."

„Nu-i nimic. Sunt bine."

„Aceste afirmaţii sunt complet nefondate."

„Compania nu era la curent
cu nicio fărădelege."

„Te iubesc."

Auzim între 10 şi 200 de minciuni
în fiecare zi,

şi ne-am petrecut mare parte din istorie
căutând noi moduri de a le detecta:

de la dispozitive medievale de tortură
la poligrafe,

monitoare de ritm cardiac şi respiraţie,
aparate pentru analiza stresului vocal,

sisteme de urmărirea ochilor,
scanere cu infraroșii pentru creier

şi chiar electroencefalograful
de 180 de kg.

Deşi astfel de instrumente
au funcţionat în anumite circumstanţe,

multe pot fi înşelate
cu o pregatire suficientă,

şi niciunul nu este considerat
de încredere ca să fie admis la tribunal.

Dar dacă problema
nu este legată de metodologie,

ci de presupunerea implicită că minciuna
stimulează modificări fiziologice?

Ce-ar fi dacă am lua
o abordare mai directă,

folosind ştiinţa comunicării
ca să analizăm chiar minciunile?

La un nivel psihologic, minţim parţial
ca să ne creăm o imagine mai bună,

conectându-ne fanteziile mai degrabă
la persoana care ne-am dori să fim,

decât la persoana care suntem.

Dar în timp ce creierul nostru visează,
lasă să scape multe semnale.

Mintea noastră conştientă controlează
în jur de 5% din funcţiile cognitive,

incluzând comunicarea,

în timp ce restul de 95% au loc
dincolo de conştiinţa noastră,

şi conform literaturii
despre monitorizarea realităţii,

poveştile bazate pe experienţe imaginare

sunt diferite calitativ faţă de cele
bazate pe experienţe reale.

Acest lucru sugerează că realizarea
unei poveşti false necesită muncă

şi rezultă într-un tipar diferit
de utilizare a limbajului.

O tehnologie cunoscută
ca analiza lingvistică a textului

a contribuit la identificarea
a patru astfel de tipare

în limbajul subconştient al minciunii.

Mincinoşii fac mai puţin referire la ei
când fac afirmaţii mincinoase.

Scriu sau vorbesc mai mult despre alţii,
folosind adesea persoana a 3-a

ca să se distanţeze
şi să se separe pe ei de minciună.

Care sună mai fals?

„Nu a avut loc absolut nicio petrecere
în acestă casă",

sau „Nu am găzduit nicio petrecere aici."

Apoi, mincinoşii au tendinţa
de a fi mai negativi,

deoarece la un nivel subconştient,
se simt vinovaţi din cauza minciunii.

De exemplu, un mincinos ar putea
să spună ceva de genul:

„Îmi cer scuze, mi s-a descărcat
bateria telefonului. O urăsc."

Mincinoşii explică de obicei evenimentele
în termeni simpli

din moment ce creierul nostru se chinuie
să construiască o minciună complexă.

Judecata şi evaluarea

sunt lucruri greu de calculat
de către creier.

După cum a insistat odată
un faimos preşedinte al Statelor Unite:

„Nu am întreţinut relaţii sexuale
cu acea femeie."

Şi în cele din urmă, chiar dacă
mincinoşii menţin descrierile simple,

au tendinţa de a folosi structuri
de fraze mai lungi şi mai complicate,

folosind cuvinte care nu sunt necesare

şi detalii irelevante dar care par
adevărate pentru a învălui minciuna.

Alt preşedinte confruntat
cu un scandal a afirmat:

„Pot spune, categoric,
că această investigaţie indică

faptul că niciunul
dintre angajaţii Casei Albe,

nimeni angajat în prezent
în această administraţie

nu a fost implicat
în acest incident ciudat."

Să aplicăm analiza lingvistică
pe câteva exemple renumite.

Să-l luam pe Lance Armstrong,
de șapte ori câştigătorul Turului Franţei.

Când comparăm
un interviu din anul 2005,

în care a negat că luase droguri
pentru îmbunătăţirea performanţei

cu un interviu din 2013,
în care a recunoscut,

folosirea pronumelor personale
a crescut cu aproape 75%.

Fiţi atenţi la contrastul
dintre următoarele două citate.

Primul: „Bine, ştii, un tip
dintr-un laborator francez, parizian,

îţi deschide mostra, ştii,
Jean-Francis nu ştiu cum, şi o testează.

Şi apoi primeşti un telefon
de la un ziar şi auzi:

„Ai fost găsit pozitiv de şase ori
pentru EPO."

Al doilea: „M-am pierdut în toate alea.

Sunt convins că există alţi oameni
care ar putea să le facă faţă,

dar eu cu siguranţă
nu am putut să le fac faţă,

şi eram obişnuit
să controlez totul în viaţa mea.

Am controlat fiecare rezultat
din viaţa mea."

În negarea sa,
Armstrong descrie o situaţie ipotetică

concentrată pe altcineva,

eliminându-se pe el complet din situaţie.

În interviul în care a recunoscut,
îşi însuşeşte afirmaţiile,

examinându-și emoţiile şi motivaţiile.

Dar folosirea pronumelor personale
este doar un indicator al înşelăciunii.

Să privim un alt exemplu
al fostului senator

şi candidat la prezidenţiale
din Statele Unite, John Edwards:

„Tot ce ştiu este că presupusul tată
a declarat public

că el este tatăl copilului.

De asemenea, eu nu am fost implicat
în nicio activitate de nicio formă

care să necesite sau să finanţeze
vreo plată de vreun fel

către femeie sau către presupusul
tată al copilului."

Nu numai că e un mod interminabil
de a spune: „Copilul nu este al meu",

dar Edwards nu numeşte niciodată
celelalte persoane,

ci spune „acel copil", „acea femeie"
şi „presupusul tată al copilului."

Acum să vedem ce a avut de zis mai târziu
când a recunoscut paternitatea:

„Sunt tatăl lui Quinn.

Voi face tot ce-mi stă în putere
ca să-i ofer

dragostea şi sprijinul
de care are nevoie."

Afirmaţia este scurtă și directă,

spunându-i copilului pe nume
şi afirmându-şi rolul în viaţa lui.

Deci cum poţi aplica aceste tehnici
de identificare a minciunilor?

Mai întâi, ţine minte că multe dintre
minciunile de care dăm în fiecare zi

sunt mai puţin serioase decât aceste
exemple şi ar putea chiar fi inofensive.

Dar tot merită să cunoaştem
aceste indicii grăitoare,

precum minime referiri la sine,
limbaj negativ,

explicaţii simple şi fraze întortocheate.

Poate te-ar putea ajuta să eviţi
o acţiune supraevaluată,

un produs ineficient
sau chiar o relaţie groaznică.