Tyrone Hayes şi Penelope Jagessar Chaffer. Copilul toxic?

Regizoarea Penelope Jagessar Chaffer dorea să ştie despre substanţele la care fusese expusă pe perioada sarcinii: puteau ele să-i afecteze copilul nenăscut încă? Aşa că a cerut cercetătorului Tyrone Hayes să o pună în temă cu una dintre substanţele pe care el le studiase îndeaproape: atrazina, un ierbicid fololosit pentru porumb. (Hayes, un expert în amfibieni, este un critic al atrazinei, care are un efect îngrijorător asupra dezvoltării broaştelor.) Hayas şi Chaffer sunt împreună la TEDWomen şi ne spun povestea lor.

Vroiam să întreb dacă este vreun doctor prezent.

Nu, glumeam doar.

Este interesant, deoarece acum şase ani

când eram însărcinată cu primul meu copil

am descoperit

că cel mai folosit conservant

în produsele pentru îngrijirea copiilor

mimează estrogenul

atunci când aceştia pătrund în corpul uman.

De fapt este foarte uşor ca

un compus chimic dintr-un produs

să intre prin piele în corpul uman.

Iar aceşti conservanţi au fost decelaţi

în tumorile mamare.

Aşa a început povestea mea

pentru realizarea acestui film: "Copilul toxic".

Nu îţi trebuie mult timp

să descoperi statistici uimitoare

despre acest subiect.

Una este aceea că voi şi eu, noi toţi avem

între 30 şi 50.000 de substanţe

în corpurile noastre

pe care bunicii noştri nu le aveau.

Şi multe dintre ele

sunt acuma legate de incidentele extrem de numeroase

de afecţiuni cronice ale copilăriei

pe care le observăm în ţările industrializate.

Vă voi arăta câteva statistici.

Spre exemplu în Marea Britanie,

incidenţa leucemiei infantile

a crescut cu 20 % doar într-o generaţie.

Statistici foarte asemănătoare despre cancerul la copii, în S.U.A.

În Canada, unul din 10 copii au astm.

Este o creştere de patru ori.

La fel se întâmplă peste tot în lume

În Statele Unite,

probabil cea mai uimitoare statistică

este o creştere de 600 %

în autism şi în afecţiunile din spectrul autismului

precum şi la alte disabilităţi de învăţare.

Din nou, vedem aceste tendinţe

în toată Europa, în America de Nord.

Iar în Europa,

în anumite regiuni din Europa,

vedem o creştere de patru ori

în câteva defecte ale aparatului genital la naştere.

Interesant, unul dintre aceste defecte

este crescut de 200 de ori în U.S.A.

Cu creşteri până la cer

ale afecţiunilor cronice ale copilăriei

ceea ce include şi alte aspecte,

precum obezitatea şi diabetul juvenil,

pubertatea prematură.

Este interesant pentru mine

când privesc pe cineva care poate chiar să discute cu mine

şi să vorbească unui auditoriu despre aceste lucruri,

că probabil unul dintre cei mai importanţi oameni din lume care

poate discuta despre toxicitatea la copii

este un expert în broaşte.

(Râsete)

A fost o surpriză şi pentru mine

că urma să vorbesc despre pesticide

şi despre sănătate,

pentru că, de fapt, eu credeam că nu fac nimic folositor.

(Râsete)

Broaşte.

De fapt, implicarea mea în întreaga poveste a pesticidelor

a fost tot un fel de surpriză

atunci când am fost abordat de către cea mai mare companie de produse chimice din lume

să mă roage dacă aş putea să evaluez

cum sunt afectaţi amfibienii, adică broaştele mele, de către atrazină.

Se dovedeşte că atrazina este cel mai vândut produs

al celei mai mari companii de produse chimice din lume.

Este contaminantul numărul unu

al apei freatice, al celei potabile, al celei pluviale.

În 2003, după cercetările mele, a fost interzis în Uniunea Europeană,

dar în acelaşi an,

EPA al Statelor Unite a re-înregistrat produsul.

