(Aplauze) Vreau să vă spun un mic secret, care sper să nu rămână nedezvăluit până la sfârşitul prezentării. Sunt, fără tăgadă, profund pasionată de creierul uman. Ştiinţa ne-a arătat că creierul ne modelează, ne face cine suntem ca indivizi unici. Dacă ne gândim că în creier sunt 200 miliarde de neuroni, iar populaţia lumii e abia de 7 miliarde. Creierul nostru face sute de mii de miliarde de conexiuni. Dacă însumăm toate stelele din galaxia Calea Lactee, sunt mai puţine decât conexiunile produse de creierul nostru. Acest organ incredibil de complex pe care-l purtăm cu noi oriunde mergem, într-adevăr ne modelează felul de a fi. E un filtru, ne filtrează percepţiile şi înţelegerea faţă de noi, faţă de alţii, faţă de lumea noastră şi faţă de locul nostru în lume. Cu adevărat incredibil e faptul că nu există două creiere perfect identice. Dacă vă uitaţi la persoana de lângă voi şi observaţi toate diferenţele fizice dintre voi, forma nasului, culoarea ochilor, înălţimea, există mai multe diferenţe între creiere decât toate diferenţele fizice luate la un loc. Deci creierul nostru într-adevăr ne face unici. Mă aflu azi aici să vă spun povestea mea. E povestea a cum am ajuns să aflu că nu doar creierul ne modelează, ci şi noi ne putem efectiv modela creierul. Povestea mea începe în clasa întâi când s-a descoperit un blocaj mental. Mi s-a spus că aveam un defect. Mi s-a spus că nu voi putea învăţa niciodată ca ceilalţi copii. Mesajul era clar şi răspicat. Mi s-a spus că trebuia să învăţ să trăiesc cu acele limitări. Era 1957, când creierul nu se putea modifica. Copilăria a însemnat un efort imens pentru mine. Nu puteam citi ora. Nu înţelegeam relaţia dintre acul orar şi cel minutar de pe ceas. Nu puteam înţelege limbajul. Cam tot ce citeam sau auzeam era inteligibil ca păsăreasca. Puteam înţelege lucrurile concrete. Dacă cineva îmi spunea „Bărbatul poartă o haină neagră”, puteam să mi-l imaginez în minte şi înţelegeam. Dar nu înţelegeam concepte, idei sau relaţii. Deci multe lucruri erau confuze. Mă gândeam cum putea mătuşa mea să fie în acelaşi timp şi sora mamei mele sau ce însemna cu adevărat fracţia 1/4. Îmi era greu de înţeles orice fel de concept abstract. Ironia sau glumele erau ceva imposibil de priceput, aşa că am învăţat să râd atunci când râdeau şi alţii. Cauza şi efectul nu existau în lumea mea. Nu existau motive pentru care se întâmplau lucrurile. Lumea mea era o serie de fragmente răzleţe fără legătură între ele. În final, felul meu fragmentat de a vedea lumea a provocat o înţelegere fragmentată a propriei mele persoane. Şi asta nu era totul: partea stângă a corpului meu era ca un extraterestru, disconectată de restul corpului. Mă loveam şi mă împiedicam de lucruri aflate în partea stângă a corpului. Orice ridicam în mâna stângă, scăpam. Dacă puteam palma stângă pe un arzător fierbinte, simţeam durere, dar nu ştiam de unde venea. Eram un pericol pentru mine. Mama era convinsă că nu aveam să apuc 5 ani în viaţă. Ca şi cum asta nu era de-ajuns, aveam problema spaţiului. Nu-mi puteam imagina spaţiul tridimensional. Nu puteam face hărţi în cap. Mă pierdeam frecvent, chiar şi în casa prietenei mele. Traversarea unei străzi îmi provoca groază. Nu puteam aprecia cât de departe se afla o maşină. Geometria era un coşmar. Îmi era îngrozitor de ruşine. Simţeam că ceva era incredibil de greşit la mine. Iar în mintea mea de copil, când am auzit diagnosticul, blocaj mental, am crezut că aveam un cub de lemn în cap care îmi făcea dificilă învăţarea. Nu aveam un cub în cap, dar nici departe nu eram de adevăr. Aveam blocaje, am aflat mai târziu, în părţi esențiale din creier. Am încercat toate abordările tradiţionale; toate vorbeau de compensare, de lucrul în jurul problemei, de găsirea unei forţe pentru a sprijini o slăbiciune, dar niciuna nu vorbea despre găsirea sursei problemei. Au necesitat un efort eroic şi au dat rezultate limitate. Apoi, clasa a VIII-a. M-am izbit din plin de un zid. Nu-mi imaginam cum aş putea să merg la liceu şi să fac faţă materiilor mai complexe. Singura opţiune pe care o vedeam era să-mi pun capăt vieţii. Am decis să termin cu chinurile. A doua dimineaţă, când m-am trezit după încercarea mea nereuşită de sinucidere, m-am certat că nu eram capabilă nici măcar atâta să fac cum trebuia. Aşa că am mers mai departe. Parţial, ce mă susţinea era atitudinea învăţată de la tatăl meu. Era un inventator, pasionat de procesul de creaţie. M-a învăţat că, dacă există o problemă, dar nu şi o soluţie, încerci şi creezi o soluţie. M-a mai învăţat că, înainte să rezolvi o problemă, trebuie să-i identifici natura. Aşa că am continuat căutarea. Am studiat psihologia pentru a înţelege ce nu era în regulă la mine care era sursa problemei mele. Apoi, în vara lui 1977, s-a întâmplat ceva ce mi-a schimbat