Sunt încântat să fiu aici
şi să vă vorbesc despre un subiect foarte drag mie
anume frumuseţea.
Filozofia artei, estetică sunt, de fapt
meseria mea.
Încerc să descifrez dintr-un punct de vedere intelectual
filozofic, psihologic
ce este experienţa frumuseţii,
ce poate fi spus despre ea
şi cât de mult se străduiesc oamenii să o înţeleagă.
Acesta este un subiect extrem de complicat
deoarece lucururile pe care le considerăm frumoase
sunt atât de diferite.
Gândiţi-vă doar la imensa varietate--
chipul unui copil,
"Harold în Italia" a lui Berlioz,
filme ca "Vrajitorul din Oz".
sau piesele lui Cehov,
un peisaj din centrul Californiei,
o imagine a Muntelui Fuji de-a lui Hokusai,
"Der Rosenkavalier"
un gol spectaculos care a adus victoria
unei echipe la Campionatul Mondial de fotbal,
"Noaptea înstelată" a lui Van Gogh,
un roman a lui Jane Austen,
Fred Astaire dansând pe ecranul unui cinematograf.
Această scurtă listă include oameni,
peisaje,
opere de artă şi acţiuni umane care necesită o anumită pricepere.
Găsirea unui element comun care să explice
prezenţa frumuseţii în fiecare lucru din această listă
nu va fi uşor.
Totuşi, pot să vă ofer măcar o impresie
a ceea ce văd ca fiind
cea mai puternică teorie a frumuseţii
pe care o avem până acum.
Şi o avem nu de la un filozof al artei,
nu de la un teoretician postmodernist al artei,
sau de la vreun mare critic de artă.
Nu, aceasta teorie
vine de la un expert
în viermi, scoici şi modul de înmulţire al porumbeilor.
Şi ştiţi la cine mă refer --
Charles Darwin.
Bineînţeles, mulţi cred că ştiu deja
răspunsul la întrebarea
"ce e frumuseţea?"
Este în ochii celui care o vede.
Este tot ceea ce te emoţionează într-un mod personal.
Sau, după cum unii oameni --
mai ales academicienii -- preferă
frumuseţea este condiţionată cultural
în ochii spectatorului.
Oamenii sunt de acord că picturile sau filmele sau muzica
sunt frumoase,
deoarece cultura lor determină o uniformitate a gustului estetic.
Gustul atât pentru frumuseţea naturală cât şi pentru cea artistică
traversează culturile
cu o uşurinţă foarte mare.
Beethoven este iubit in Japonia.
Peruanii iubesc tipariturile pe butuci de lemn japoneze [ukiyoe].
Sculpturile incaşe sunt privite ca adevărate comori
în muzeele britanice,
în timp ce Shakespeare este tradus
în fiecare limbă importantă de pe Pământ.
Sau gândiţi-vă doar la jazzul american
sau la filmele americane --
sunt pretutindeni.
Există multe diferenţe între diversele forme de artă,
dar sunt şi plăceri şi valori estetice
universale, valabile
pentru toate culturile.
Cum putem explica
această universalitate?
Cel mai bun răspuns este de a încerca să reconstruim
o istorie evoluţionară darwiniană
a gusturilor noastre artistice şi estetice.
Trebuie să deconstruim
gusturile şi preferinţele noastre actuale
şi să explicăm cum au devenit ele
întipărite în minţile noastre.
Prin acţiunea atât a mediilor noastre preistorice,
în special în pleistocen,
când am devenit oameni definitiv,
dar şi datorită situaţiilor sociale
în care am evoluat.
Această inginerie inversă
poate să ne ofere unele indicii
din arhiva istorică umană
conservată în preistorie.
Mă refer la fosile, picturi rupeste, şi aşa mai departe.
Şi ar trebui să ia în considerare
ceea ce ştim despre interesele estetice
ale grupurilor izolate de vânători-culegători
care au supravieţuit până în sec. 19 şi 20.
Eu, unul,
nu am nici cea mai mică îndoială
că experienţa frumuseţii,
cu toată plăcerea şi intensitatea sa emoţională
aparţine evoluţiei psihologiei umane.
Experienţa frumuseţii este doar o componentă
dintr-o întreagă serie de adaptări darwiniene.
Frumuseţea este un efect al adaptării
pe care îl extindem
şi intensificăm
în crearea şi în delectarea
cu opere de artă şi divertisment.
Cum probabil unii dintre voi ştiu deja
evoluţia operează prin două mecanisme primare.
Primul este cel al selecţiei naturale --
adică mutaţii aleatoare şi retenţii selective --
alături de anatomia şi fiziologia noastră de bază --
evoluţia pancreasului, a ochilor sau a unghiilor.
Selecţia naturală explică de asemenea
multe din repulsiile elementare,
cum ar fi mirosul oribil al cărnii în descompunere,
sau sentimentele de teamă, cum ar fi cea pentru şerpi
sau de a sta prea aproape de gura unei prăpăstii.