Am fost puţin surprinşi să descoperim că

atunci când broaştele sunt expuse

la un nivel foarte scăzut de atrazină - 0,1 părţi la miliard -

se nasc animale care arată aşa.

Acestea sunt gonadele disecate ale unui animal

care are două testicole, două ovare,

încă un testicol mare, mai multe ovare,

fapt care nu este normal...

(Râsete)

nici chiar pentru amfibieni.

În anumite cazuri, alte specii, cum este Broasca-leopard din America de Nord

arată că masculii expuşi la atrazină dezvoltă ouă în testicule.

După cum observaţi aceste ouă fecundate

cum erup pe suprafaţa testiculelor acestui mascul.

Acuma soţia mea îmi spune, şi sunt convins că şi Penelope poate să vă spună,

că nu este nimic mai dureros decât naşterea unui copil -

ceea ce eu nu voi experimenta niciodată, aşa că nu pot susţine contrariul -

dar cred că vreo duzină de ouă de pui în testiculele mele

ar fi undeva prin top cinci.

(Râsete)

În studiile recente pe care le-am publicat,

am arătat că aceste animale, atunci când sunt expuse la atrazină,

unii dintre masculi cresc

şi devin complet femele.

Deci acestea sunt de fapt doi fraţi care consumă o relaţie.

Aceşti masculi genetici, nu doar că se împerechează cu alţi masculi,

dar au chiar capacitatea de a depune ouă

deşi genetic sunt masculi.

Ceea ce noi am propus,

şi pentru ceea ce am adus dovezi,

este faptul că atrazina generează

consecinţe dezastruoase printr-un dezechilibru hormonal.

În mod normal, testiculele produc testosteron,

hormonul masculinităţii.

Dar ceea ce face atrazina este că activează o enzimă,

adică maşinăria, cu voia dvs., aromataza,

care transformă testosteronul în estrogen.

Iar ca rezultat, aceşti masculi expuşi

îşi pierd testosteronul, sunt castraţi chimic,

şi prin urmare se efeminează

pentru că ei acuma produc hormoni feminini.

Asta este ceea ce m-a adus pe mine la subiectele legate de om.

Pentru că se dovedeşte că

la femei, cancerul nr.1, cancerul de sân,

este reglat de estrogen şi de această enzimă, aromataza.

Aşadar, atunci când dezvolţi o celulă canceroasă în sân,

aromataza converteşte androgenii în estrogeni,

iar estrogenii activează sau declanşază

creşterea cancerului

astfel încât se transforme într-o tumoră şi se împrăştie.

De fapt, această aromatază este atât de importantă în cancerul mamar

încât cel mai nou tratament pentru cancerul de sân

este un substanţă chimică numită letrozol,

care blochează aromataza, blochează estrogenii,

aşa încât dacă ai dezvoltat o celulă mutantă, aceasta nu va creşte într-o tumoră.

Acuma, ceea ce este interesant, desigur,

este că noi totuşi, încă mai folosim 3,6 milioane de kg de atrazină,

contaminantul numărul unu al apei, care face exact contrariul -

activează aromataza, creşte estrogenul

şi favorizează apariţia tumorilor la şoareci

şi este asociată cu tumori, cancer de sân la oameni.

Ceea ce este interesant de fapt,

aceeaşi companie care ne-a vândut 3,6 milioane de kg de atrazină,

promotorul cancerelor de sân,

acuma ne vinde blocantul - exact aceeaşi companie.

Aşa că găsesc interesant

că în loc să tratăm această boală

împiedicând expunerea la chimicale care o favorizează,

răspundem pur şi simplu

introducând şi mai multe chimicale în mediu.

Vorbind despre estrogen,

unul dintre ceilalţi compuşi despre care Tyrone vorbeşte în film

este ceva numit bisfenol A, BPA,

care a făcut vâlvă recent.

Este un plastifiant.

Este un compus aflat în plasticul policarbonat,

din care se fabrică biberoanele pentru copii.

Şi ceea ce este interesant la BPA

este că este un estrogen atât de potent

încât, la un moment dat, s-a pus problema folosirii lui

ca un estrogen sintetic în terapia hormonală din menopauză.

