Femeia care şi-a modificat creierul: Barbara Arrowsmith-Young la TEDxToronto

Barbara Arrowsmith-Young este creatoarea şi directoarea Şcolii Arrowsmith şi a Programului Arrowsmith şi autoarea uneia dintre cele mai bune cărţi vândute internaţional, „Femeia care şi-a modificat creierul” (The Woman Who Changed Her Brain, www.barbaraarrowsmithyoung.com/book).

Ea deţine o diplomă în domeniul Studiului Copiilor, de la Universitatea din Guelph, şi o diplomă de master în Psihologia Şcolară, de la Universitatea din Toronto (Institutul Ontario pentru Studii în Educaţie). Arrowsmith-Young este recunoscută ca şi creatoarea primelor aplicaţii practice ale principiilor neuroplasticităţii în tratamentul tulburărilor de învăţare. Programul ei este implementat în 54 de şcoli la nivel mondial.

(Aplauze)

Vreau să vă spun un mic secret,

care sper să nu rămână nedezvăluit
până la sfârşitul prezentării.

Sunt, fără tăgadă, profund pasionată
de creierul uman.

Ştiinţa ne-a arătat că creierul ne modelează,

ne face cine suntem ca indivizi unici.

Dacă ne gândim că în creier
sunt 200 miliarde de neuroni,

iar populaţia lumii e abia de 7 miliarde.

Creierul nostru face sute de mii
de miliarde de conexiuni.

Dacă însumăm toate stelele
din galaxia Calea Lactee,

sunt mai puţine decât conexiunile
produse de creierul nostru.

Acest organ incredibil de complex
pe care-l purtăm cu noi

oriunde mergem, într-adevăr
ne modelează felul de a fi.

E un filtru, ne filtrează percepţiile

şi înţelegerea faţă de noi, faţă de alţii,
faţă de lumea noastră

şi faţă de locul nostru în lume.

Cu adevărat incredibil

e faptul că nu există două creiere
perfect identice.

Dacă vă uitaţi la persoana
de lângă voi

şi observaţi toate diferenţele fizice
dintre voi,

forma nasului, culoarea ochilor, înălţimea,

există mai multe diferenţe
între creiere

decât toate diferenţele fizice
luate la un loc.

Deci creierul nostru
într-adevăr ne face unici.

Mă aflu azi aici să vă spun
povestea mea.

E povestea a cum am ajuns să aflu

că nu doar creierul ne modelează,

ci şi noi ne putem efectiv modela creierul.

Povestea mea începe în clasa întâi

când s-a descoperit un blocaj mental.

Mi s-a spus că aveam un defect.

Mi s-a spus că nu voi putea învăţa
niciodată ca ceilalţi copii.

Mesajul era clar şi răspicat.

Mi s-a spus că trebuia să învăţ
să trăiesc cu acele limitări.

Era 1957, când creierul
nu se putea modifica.

Copilăria a însemnat
un efort imens pentru mine.

Nu puteam citi ora.
Nu înţelegeam relaţia

dintre acul orar şi cel minutar de pe ceas.

Nu puteam înţelege limbajul.
Cam tot ce citeam sau auzeam

era inteligibil ca păsăreasca.

Puteam înţelege lucrurile concrete.

Dacă cineva îmi spunea
„Bărbatul poartă o haină neagră”,

puteam să mi-l imaginez în minte
şi înţelegeam.

Dar nu înţelegeam concepte, idei sau relaţii.

Deci multe lucruri erau confuze.

Mă gândeam cum putea mătuşa mea
să fie în acelaşi timp şi sora mamei mele

sau ce însemna cu adevărat fracţia 1/4.

Îmi era greu de înţeles
orice fel de concept abstract.

Ironia sau glumele erau ceva
imposibil de priceput,

aşa că am învăţat să râd
atunci când râdeau şi alţii.

Cauza şi efectul nu existau în lumea mea.

Nu existau motive pentru care
se întâmplau lucrurile.

Lumea mea era o serie de fragmente răzleţe
fără legătură între ele.

În final, felul meu fragmentat
de a vedea lumea

a provocat o înţelegere fragmentată
a propriei mele persoane.

Şi asta nu era totul:
partea stângă a corpului meu

era ca un extraterestru,
disconectată de restul corpului.

Mă loveam şi mă împiedicam de lucruri
aflate în partea stângă a corpului.

