Destul cu frica de grăsime

Într-o societate obsedată de imaginea corpului și marcată de frica de grăsime, Kelli Jean Drinkwater se implică în politici ale trupului radicale, prin artă. Ea se confruntă cu percepția publicului despre corpurile mari prin aducerea acestora în spații din care odată erau excluse — de la prezentări de modă până la Festivalul de la Sydney — și ne îndeamnă pe toți să ne uităm unii la alții și să ne regândim prejudecățile. „Corpurile grase care nu se scuză pot înnebuni oamenii” — spune dânsa.

Sunt aici astăzi să vă vorbesc

despre un cuvânt mic,

dar foarte puternic,

Unii oameni ar face orice

pentru a evita să devină asa.

Industrii de milioane de dolari prosperă

datorită fricii de acest cuvânt

iar aceia dintre noi care suntem,
incontestabil, acest cuvânt

sunt lăsați să treacă
prin furtuni necruțătoare

care îl înconjoară.

Nu știu dacă cineva dintre voi a observat

dar sunt grasă.

Nu la sensul figurat,
când lumea mă vorbește pe la spate,

sau modul inofensiv
de dolofană și dragalașă.

Nu sunt nici măcar genul sofisticat,
voluptuos și cu forme.

Hai să nu încercăm sa îndulcim momentul.

Sunt G-R-A-S-Ă cu litere mari.

Sunt elefantul din această cameră.

Când am urcat pe scenă

unii din voi probabil s-au gândit:

„Ah, asta va fi distractiv,

pentru că toată lumea știe
ca grașii sunt amuzanți.”

(Râsete)

Sau poate că v-ați întrebat:
„De unde are atâta încredere în ea?”

Pentru că o femeie grasă încrezătoare
este aproape de neconceput.

Membrii din audiență
care cunosc moda

probabil că s-au gandit
cât de fabulos arăt

în această rochie Beth Ditto...

(Aplauze)

...vă mulțumesc foarte mult.

Întrucât unii dintre voi s-ar fi gândit

„Probabil că negru ar fi
ajutat-o să pară mai slabă.”

(Râsete)

E posibil să vă fi întrebat,
conștient sau nu,

dacă am diabet, sau un iubit.

Sau dacă mănânc carbohidrați
după ora 7 seara.

(Râsete)

Poate că acum vă faceți griji
că voi ați mâncat după 7 aseară

și că ar trebui să vă reînnoiți
abonamentul la sală.

Aceste judecăți sunt perfide.

Ele pot fi îndreptate către
indivizi și grupuri,

Și pot de asemenea să fie
îndreptate către noi înșine.

Și acest mod de gândire
este cunoscut ca „frica de grăsime.”

Ca orice altă formă
de opresiune sistematică

frica de grăsime este adânc înrădăcinată
în structuri complexe

cum ar fi capitalismul, patriarhatul și
rasismul.

Toate astea o pot face
foarte greu de observat,

să nu mai vorbim de tratat.

Trăim într-o cultură

unde dacă ești gras
ești văzut ca un om rău —

leneș, lacom, nesănătos, iresponsabil

și de o moralitate suspectă.

Și tindem să vedem oamenii slabi

ca fiind întotdeauna buni —

responsabili, de succes

și care își pot controla
poftele, corpul și viața.

Vedem aceste idei încontinuu

în mass-media, în politica
de sănătate publică,

în cabinetele doctorilor,

în conversațiile de zi cu zi

și în atitudinea noastră.

Am putea să dăm vina pe
însuși oamenii grași pentru

discriminarea
cu care se confruntă

pentru că, la urma urmei,
dacă nu ne place putem să slăbim.

E ușor.

Această prejudecată anti-grăsime a devenit
atât de integrată, atât de tiparită

în modul în care ne prețuim
pe noi și pe ceilalți,

încât rareori ne întrebăm de ce
avem atâta dispreț pentru oamenii grași

și de unde vine acest dispreț.

Dar trebuie să ne întrebăm,

deoarece valoarea enormă
acordată modului cum arătăm

ne afectează pe fiecare dintre noi.