Şi au fost nenumărate studii care au arătat

că BPA se eliberează din biberoanele copiilor

în formulele de nutriţie, în lapte,

şi, deci, în copii.

Prin urmare administrăm copiilor noştri,

nou-născuţilor, bebeluşilor,

un estrogen de sinteză.

Acum în jur de două săptămâni,

Uniunea Europeană a votat o lege

prin care interzicea folosirea BPA

în biberoanele şi în cănile de băut ale copiilor mici.

Şi pentru cei dintre voi care nu sunt părinţi,

cănile de băut sunt acele obiecte mici de plastic

la care accede copilul dvs, după ce trece de faza biberonului.

Dar doar două săptămâni înainte de asta,

Senatul Statelor Unite a refuzat până şi să dezbată

interzicerea BPA

în biberoanele copiilor şi în cănile de băut.

Asta vă face să vă daţi seama

de răspunderea ce cade pe umerii părinţilor

să aibă asta în vedere şi să o controleze

în propriile lor vieţi

şi la cât de uimitor este ceea ce se întâmplă.

Cu mai multe biberoane pentru copii

care acuma s-a demonstrat că emană bisfenol A,

vedem cum uneori

doar atenţia unui părinte

stă între chimicale şi copiii noştri.

Scenariul biberoanelor dovedeşte că

putem preveni expunerea inutilă.

Totuşi, dacă noi părinţii nu suntem conştinenţi,

ne lăsăm copii

să se descurce singuri.

Iar ceea ce spune Penelope aici

este chiar mai adevărat.

Pentru aceia dintre voi care nu ştiu, ne aflăm în mijlocul celei de-a şasea extincţie în masă.

Oamenii de ştiinţă au căzut acuma de acord.

Pierdem specii de pe Pământ

mai rapid decât ritmul în care au dispărut dinozaurii,

iar în fruntea acestor pierderi se află amfibienii.

80% dintre amfibieni

sunt ameninţaţi şi sunt într-un oarecare declin.

Şi eu cred, şi mulţi oameni de ştiinţă cred că

pesticidele sunt o parte importantă a acestui declin.

În parte, amfibienii sunt indicatori buni şi mai sensibili

pentru că ei nu au protecţie faţă de contaminanţii din apă -

ouăle nu au coajă, nu au membrane

şi nu au placente.

De fapt, invenţia noastră - şi prin "a noastră" mă refer la noi mamiferele -

una dintre marile noastre invenţii a fost placenta.

Dar noi de asemenea am început ca şi organisme acvatice.

Dar se dovedeşte că această structură străveche

care ne separă pe noi de alte animale, placenta,

nu poate să evolueze sau să se adapteze suficient de repede

din cauza ritmului în care noi generăm noi chimicale

cum nu s-a mai văzut până acuma.

Dovezile despre acest lucru sunt studiile pe şobolani, din nou cu atrazină,

care arată că dereglarea hormonală produsă de atrazină generează avortul.

Deoarece menţinerea unei sarcini depinde de hormoni.

La şobolanii care nu sunt avortaţi,

atrazina cauzează boli ale prostatei

în pui, astfel că fii

se nasc cu o boală a bătrânilor.

La cei care nu sunt avortaţi,

atrazina cauzează glande mamare defecte, sau defecte în dezvoltarea sânilor

la fiicele expuse in uter,

aşa încât sânii lor nu se dezvoltă normal.

Iar ca rezultat, atunci când acei şobolani cresc,

puii lor au o creştere şi o dezvoltare întârziată

pentru că ele nu pot produce destul lapte ca să-şi hrănească puii.

Puiul pe care îl vedeţi în partea de jos este afectat de atrazina

la care a fost expusă bunica lor.

Dată fiind durata de viaţa a acestor chimicale,

generaţii, ani, zeci de ani,

asta înseamnă că noi chiar acuma

afectăm sănătatea

strănepoţilor strănepoţilor noştri

prin lucrurile pe care le aruncăm în mediu astăzi.