Orice ridicam în mâna stângă, scăpam.

Dacă puteam palma stângă
pe un arzător fierbinte, simţeam durere,

dar nu ştiam de unde venea.

Eram un pericol pentru mine.

Mama era convinsă
că nu aveam să apuc 5 ani în viaţă.

Ca şi cum asta nu era de-ajuns,
aveam problema spaţiului.

Nu-mi puteam imagina
spaţiul tridimensional.

Nu puteam face hărţi în cap.

Mă pierdeam frecvent,
chiar şi în casa prietenei mele.

Traversarea unei străzi
îmi provoca groază.

Nu puteam aprecia cât de departe
se afla o maşină.

Geometria era un coşmar.

Îmi era îngrozitor de ruşine.

Simţeam că ceva era
incredibil de greşit la mine.

Iar în mintea mea de copil,
când am auzit diagnosticul,

blocaj mental, am crezut că aveam

un cub de lemn în cap
care îmi făcea dificilă învăţarea.

Nu aveam un cub în cap,
dar nici departe nu eram de adevăr.

Aveam blocaje, am aflat mai târziu,

în părţi esențiale din creier.

Am încercat toate abordările tradiţionale;
toate vorbeau de compensare,

de lucrul în jurul problemei,

de găsirea unei forţe
pentru a sprijini o slăbiciune,

dar niciuna nu vorbea despre
găsirea sursei problemei.

Au necesitat un efort eroic şi au dat
rezultate limitate.

Apoi, clasa a VIII-a.

M-am izbit din plin de un zid.

Nu-mi imaginam cum aş putea
să merg la liceu

şi să fac faţă materiilor mai complexe.

Singura opţiune pe care o vedeam
era să-mi pun capăt vieţii.

Am decis să termin cu chinurile.

A doua dimineaţă, când m-am trezit
după încercarea mea nereuşită de sinucidere,

m-am certat că nu eram capabilă
nici măcar atâta să fac cum trebuia.

Aşa că am mers mai departe.

Parţial, ce mă susţinea era atitudinea
învăţată de la tatăl meu.

Era un inventator, pasionat de
procesul de creaţie.

M-a învăţat că, dacă există o problemă,
dar nu şi o soluţie,

încerci şi creezi o soluţie.

M-a mai învăţat că,

înainte să rezolvi o problemă,
trebuie să-i identifici natura.

Aşa că am continuat căutarea.
Am studiat psihologia

pentru a înţelege
ce nu era în regulă la mine

care era sursa problemei mele.

Apoi, în vara lui 1977, s-a întâmplat ceva
ce mi-a schimbat viaţa.

Am întâlnit o minte ca a mea.

Un soldat rus, Lev Zasetsky.
Singura diferenţă era

că mintea lui fusese modificată de un glonţ,

iar a mea era aşa din naştere.

L-am văzut pe Zasetsky într-o carte,
„Omul cu lumea zdruncinată”,

scrisă de extraordinarul neuropsiholog rus,
Alexander Luria.

Citind povestea lui Zasetsky, am aflat

că nu putea citi ora pe un ceas analogic,
descria senzaţia de ceaţă groasă,

înţelegea totul doar fragmentat.

Omul acesta îmi trăia viaţa.

Acum, la vârsta de 25 de ani, în 1977,

am înțeles sursa problemei.

O parte a creierului, în emisfera stângă,
nu funcţiona.

Apoi am dat peste lucrarea
lui Mark Rosenzweig,

care indica o soluţie.

Rosenzweig lucra cu şobolani

şi a aflat că şobolanii,
într-un mediu îmbogăţit şi stimulativ,

învăţau mai bine.
S-a uitat la creierele lor:

acestea se modificaseră fiziologic
pentru a acapara noile cunoştinţe.

Asta era neuroplasticitate în acţiune.

Neuroplasticitatea, pe scurt:
capacitatea creierului de a se modifica

fiziologic şi funcţional
ca rezultat al stimulării.

Acum ştiam ce trebuia să fac.

Trebuia să găsesc o cale de a-mi lucra,
de a-mi exersa creierul,

pentru a-i întări părţile slabe.

A fost începutul transformării mele
şi al muncii vieţii mele.

Trebuia să cred că oamenii deţin
capacitatea de neuroplasticitate cel puţin

aşa cum o au şobolanii,
şi poate chiar mai mare.