Și chiar vrem să trăim într-o societate

în care oamenilor li se refuză
umanitatea lor de bază

dacă nu se încadrează
într-o formă arbitrară de acceptare?

Așadar, când aveam șase ani,

sora mea preda balet
unor fetițe în garajul nostru.

Eram mai înaltă și mai lată
decât majoritatea din grup.

Când a venit timpul pentru
prima performanță

eu eram atât de entuziasmată
că urma să port un tutu roz drăguț.

Urma să strălucesc!

În timp ce celelalte fete au intrat ușor
în ciorapii lycra și creațiile din tul

nici măcar un tutu
nu era destul de mare pentru mine.

Eram determinată să nu fiu
exclusă din spectacol

așa că m-am întors către mama

și, destul de tare cât să mă auda toți

am zis: „Mamă, nu am nevoie de tutu”
(Doi-Doi)

am nevoie de un FourFour
(patru-patru)."

(Râsete)

Mulțumesc mamă!

(Aplauze)

Și deși nu mi-am dat seama atunci,

cerându-mi drepturile,
în acea glorioasă fustă,

a fost primul pas în a deveni
o activistă grasă radicală.

Nu zic că toata treaba
asta cu iubitul corpului

a fost un salt ușor pe strălucitoarea
cale a auto-acceptării,

realizat în acea zi.

Nici pe departe.

Am invățat repede că a trăi în afara zonei
pe care oamenii o consideră normală

poate fi frustrant și izolant.

Mi-am petrecut ultimii 20 de ani
despachetând si deprogramând aceste mesaje

și m-am simțit ca într-un carusel.

Mi s-a râs în față, abuzată de cei
care treceau cu mașina pe lângă mine

și mi s-a spus că sunt delirantă.

De asemenea am primit
zâmbete de la străini

care recunosc că ai ce îți trebuie
pentru a merge pe strada

cu un arc în pas
și cu capul sus.

(Încurajări)

Mulțumesc.

Mai presus de toate, acea neînfricată
fetiță de 6 ani a fost cu mine

și m-a ajutat să stau
astăzi în fața voastră

ca o persoană grasă neînfricată,

o persoană care refuză să subscrie

la povestea dominantă

despre cum ar trebui să mă mișc în lume
în acest corp al meu.

(Aplauze)

Și nu sunt singură.

Fac parte dintr-o comunitate
internațională de oameni

care, în loc să accepte pasiv

că trupurile noastre sunt, și probabil
vor fi mereu mari,

alege să înflorească în aceste corpuri,
așa cum sunt ele astăzi.

Oameni care ne onorează puterea
și lucrează împreună, nu împotriva,

limitărilor noastre percepute,

oameni care consideră sănătatea

ceva mult mai cuprinzător

decât un număr într-un grafic
BMI învechit.

În schimb, noi apreciem sănătatea mentală,
valoarea de sine și cum ne simțim

ca fiind aspecte vitale
ale bunăstării noastre, în ansamblu.

Oameni care refuză să creadă
că a trăi în aceste corpuri grase

este o barieră către orice, sincer.

Sunt doctori, academiceni și bloggeri

care au scris nenumărate volume

despre multiplele fațete
ale acestui subiect complex.

Există iubitoare de modă grase
care își revendică corpurile și frumusețea

purtând costume de baie și topuri scurte

expunându-și pielea
pe care am fost învățați să o ascundem.

Există sportivi grași

care aleargă la maratoane,
predau yoga sau practică kickboxing,

toate acestea cu degetul mijlociu ridicat
către această mentalitate neschimbată.

Și acesti oameni m-au învățat
că politicile radicale despre corpuri

sunt antidotul pentru cultura
noastră de rușinare a corpului nostru.

Dar ca să fie clar, eu nu zic că oamenii
nu ar trebui să își schimbe corpurile

dacă asta e ceea ce vor.

Să te susții singur poate fi unul
din cele mai superbe acte de auto-iubire

și poate arăta ca un milion
de lucruri diferite,

de la coafuri, la tatuaje
la conturarea corpului,

la hormoni, la operații
și da, chiar și pierderea în greutate.

