Jennifer Healey: Dacă maşinile ar putea vorbi, accidentele ar putea fi evitate

Când conducem, intrăm într-o bulă de sticlă, încuiem uşile şi a păsăm pe acceleraţie, bazându-ne pe ochi să ne ghideze -- chiar dacă putem vedea câteva maşini în faţă şi cateva în spate. Ce-ar fi dacă maşinile ar putea comunica între ele date despre poziţia şi viteza lor, să folosească modele predictive pentru a calcula cele mai sigure rute de drum pentru toata lumea? Jennifer Haeley işi imaginează o lume fară accidente. (Filmat la TED@Intel.)

Să recunoaştem.

Condusul este periculos.

E un lucru la care nu ne place să ne gândim,

dar faptul că oamenii îşi pun icoane şi talismane de noroc

pe bordul maşinii, în toată lumea,

trădează faptul că ştim că-i adevarat.

Accidentele de maşină sunt principala cauză de deces

la tinerii între 16 și 19 ani în SUA --

principala cauză de deces --

iar 75% dintre acestea nu au nimic de a face

cu drogurile sau alcoolul.

Deci ce se întîmplă?

Nimeni nu poate spune sigur,
dar îmi amintesc primul meu accident.

Eram o tînără şoferiţă pe autostradă,

şi am văzut că maşina din faţa mea frânează,

Îmi spun: „OK, acest individ încetineşte,

o să încetinesc şi eu."

Apăs pe frînă.

Dar nu, individul nu încetineşte.

Se opreşte, se opreşte pe autostradă.

De la 100 km/h -- la 0?

Apăs pe frâne.

Simt ABS-ul intrând în funcţiune,
dar maşina încă merge,

n-are de gând să oprească,
ştiu că nu se va opri,

air bag-ul se declanşează,
mașina distrusă complet,

din fericire, nimeni nu e rănit.

N-aveam idee că acea maşina se oprea,

dar cred că putem mai bine de atât.

Cred că putem transforma experienţa de a conduce

prin a lăsa maşinile să vorbească între ele.

Vreau să vă gândiți puţin

care-i experienţa de a conduce în prezent.

Te urci în maşină. Închizi uşa. Ești într-o bulă de sticlă.

Nu simţi direct lumea din jurul tău.

Eşti în acest corp extins.

Navighezi

şosele parţial vizibile,

printre alte metale gigant, la viteze supraomenești.

Şi tot ce ai pentru ghidare sunt ochii tăi.

Asta-i tot ce ai,

ochi care n-au fost făcuţi pentru asta.

Și ți se cere, de exemplu --

dacă schimbi banda,

care-i primul lucru care ți se cere să-l faci?

Să-ţi iei ochii de pe şosea. Exact.

Nu te uita unde mergi, întoarce capul,

verifică-ţi unghiul mort,

şi condu fără să te uiţi pe unde mergi.

Tu şi toată lumea. Ăsta-i regulamentul.

De ce facem asta? Pentru că trebuie,

trebuie să alegem,
mă uit aici sau mă uit acolo?

Care e mai important?

Şi de obicei ne descurcăm fantastic

alegând ce să facem pe şosea.

Dar ocazional ratăm un detaliu.

Ocazional percepem ceva greşit sau prea târziu.

În nenumarate accidente, şoferul spune,

„N-am văzut-o venind."

Şi cred asta. Cred.

Putem procesa până la o limită.

Dar tehnologia de azi ne poate ajuta să îmbunătăţim asta.

În viitor, cu maşini schimbând date între ele,

vom vedea nu doar trei maşini în faţă

trei maşini în spate, la dreapta şi la stânga,

toate în acelaşi timp,

vom putea vedea în maşini.

Vom percepe viteza maşinii din faţa noastră,

cât de repede merge sau dacă se opreşte.

Dacă scade viteza la zero, voi şti.

Cu calculatoare, algoritmi şi modele predictive

vom putea prevedea mișcările imediate.

Poate credeţi că e imposibil.

Cum putem prezice viitorul?
E foarte greu.

De fapt, nu. Cu maşinile, nu-i imposibil.

Maşinile sunt obiecte 3D

cu poziţie şi viteză fixă.

Circulă pe şosele.

Adesea, pe şosele înregistrate.

Nu-i chiar atât de greu să prezici rezonabil

unde se va afla mașina în viitorul imediat.

Chiar dacă eşti în maşină

şi un motociclist vine -- vâj! --

140 km /oră -- printre benzi.

Aţi avut această experienţă.

Individul n-a „apărut din senin."

Era probabil pe şosea de jumătate de oră.