Aşa că mi-am creat primul exerciţiu.

Am folosit ceasuri pentru că
ele exprimă o formă de relaţie,

iar eu nu putusem niciodată citi ora.

Am început cu un ceas cu două ace

pentru a-mi forţa creierul
să proceseze relaţiile între ele,

apoi am adăugat al treilea ac,
apoi al patrulea,

pentru că voiam să-mi fac creierul
să muncească tot mai mult,

pentru a extrage concepte
şi a le înţelege conexiunile.

După trei-patru luni de exerciţii

ştiam că ceva important se schimbase.

Întotdeauna dorisem să citesc filosofie,
dar nu fusesem capabilă s-o înţeleg.

Întâmplător aveam acces
la o bibliotecă de filosofie.

Am intrat, am scos o carte de pe raft.

Am deschis-o la întâmplare

şi am citit pagina respectivă,
înţelegând fiecare frază.

Asta nu mi se mai întâmplase
niciodată în viaţa mea.

Apoi m-am gândit că am avut noroc
şi nimerisem o carte uşoară.

Aşa că am luat altă carte, am deschis-o,
am citit-o şi am înţeles-o.

Am sfârșit înconjurată de o sută de cărţi,

iar eu fusesem capabilă să citesc
şi să înţeleg fiecare pagină.

Ştiam că ceva se schimbase.

(Aplauze)

Mulţumesc.

Experimentul meu funcţionase.

Creierul uman chiar era capabil
de schimbare.

Atunci am decis să creez un exerciţiu

pentru acea parte extraterestră
a corpului meu,

şi ştiam că trebuia să lucrez
o zonă din emisfera dreaptă,

cortexul somatosenzorial,
care se ocupă de impulsuri.

Am creat un exerciţiu pentru acea parte
şi nu mai sunt un pericol pentru mine.

Apoi m-am hotărât să rezolv
problema spaţială,

căci eram sătulă să mă tot pierd

şi am creat un exerciţiu
şi pentru asta.

Nu mă mai pierd, ştiu să citesc hărţi;
nu-mi plac GPS-urile,

pentru că acum îmi plac hărţile,
fiindcă le pot citi. (Râsete)

Știam acum că creierul se putea schimba.

Eram dovada vie a capacităţii
umane de neuroplasticitate.

Mi se rupe inima când
încă întâlnesc oameni,

copii, persoane care se luptă
cu probleme de învăţare

şi încă li se spune
ce mi se spunea mie în 1957,

că trebuie să înveţe să trăiască
cu limitările lor,

să nu îndrăznească
să viseze la mai mult.

Ce am învăţat din 1977, de când am aflat
de Zasetsky, Luria şi Rosenzweig,

este că da, creierul ne modelează,

decide cum ne implicăm,
cum participăm, cum suntem,

şi fiecare dintre noi

are profilul său unic
de puncte cognitive tari şi slabe.

Dacă există vreo limitare,
nu trebuie neapărat să trăim cu ea.

Acum ştim despre neuroplasticitate

şi putem valorifica trăsăturile
schimbătoare ale creierului

pentru a crea programe care să întărească,
să stimuleze şi să modifice creierul.

În 1966, Rosenzweig a decis

să folosească ce aflase
din experimentele cu şobolani

şi să aplice în învăţarea umană.

Trebuie să adoptăm provocarea

şi totodată să contestăm
practicile curente

care încă au la bază convingerea
că creierul nu se poate modifica.

Trebuie să cooperăm, să folosim
ce ştim acum despre neuroplasticitate

şi să dezvoltăm programe care
ne modelează realmente creierul,

să schimbăm viitorul învăţării.

Visul meu e o lume astfel creată

încât niciun copil să nu trăiască

lupta şi durerea continuă
a unei tulburări de învăţare.

Visul meu e ca exerciţiile cognitive să devină
parte firească a materiilor de şcoală.

Visul meu e ca şcoala să devină un loc
în care mergem să ne întărim creierul,

pentru a deveni şcolari
cu adevărat eficienţi şi apţi,

implicaţi în procesul de învăţare,

în care nu doar îndrăznim să visăm,

ci ne şi putem realiza visurile.

Pentru mine, acesta e mariajul perfect
între neuroştiinţă şi educaţie.

Mulţumesc.

(Aplauze)