Dennis Dutton: O teorie evoluţionistă a frumuseţii

TED colaborează cu animatorul Andrew Park pentru a ilustrarea provocatoarei teorii a lui Denis Dutton asupra frumuseţii -- anume că arta, muzica şi alte lucruri frumoase, departe de a fi doar "în ochiul celui care le priveşte" fac parte din însăşi esenţa naturii umane, având origini evoluționare adânci.

Sunt încântat să fiu aici

şi să vă vorbesc despre un subiect foarte drag mie

anume frumuseţea.

Filozofia artei, estetică sunt, de fapt

meseria mea.

Încerc să descifrez dintr-un punct de vedere intelectual

filozofic, psihologic

ce este experienţa frumuseţii,

ce poate fi spus despre ea

şi cât de mult se străduiesc oamenii să o înţeleagă.

Acesta este un subiect extrem de complicat

deoarece lucururile pe care le considerăm frumoase

sunt atât de diferite.

Gândiţi-vă doar la imensa varietate--

chipul unui copil,

"Harold în Italia" a lui Berlioz,

filme ca "Vrajitorul din Oz".

sau piesele lui Cehov,

un peisaj din centrul Californiei,

o imagine a Muntelui Fuji de-a lui Hokusai,

"Der Rosenkavalier"

un gol spectaculos care a adus victoria

unei echipe la Campionatul Mondial de fotbal,

"Noaptea înstelată" a lui Van Gogh,

un roman a lui Jane Austen,

Fred Astaire dansând pe ecranul unui cinematograf.

Această scurtă listă include oameni,

peisaje,

opere de artă şi acţiuni umane care necesită o anumită pricepere.

Găsirea unui element comun care să explice

prezenţa frumuseţii în fiecare lucru din această listă

nu va fi uşor.

Totuşi, pot să vă ofer măcar o impresie

a ceea ce văd ca fiind

cea mai puternică teorie a frumuseţii

pe care o avem până acum.

Şi o avem nu de la un filozof al artei,

nu de la un teoretician postmodernist al artei,

sau de la vreun mare critic de artă.

Nu, aceasta teorie

vine de la un expert

în viermi, scoici şi modul de înmulţire al porumbeilor.

Şi ştiţi la cine mă refer --

Charles Darwin.

Bineînţeles, mulţi cred că ştiu deja

răspunsul la întrebarea

"ce e frumuseţea?"

Este în ochii celui care o vede.

Este tot ceea ce te emoţionează într-un mod personal.

Sau, după cum unii oameni --

mai ales academicienii -- preferă

frumuseţea este condiţionată cultural

în ochii spectatorului.

Oamenii sunt de acord că picturile sau filmele sau muzica

sunt frumoase,

deoarece cultura lor determină o uniformitate a gustului estetic.

Gustul atât pentru frumuseţea naturală cât şi pentru cea artistică

traversează culturile

cu o uşurinţă foarte mare.

Beethoven este iubit in Japonia.

Peruanii iubesc tipariturile pe butuci de lemn japoneze [ukiyoe].

Sculpturile incaşe sunt privite ca adevărate comori

în muzeele britanice,

în timp ce Shakespeare este tradus

în fiecare limbă importantă de pe Pământ.

Sau gândiţi-vă doar la jazzul american

sau la filmele americane --

sunt pretutindeni.

Există multe diferenţe între diversele forme de artă,

dar sunt şi plăceri şi valori estetice

universale, valabile

pentru toate culturile.

Cum putem explica

această universalitate?

Cel mai bun răspuns este de a încerca să reconstruim

o istorie evoluţionară darwiniană

a gusturilor noastre artistice şi estetice.

Trebuie să deconstruim

gusturile şi preferinţele noastre actuale

şi să explicăm cum au devenit ele

întipărite în minţile noastre.

Prin acţiunea atât a mediilor noastre preistorice,

în special în pleistocen,

când am devenit oameni definitiv,

dar şi datorită situaţiilor sociale

în care am evoluat.

Această inginerie inversă

poate să ne ofere unele indicii

din arhiva istorică umană

conservată în preistorie.

Mă refer la fosile, picturi rupeste, şi aşa mai departe.

Şi ar trebui să ia în considerare

ceea ce ştim despre interesele estetice

ale grupurilor izolate de vânători-culegători

care au supravieţuit până în sec. 19 şi 20.

Eu, unul,

nu am nici cea mai mică îndoială

că experienţa frumuseţii,

cu toată plăcerea şi intensitatea sa emoţională

aparţine evoluţiei psihologiei umane.

Experienţa frumuseţii este doar o componentă

dintr-o întreagă serie de adaptări darwiniene.

Frumuseţea este un efect al adaptării

pe care îl extindem

şi intensificăm

în crearea şi în delectarea

cu opere de artă şi divertisment.

Cum probabil unii dintre voi ştiu deja

evoluţia operează prin două mecanisme primare.

Primul este cel al selecţiei naturale --

adică mutaţii aleatoare şi retenţii selective --

alături de anatomia şi fiziologia noastră de bază --

evoluţia pancreasului, a ochilor sau a unghiilor.