(Râsete)

Da? Cineva l-a văzut.

10, 20, 30 km în urmă, cineva l-a văzut,

şi imediat ce o maşină l-a văzut

şi l-a pus pe hartă, rămâne pe hartă --

poziţie, viteză,

probabil va continua cu 140 km/oră.

Vei şti, maşina ta va şti pentru că

cealaltă maşină îi va şopti la ureche:

„Apropo, în 5 minute

vine un motociclist, ai grijă."

Poţi face predicţii rezonabile despre cum se comportă maşinile.

Sunt obiecte newtoniene.

Asta-i bine în ce le privește.

Deci cum ajungem acolo?

Putem începe cu ceva simplu

ca distribuirea datelor de poziţie între maşini,

împărtășirea GPS-ului.

Dacă am un GPS şi o cameră foto în maşina mea,

am o idee bună pe unde sunt

şi cât de repede merg.

Cu un calculator pot estima unde sunt,

ce maşini sunt în jur şi încotro merg.

La fel şi celelalte maşini.

Pot știi precis unde se află,

şi vag unde sunt celelalte maşini.

Ce se întamplă dacă două maşini îşi împărtășesc datele,

comunică una cu alta?

Vă pot spune exact ce se întâmplă.

Ambele modele se îmbunătăţesc.

Toată lumea câştigă.

Profesorul Bob Wang şi echipa lui

au făcut simulări pe calculator despre ce se întâmplă

când estimările se combină, chiar şi în trafic redus,

când maşinile împărtășesc datele GPS,

şi am extins cercetările în afara simulărilor pe calculator

în roboţi de testare cu senzori,

acum în maşini în aceşti roboţi:

camere stereo, GPS,

şi lasere 2D

obișnuite la aceste sisteme.

Am ataşat şi un radio de comunicare pe distanță scurtă

şi roboţii vorbesc unul cu altul.

Când roboţii vin unul spre altul

îşi monitorizează poziţia unul altuia,

şi se pot evita unul pe altul.

Adăugăm tot mai mulţi roboţi în mix,

şi întâlnim nişte probleme.

Una dintre probleme,
când vorbeşti prea mult,

e greu să procesezi totul,
trebuie stabilite priorități,

şi aici modelul predictiv te ajută.

Dacă maşinile tale robot urmăresc şi prezic toate traiectorile,

nu mai eşti aşa atent la acele pachete.

Prioritezi unul singur individ

care pare să se ducă puţin pe lângă.

Acela ar putea fi o problemă.

Şi poţi prezice noua traiectorie.

Nu ştii doar că se duce pe lângă, ştii şi cum.

Ştii ce şoferi să alertezi să se tragă din drum.

Am vrut -- cum putem cel mai bine alerta pe toţi?

Cum pot maşinile şopti: „Trebuie să te dai din drum?'

Asta depinde de două lucruri:

unul, abilitatea maşinii,

şi al doilea, abilitatea şoferului.

Dacă un om are o maşină bună,

dar se uită la telefon sau face altceva,

probabil nu-i în situația optimă

să reacţioneze la o urgenţă.

Am început o direcție separată de cercetări

modelând starea şoferului.

Utilizând o serie de trei camere,

putem detecta dacă şoferul se uită în faţă,

se uită în departare, în jos, la telefon

sau bea cafea.

Putem prezice accidentul

şi putem prezice cine, ce maşini

sunt în cea mai bună poziţie să se dea din drum.

Calculăm cea mai sigură rută pentru toată lumea.

Aceste tehnologii există deja.

Cea mai mare problemă cu care ne confruntăm

e dorinţa noastră de a ne împărtăși datele.

E o noţiune disconcertantă,

ideea că maşinile noastre ne vor privi,

vor vorbi despre noi cu alte maşini,

că vom merge pe un drum de bârfe,

dar poate fi făcut într-un mod
care să ne protejeze intimitatea.

ca și acum, când mă uit la maşina ta din afară,

nu ştiu multe despre tine.

Dacă mă uit la permisul tău,

nu știu cine ești.

Cred că maşinile noastre pot vorbi despre noi pe la spate.

(Râsete)

Și cred că va fi grozav.

Vreau să considerați pentru un moment

dacă n-ai vrea ca adolescentul distras din spatele tău

să ştie că frânezi,

că opreşti.

Prin împărtăşirea datelor din proprie voinţă,

putem face ce-i bine pentru toată lumea.

Aşa că lasă-ţi maşina să bârfească despre tine.

Va face şoselele mai sigure.

Mulţumesc.

(Aplauze)