Selecţia naturală explică de asemenea plăcerile --
plăcerile sexuale,
preferinţele pentru dulciuri, grăsimi sau proteine,
care la rândul lor explică popularitatea unor mâncăruri,
de la fructele coapte până la ciocolată
şi coastele de porc la grătar.
Celălalt mare principiu al evoluției
este selecţia sexuală,
iar acesta operează foarte diferit.
Coada magnifică a păunului
este cel mai vestit exemplu al acesteia.
Nu a evoluat pentru ca păunul să supravieţuiască.
De fapt, este împotrivă instinctului de supravieţuire.
Nu, coada păunului
este rezultatul preferinţelor de împerechere
ale păunițelor.
Este o situaţie cu care suntem familiarizaţi.
Femeile sunt cele care împing istoria înainte.
Darwin însuşi, dacă tot veni vorba,
nu avea nici o îndoială că, coada păunului
este frumoasă în ochii păuniţei.
A folosit, chiar, acest cuvânt.
Deci, păstrând toate aceste idei în mintea noastră,
putem spune că experienţa frumuseţii
este una din metodele evoluţiei de a
stârni şi a susţine
interesul sau fascinaţia,
chiar şi obsesia,
cu scopul de a ne ghida înspre
luarea celor mai adaptative decizii
pentru supravieţuire şi reproducere.
Frumuseţea este modul naturii
de a acţiona de la distanţă,
ca să spun aşa.
În acest sens, nu vrei să mănânci
un peisaj folositor din punct de vedere al adaptării.
Ar contraveni raţiunii urmaşului
sau partenerului tău.
Aşa că şiretlicul evoluţiei este să facă
toate aceste lucruri frumoase,
să exercite un anume fel de magnetism
astfel încât să ai parte de plăcere doar privindu-le.
Să ne gândim puţin la o sursă importantă de plăcere estetică,
magnetismul
peisajelor frumoase.
Oameni din culturi foarte variate
din întreaga lume
au tendinţa de a plăcea un anume tip de peisaje,
unul care se întâmplă să fie foarte asemănător
cu cel al savanelor pleistocene în care am evoluat.
Acest fel de peisaj apare azi
pe calendare, pe cărţi poştale,
în design-ul terenurilor de golf şi al parcurilor
şi în tablourile înrămate
din camerele de zi
din New Tork până în Noua Zeelandă.
Este un peisaj asemănător celor ale şcolii Hudson River,
cu spaţii deschise
de păşune
presărată cu crânguri de arbori.
În treacăt fie zis, este de preferat ca arborii
să se bifurce în apropiere de sol,
ca să te poţi urca în ei
atunci când te paşte pericolul.
Peisajul este marcat de prezenţa
apei la vedere
sau căreia i se poate ghici prezenţa în depărtare,
semne ale existenţei animalelor şi păsărilor
şi tot felul de alte elemente
iar la final -- acum fiţi atenţi --
o cărare
sau un drum,
poate malul unui râu sau ţărmul mării,
care se întinde la orizont,
aproape invitându-ne să îl urmăm.
Acest tip de peisaj este considerat ca fiind frumos
chiar şi de către oamenii din ţări
în care el nu există.
Acest peisaj ideal de savană
este unul dintre cele mai evidente exemple
că oamenii de pretutindeni
găsesc frumuseţea
în experienţe vizuale asemănătoare.
Însă, ar putea fi argumentat,
aceasta este frumuseţe naturală.
Cum rămâne cu frumuseţea artistică?
Nu este aceasta un domeniu strict cultural?
Nu, nu cred că este.
Şi din nou, aş dori să mă întorc la preistorie
pentru a dovedi asta.
Este general acceptată presupunerea că
cele mai timpurii opere de artă ale oamenilor
sunt picturi rupestre extraordinar executate,
pe care le vedem în Lascaux
sau Chauvet.
Picturile de la Chauvet
sunt vechi de vreo 32,000 ani,
alături de câteva sculpturi mici şi realiste
de femei şi animale din aceeaşi perioadă.
Însă deprinderile artistice şi decorative
sunt de fapt cu mult mai vechi de atât.
Frumoase coliere de scoici
asemănătoare celor pe care le vedem la târgurile meşteşugăreşti,
ca şi vopsele de corp din ocru,
au fost găsite
începând cu acum 100,000 de ani.
Dar cele mai provocatoare artefacte preistorice
sunt chiar şi mai vechi.
Mă refer acum
la aşa-numitele securi Acheuliene.
Cele mai vechi unelte de piatră sunt nişte satâre
din Cheile Olduvai, din Africa de Est.
Vârsta lor e estimată la 2.5 milioane de ani.
Aceste unelte grosolane
au fost folosite timp de mii de secole,
până acum 1.4 milioane de ani,
când Homo erectus
a început să confecţioneze
lame subţiri de piatră,
uneori rotunjite,
dar cel mai adesea în, aşa cum le vedem noi azi,
forme uluitor de simetrice de frunze ascuţite
sau lacrimi.