Selecţia naturală explică de asemenea

multe din repulsiile elementare,

cum ar fi mirosul oribil al cărnii în descompunere,

sau sentimentele de teamă, cum ar fi cea pentru şerpi

sau de a sta prea aproape de gura unei prăpăstii.

Selecţia naturală explică de asemenea plăcerile --

plăcerile sexuale,

preferinţele pentru dulciuri, grăsimi sau proteine,

care la rândul lor explică popularitatea unor mâncăruri,

de la fructele coapte până la ciocolată

şi coastele de porc la grătar.

Celălalt mare principiu al evoluției

este selecţia sexuală,

iar acesta operează foarte diferit.

Coada magnifică a păunului

este cel mai vestit exemplu al acesteia.

Nu a evoluat pentru ca păunul să supravieţuiască.

De fapt, este împotrivă instinctului de supravieţuire.

Nu, coada păunului

este rezultatul preferinţelor de împerechere

ale păunițelor.

Este o situaţie cu care suntem familiarizaţi.

Femeile sunt cele care împing istoria înainte.

Darwin însuşi, dacă tot veni vorba,

nu avea nici o îndoială că, coada păunului

este frumoasă în ochii păuniţei.

A folosit, chiar, acest cuvânt.

Deci, păstrând toate aceste idei în mintea noastră,

putem spune că experienţa frumuseţii

este una din metodele evoluţiei de a

stârni şi a susţine

interesul sau fascinaţia,

chiar şi obsesia,

cu scopul de a ne ghida înspre

luarea celor mai adaptative decizii

pentru supravieţuire şi reproducere.

Frumuseţea este modul naturii

de a acţiona de la distanţă,

ca să spun aşa.

În acest sens, nu vrei să mănânci

un peisaj folositor din punct de vedere al adaptării.

Ar contraveni raţiunii urmaşului

sau partenerului tău.

Aşa că şiretlicul evoluţiei este să facă

toate aceste lucruri frumoase,

să exercite un anume fel de magnetism

astfel încât să ai parte de plăcere doar privindu-le.

Să ne gândim puţin la o sursă importantă de plăcere estetică,

magnetismul

peisajelor frumoase.

Oameni din culturi foarte variate

din întreaga lume

au tendinţa de a plăcea un anume tip de peisaje,

unul care se întâmplă să fie foarte asemănător

cu cel al savanelor pleistocene în care am evoluat.

Acest fel de peisaj apare azi

pe calendare, pe cărţi poştale,

în design-ul terenurilor de golf şi al parcurilor

şi în tablourile înrămate

din camerele de zi

din New Tork până în Noua Zeelandă.

Este un peisaj asemănător celor ale şcolii Hudson River,

cu spaţii deschise

de păşune

presărată cu crânguri de arbori.

În treacăt fie zis, este de preferat ca arborii

să se bifurce în apropiere de sol,

ca să te poţi urca în ei

atunci când te paşte pericolul.

Peisajul este marcat de prezenţa

apei la vedere

sau căreia i se poate ghici prezenţa în depărtare,

semne ale existenţei animalelor şi păsărilor

şi tot felul de alte elemente

iar la final -- acum fiţi atenţi --

o cărare

sau un drum,

poate malul unui râu sau ţărmul mării,

care se întinde la orizont,

aproape invitându-ne să îl urmăm.

Acest tip de peisaj este considerat ca fiind frumos

chiar şi de către oamenii din ţări

în care el nu există.

Acest peisaj ideal de savană

este unul dintre cele mai evidente exemple

că oamenii de pretutindeni

găsesc frumuseţea

în experienţe vizuale asemănătoare.

Însă, ar putea fi argumentat,

aceasta este frumuseţe naturală.

Cum rămâne cu frumuseţea artistică?

Nu este aceasta un domeniu strict cultural?

Nu, nu cred că este.

Şi din nou, aş dori să mă întorc la preistorie

pentru a dovedi asta.

Este general acceptată presupunerea că

cele mai timpurii opere de artă ale oamenilor

sunt picturi rupestre extraordinar executate,

pe care le vedem în Lascaux

sau Chauvet.

Picturile de la Chauvet

sunt vechi de vreo 32,000 ani,

alături de câteva sculpturi mici şi realiste

de femei şi animale din aceeaşi perioadă.

Însă deprinderile artistice şi decorative

sunt de fapt cu mult mai vechi de atât.

Frumoase coliere de scoici

asemănătoare celor pe care le vedem la târgurile meşteşugăreşti,

ca şi vopsele de corp din ocru,

au fost găsite

începând cu acum 100,000 de ani.

Dar cele mai provocatoare artefacte preistorice

sunt chiar şi mai vechi.

Mă refer acum

la aşa-numitele securi Acheuliene.

Cele mai vechi unelte de piatră sunt nişte satâre

din Cheile Olduvai, din Africa de Est.

Vârsta lor e estimată la 2.5 milioane de ani.

Aceste unelte grosolane

au fost folosite timp de mii de secole,

până acum 1.4 milioane de ani,

când Homo erectus

a început să confecţioneze

lame subţiri de piatră,

uneori rotunjite,

dar cel mai adesea în, aşa cum le vedem noi azi,

forme uluitor de simetrice de frunze ascuţite

sau lacrimi.