viaţa. Am întâlnit o minte ca a mea. Un soldat rus, Lev Zasetsky. Singura diferenţă era că mintea lui fusese modificată de un glonţ, iar a mea era aşa din naştere. L-am văzut pe Zasetsky într-o carte, „Omul cu lumea zdruncinată”, scrisă de extraordinarul neuropsiholog rus, Alexander Luria. Citind povestea lui Zasetsky, am aflat că nu putea citi ora pe un ceas analogic, descria senzaţia de ceaţă groasă, înţelegea totul doar fragmentat. Omul acesta îmi trăia viaţa. Acum, la vârsta de 25 de ani, în 1977, am înțeles sursa problemei. O parte a creierului, în emisfera stângă, nu funcţiona. Apoi am dat peste lucrarea lui Mark Rosenzweig, care indica o soluţie. Rosenzweig lucra cu şobolani şi a aflat că şobolanii, într-un mediu îmbogăţit şi stimulativ, învăţau mai bine. S-a uitat la creierele lor: acestea se modificaseră fiziologic pentru a acapara noile cunoştinţe. Asta era neuroplasticitate în acţiune. Neuroplasticitatea, pe scurt: capacitatea creierului de a se modifica fiziologic şi funcţional ca rezultat al stimulării. Acum ştiam ce trebuia să fac. Trebuia să găsesc o cale de a-mi lucra, de a-mi exersa creierul, pentru a-i întări părţile slabe. A fost începutul transformării mele şi al muncii vieţii mele. Trebuia să cred că oamenii deţin capacitatea de neuroplasticitate cel puţin aşa cum o au şobolanii, şi poate chiar mai mare. Aşa că mi-am creat primul exerciţiu. Am folosit ceasuri pentru că ele exprimă o formă de relaţie, iar eu nu putusem niciodată citi ora. Am început cu un ceas cu două ace pentru a-mi forţa creierul să proceseze relaţiile între ele, apoi am adăugat al treilea ac, apoi al patrulea, pentru că voiam să-mi fac creierul să muncească tot mai mult, pentru a extrage concepte şi a le înţelege conexiunile. După trei-patru luni de exerciţii ştiam că ceva important se schimbase. Întotdeauna dorisem să citesc filosofie, dar nu fusesem capabilă s-o înţeleg. Întâmplător aveam acces la o bibliotecă de filosofie. Am intrat, am scos o carte de pe raft. Am deschis-o la întâmplare şi am citit pagina respectivă, înţelegând fiecare frază. Asta nu mi se mai întâmplase niciodată în viaţa mea. Apoi m-am gândit că am avut noroc şi nimerisem o carte uşoară. Aşa că am luat altă carte, am deschis-o, am citit-o şi am înţeles-o. Am sfârșit înconjurată de o sută de cărţi, iar eu fusesem capabilă să citesc şi să înţeleg fiecare pagină. Ştiam că ceva se schimbase. (Aplauze) Mulţumesc. Experimentul meu funcţionase. Creierul uman chiar era capabil de schimbare. Atunci am decis să creez un exerciţiu pentru acea parte extraterestră a corpului meu, şi ştiam că trebuia să lucrez o zonă din emisfera dreaptă, cortexul somatosenzorial, care se ocupă de impulsuri. Am creat un exerciţiu pentru acea parte şi nu mai sunt un pericol pentru mine. Apoi m-am hotărât să rezolv problema spaţială, căci eram sătulă să mă tot pierd şi am creat un exerciţiu şi pentru asta. Nu mă mai pierd, ştiu să citesc hărţi; nu-mi plac GPS-urile, pentru că acum îmi plac hărţile, fiindcă le pot citi. (Râsete) Știam acum că creierul se putea schimba. Eram dovada vie a capacităţii umane de neuroplasticitate. Mi se rupe inima când încă întâlnesc oameni, copii, persoane care se luptă cu probleme de învăţare şi încă li se spune ce mi se spunea mie în 1957, că trebuie să înveţe să trăiască cu limitările lor, să nu îndrăznească să viseze la mai mult. Ce am învăţat din 1977, de când am aflat de Zasetsky, Luria şi Rosenzweig, este că da, creierul ne modelează, decide cum ne implicăm, cum participăm, cum suntem, şi fiecare dintre noi are profilul său unic de puncte cognitive tari şi slabe. Dacă există vreo limitare, nu trebuie neapărat să trăim cu ea. Acum ştim despre neuroplasticitate şi putem valorifica trăsăturile schimbătoare ale creierului pentru a crea programe care să întărească, să stimuleze şi să modifice creierul. În 1966, Rosenzweig a decis să folosească ce aflase din experimentele cu şobolani şi să aplice în învăţarea umană. Trebuie să adoptăm provocarea şi totodată să contestăm practicile curente care încă au la bază convingerea că creierul nu se poate modifica. Trebuie să cooperăm, să folosim ce ştim acum despre neuroplasticitate şi să dezvoltăm programe care ne modelează realmente creierul, să schimbăm viitorul învăţării. Visul meu e o lume astfel creată încât niciun copil să nu trăiască lupta şi durerea continuă a unei tulburări de învăţare. Visul meu e ca exerciţiile cognitive să devină parte firească a materiilor de şcoală. Visul meu e ca şcoala să devină un loc în care mergem să ne întărim creierul, pentru a deveni şcolari cu adevărat eficienţi şi apţi, implicaţi în procesul de învăţare, în care nu doar îndrăznim să visăm, ci ne şi putem realiza visurile. Pentru mine, acesta e mariajul perfect între neuroştiinţă şi educaţie. Mulţumesc. (Aplauze)