Aceste securi Acheuliene --
şi-au luat numele după St. Acheul, din Franţa,
unde primele au fost descoperite în sec. 19 --
au fost dezgropate cu miile,
pe porţiuni vaste din Asia, Europa şi Africa,
aproape oriunde trăiau
Homo erectus şi Home ergaster.
Numărul atât de mare al acestor securi
arată că ele nu au putut fi făcute doar
pentru tăierea cărnii de vânat.
Şi totul devine şi mai uluitor dacă ne gândim că,
spre deosebire de alte unelte din pleistocen,
în multe cazuri aceste securi nu au
nici o urmă de uzură
pe marginile lor atât de delicate.
De asemenea, unele sunt prea mari pentru
a fi fost folosite în măcelărie.
Simetria lor, materialele din care au fost confecţionate,
şi, mai mult decât orice,
execuţia lor meticuloasă
sunt pur şi simplu prea frumoase
în ochii noştri, chiar şi azi.
Ce făceau, deci, acei oameni preistorici --
adică, sunt preistorici, ne sunt străini,
dar în acelaşi timp ne sunt
oarecum familiari.
La ce foloseau aceste artefacte?
Cel mai accesibil răspuns
este că erau la propriu
cele mai timpurii opere de artă,
unelte practice transformate
în obiecte estetice captivante,
contemplate atât pentru forma lor elegantă,
cât şi pentru măiestria cu care au fost lucrate.
Securile reprezintă
un salt evoluţionar în istoria omenirii --
unelte destinate a funcţiona pe post de
ceea ce evoluţioniştii numesc "semnale de aptitudine" --
adică afişări
cu scop de spectacol,
asemenea cozii păunului,
diferenţa fiind că, spre deosebire de păr şi pene,
securile de piatră au fost create
conştient.
Securile făcute bine
indicau calităţi personale atractive --
inteligenţă, siguranţă în mişcare,
abilităţi de planificare,
conştiinciozitate
şi uneori accesul la materiale rare.
De-a lungul a zeci de mii de generaţii,
acest fel de abilităţi au mărit statutul
celor care le etalau
şi care au câştigat un avantaj reproductiv
asupra celor mai puţin capabili.
Da, e un text vechi,
dar a fost demonstrat că funcţionează --
"De ce nu vii până la mine în peşteră să-ţi arăt securile mele?"
(Râsete)
Ceea ce este interesant, însă,
este că nu ştim de fapt cum era transmisă această idee,
pentru că Homo erectus,
cel care a făcut aceste obiecte,
nu avea limbaj.
Este dificil de înţeles,
dar este totuşi un fapt uluitor.
Acest obiect a fost făcut
de către un strămoş hominid --
Homo erectus sau Home ergaster --
cu 50 - 100,000 de ani înaintea
apariţiei limbajului.
Întinzându-se de-a lungul a un milion de ani,
confecţionarea securilor
este cea mai lungă tradiţie artistică
în întreaga istorie umană şi proto-umană.
La sfârşitul acesteia, Homo sapiens --
cum au ajuns până la urmă să fie numiţi --
găseau, fără îndoială, căi noi
de a se amuza şi uimi unul pe celălalt,
cine ştie, spunând glume,
spunând poveşti, dansând sau coafându-se.
Da, coafându-se -- insist pe asta.
Pentru noi, oamenii moderni,
tehnici sofisticate
sunt folosite pentru a crea lumi imaginare
în literatură şi în cărţi,
pentru a exprima trăiri intense
cu ajutorul muzicii, al picturii şi dansului.
Dar totuşi,
o trăsătură fundamentală
a personalităţii umane ancestrale persistă
în dorinţele noastre estetice:
frumuseţea pe care o găsim
în reprezentaţiile iscusite.
De la Lascaux până la Luvru
şi până la Carnegie Hall
fiinţele omeneşti
au un gust înnăscut
pentru manifestaţiile artistice iscusite.
Găsim frumuseţe
în ceva făcut bine.
Aşa că data viitoare când treceţi pe lângă un magazin de bijuterii
unde este dispusă o piatră frumos tăiată
în formă de lacrimă
nu mai fiţi aşa de siguri
că doar apartenenţa culturală vă face să credeţi
că acea bijuterie strălucitoare este frumoasă.
Strămoşii voştri îndepărtaţi au iubit acea formă
şi au găsit frumuseţe în iscusinţa necesară producerii ei,
chiar şi înainte
de a putea transpune acest sentiment în cuvinte.
Este frumuseţea în ochii celui care o vede?
Nu, este adânc înrădăcinată în mintea noastră.
Este un dar, transmis mai departe prin dexteritatea
şi bogăţia emoţională
a strămoşilor noştri.
Reacţiile noastre puternice de la imagini,
până la exprimarea emoţiei prin artă
şi până la frumuseţea muzicii şi a cerului înstelat
va fi cu noi şi cu urmaşii noştri
atâta timp cât va exista rasa umană.
Vă mulţumesc.
(Aplauze)