Aceste securi Acheuliene --

şi-au luat numele după St. Acheul, din Franţa,

unde primele au fost descoperite în sec. 19 --

au fost dezgropate cu miile,

pe porţiuni vaste din Asia, Europa şi Africa,

aproape oriunde trăiau

Homo erectus şi Home ergaster.

Numărul atât de mare al acestor securi

arată că ele nu au putut fi făcute doar

pentru tăierea cărnii de vânat.

Şi totul devine şi mai uluitor dacă ne gândim că,

spre deosebire de alte unelte din pleistocen,

în multe cazuri aceste securi nu au

nici o urmă de uzură

pe marginile lor atât de delicate.

De asemenea, unele sunt prea mari pentru

a fi fost folosite în măcelărie.

Simetria lor, materialele din care au fost confecţionate,

şi, mai mult decât orice,

execuţia lor meticuloasă

sunt pur şi simplu prea frumoase

în ochii noştri, chiar şi azi.

Ce făceau, deci, acei oameni preistorici --

adică, sunt preistorici, ne sunt străini,

dar în acelaşi timp ne sunt

oarecum familiari.

La ce foloseau aceste artefacte?

Cel mai accesibil răspuns

este că erau la propriu

cele mai timpurii opere de artă,

unelte practice transformate

în obiecte estetice captivante,

contemplate atât pentru forma lor elegantă,

cât şi pentru măiestria cu care au fost lucrate.

Securile reprezintă

un salt evoluţionar în istoria omenirii --

unelte destinate a funcţiona pe post de

ceea ce evoluţioniştii numesc "semnale de aptitudine" --

adică afişări

cu scop de spectacol,

asemenea cozii păunului,

diferenţa fiind că, spre deosebire de păr şi pene,

securile de piatră au fost create

conştient.

Securile făcute bine

indicau calităţi personale atractive --

inteligenţă, siguranţă în mişcare,

abilităţi de planificare,

conştiinciozitate

şi uneori accesul la materiale rare.

De-a lungul a zeci de mii de generaţii,

acest fel de abilităţi au mărit statutul

celor care le etalau

şi care au câştigat un avantaj reproductiv

asupra celor mai puţin capabili.

Da, e un text vechi,

dar a fost demonstrat că funcţionează --

"De ce nu vii până la mine în peşteră să-ţi arăt securile mele?"

(Râsete)

Ceea ce este interesant, însă,

este că nu ştim de fapt cum era transmisă această idee,

pentru că Homo erectus,

cel care a făcut aceste obiecte,

nu avea limbaj.

Este dificil de înţeles,

dar este totuşi un fapt uluitor.

Acest obiect a fost făcut

de către un strămoş hominid --

Homo erectus sau Home ergaster --

cu 50 - 100,000 de ani înaintea

apariţiei limbajului.

Întinzându-se de-a lungul a un milion de ani,

confecţionarea securilor

este cea mai lungă tradiţie artistică

în întreaga istorie umană şi proto-umană.

La sfârşitul acesteia, Homo sapiens --

cum au ajuns până la urmă să fie numiţi --

găseau, fără îndoială, căi noi

de a se amuza şi uimi unul pe celălalt,

cine ştie, spunând glume,

spunând poveşti, dansând sau coafându-se.

Da, coafându-se -- insist pe asta.

Pentru noi, oamenii moderni,

tehnici sofisticate

sunt folosite pentru a crea lumi imaginare

în literatură şi în cărţi,

pentru a exprima trăiri intense

cu ajutorul muzicii, al picturii şi dansului.

Dar totuşi,

o trăsătură fundamentală

a personalităţii umane ancestrale persistă

în dorinţele noastre estetice:

frumuseţea pe care o găsim

în reprezentaţiile iscusite.

De la Lascaux până la Luvru

şi până la Carnegie Hall

fiinţele omeneşti

au un gust înnăscut

pentru manifestaţiile artistice iscusite.

Găsim frumuseţe

în ceva făcut bine.

Aşa că data viitoare când treceţi pe lângă un magazin de bijuterii

unde este dispusă o piatră frumos tăiată

în formă de lacrimă

nu mai fiţi aşa de siguri

că doar apartenenţa culturală vă face să credeţi

că acea bijuterie strălucitoare este frumoasă.

Strămoşii voştri îndepărtaţi au iubit acea formă

şi au găsit frumuseţe în iscusinţa necesară producerii ei,

chiar şi înainte

de a putea transpune acest sentiment în cuvinte.

Este frumuseţea în ochii celui care o vede?

Nu, este adânc înrădăcinată în mintea noastră.

Este un dar, transmis mai departe prin dexteritatea

şi bogăţia emoţională

a strămoşilor noştri.

Reacţiile noastre puternice de la imagini,

până la exprimarea emoţiei prin artă

şi până la frumuseţea muzicii şi a cerului înstelat

va fi cu noi şi cu urmaşii noştri

atâta timp cât va exista rasa umană.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)