E simplu: e corpul tău,

și tu decizi ce vrei sa faci cu el.

Felul meu de a mă dedica activismului

este prin a face lucrurile pe care noi
grasele nu ar trebui,

și sunt multe,

invitând alți oameni să mi se alăture
și apoi să facem artă din asta.

Ce are în comun toată
această muncă

a fost revendicarea spațiilor care
sunt adesea interzise corpurilor mari,

începând de la podiumuri
până la petreceri în cluburi,

de la piscine publice
la scene de dans proeminente.

Și revendicarea acestor spații în masă
nu e doar o afirmație artistică puternică

ci o abordare radicala de construire a
comunității.

Acesta a fost atât de evident
cu „AQUAPORKO” (porci în apa) —

(Râsete)

echipa feminină a femeilor grase
de înot sincronizat.

Am început cu un grup de
prieteni în Sydney.

Impactul vederii catorva femei
grase sfidătoare

în costume de baie și căști de înot
cu flori

aruncându-și picioarele în aer
fără să le pese

nu ar trebui să fie subestimat.

(Râsete)

De-a lungul carierei, am învățat
că trupurile grase sunt inerent politice

și corpurile grase care nu se scuză

pot înnebuni oamenii.

Când Kate Champion, directorul

aclamatei companii de dans și teatru
Force Majeure,

mi-a cerut să fiu asociatul artistic

al unui proiect incluzând
toți dansatorii grași

am sărit la propriu pe oportunitate.

Și mă refer la propriu.

„Nimic de pierdut” e un proiect
realizat de artiști cu forme

care, pe baza propriilor experiențe,

au creat ceva la fel de variat
și autentic cum suntem noi toți.

Și a fost departe de balet,
așa cum vă puteți imagina.

Însăși ideea de proiect cu dansatori grași
a unei companii atât de prestigioase

a fost, să-i spun blând, controversată

pentru că nimic de acest fel
nu fusese pus în scenă în trecut

nicăieri în lume.

Oamenii erau sceptici.

Ce vrei să spui prin „dansatori grași”?

Adică, grași de mărimea 10, mărimea 12?

Unde s-au antrenat?

Vor rezistenta pe tot
parcursul spectacolului?

Dar în ciuda scepticismului,

„Nimic de pierdut” a fost un hit mare
la Festivalul de la Sydney.

Am primit critici favorabile,
am fost în turneu,

am câștigat premii și s-a scris despre noi
în peste 27 de limbi.

Aceste imagini incredibile a distribuției
au fost văzute în toată lumea.

Am pierdut numărul de câte ori
oameni de toate mărimile

mi-au spus că spectacolul
le-a schimbat viața,

cum i-a ajutat să le schimbe relația

cu propriul lor corp și al altora

și cum i-a făcut să își confrunte
propriile prejudecăți.

Dar bineînțeles, un lucru ce
atinge coarda sensibilă

nu se face fără calomniatori.

Mi s-a spus că ridic în slăvi
obezitatea.

Am primit amenințări violente cu moartea

și am fost abuzată pentru că îndrăznesc să
apreciez munca oamenilor grași

și îi tratez ca ființe umane, demne de
trăit și cu povești valoroase de zis.

Am fost numită chiar și

„ISIS-ul epidemiei de obezitate” —

(Râsete)

— un comentariu atât de absurd,
încât devine amuzant.

Dar de asemena, scoate în evidență panica,

teroarea, la propriu,

că teama de grăsime poate reveni.

Este frica care hrănește
industria dietelor,

care ne reține pe mulți dintre noi
să ajungem la pace cu propriile corpuri,

să așteptăm să fim cei din poza „de după”

înainte să începem să ne trăim viețile
cu adevarat.

Pentru că adevăratul elefant din cameră
este frica de grăsime.

Activismul grașilor refuză să tolereze
această frică.

Susținând auto-determinarea și respectul
pentru noi toți,

putem schimba reticența societății
de a îmbrățișa diversitatea

și să începem să celebrăm nenumăratele
feluri de corpuri pe care le putem avea.

Mulțumesc.

(Aplauze)