Şi asta nu e doar filosofie, este un fapt cunoscut deja,

că chimicalele cum sunt diethilstilbestrolul şi estrogenul,

PCB, DDT

trec prin placentă

şi cauzează

probabilitatea dezvoltării cancerului de sân

a obezităţii şi a diabetului

deja din vremea când copilul este în pântec.

Mai mult de atât, după ce copilul s-a născut,

cealaltă invenţie a noastră ca mamifere

este aceea că ne hrănim copiii după ce s-au născut.

Noi ştim deja că chimicalele

asemenea DDT-ului şi atrazinei

pot să treacă în lapte,

din nou, afectându-ne copii

chiar şi după naştere.

Aşa că atunci când Tyrone îmi spune

că placenta este un organ străvechi,

mă gândesc, cum să demonstrez asta?

Cum arăţi aşa ceva?

Şi este interesant atunci când faci un astfel de film,

pentru că eşti blocat în încercarea de a pune ştiinţa în imagini

pentru care nu există vizualizare.

Şi trebuie să mă folosesc puţin de artă.

(Video) (Sună)

Bătrânul: Controlul placentar.

Ce este?

A, ce?

(Sforăit)

(Claxon)

Perff...rff, ce?

Acid perfluorooctanoic.

La naiba.

Nu am auzit niciodată de el.

Şi, de fapt, nici eu

înainte să încep să fac acest film.

Aşa că atunci când îţi dai seama că substanţele chimice care străbat placenta

şi intră în copilul tău încă nenăscut,

asta m-a făcut să mă întreb,

ce mi-ar spune fătul meu?

Ce ne-ar spune copiii noştri nenăscuţi încă

dacă sunt expuşi

în mod constant, zi după zi?

(Muzică)

(Video) Copil: Astăzi,

am mâncat nişte octifenoli,

şi puţin musc artificial

şi cu puţin bisfenol A.

Ajutor.

Este o noţiune foarte profundă

să ştim că noi femeile

suntem în avangarda acestor stări de fapt.

Aceasta este problema noastră,

pentru că noi colectăm aceşti compuşi toată viaţa noastră

iar apoi ajungem să le aruncăm iar şi iar

chiar în copiii noştri nenăscuţi.

De fapt, noi

ne poluăm copiii.

Şi am înţeles asta cu adevărat acum un an

când am aflat că sunt însărcinată

iar prima scanare a arătat

că copilul meu avea un defect din naştere

asociat cu expunerea

la chimicale de estrogen, din pântece

iar a doua scanare

a arătat că nu existau bătăi cardiace.

Aşa că moartea copilului meu, a bebeluşului meu,

m-a făcut să simt rezonanţa a ceea ce încercam să fac în acest film.

Iar câteodată este un loc straniu

atunci când povestitorul devine o parte a poveştii,

ceea ce nu intenţionai să faci la început.

Aşa că atunci când Tyrone vorbeşte despre

foetusul captiv într-un mediu contaminat,

acesta este mediul meu contaminat.

Acesta este copilul meu cel toxic.

Iar asta este ceva

care este pur şi simplu profund şi trist,

dar uimitor

pentru că atât de mulţi dintre noi nu o ştiu, de fapt.

Unul dintre aceste lucruri, care sunt interesante şi necesare

ca eu să mă aflu aici la TEDWomen

este acela că, ei bine, cred că a fost cel mai bine exprimat aseară la cină

când cineva a spus: "Întoarce-te către bărbaţii de la masa ta şi spune-le,

"Atunci când va începe revoluţia, noi vă asigurăm spatele."

Adevărul este, doamnelor,

că aţi avut parte de sprijinul nostru în această problemă de o bună bucată de timp,

începând cu "Silent Spring" (Primăvara Tăcută) a lui Rachel Carson

până la "Our Stolen Future" (Viitorul nostru furat) al lui Theo Colborn

până la cărţile Sandrei Steingraber

"Living Downstream" (Trăind în aval) şi "Having Faith" (Păstrarea încrederii).

Şi poate că asta este legătura cu generaţia următoare -

ca şi soţia mea şi frumoasa mea fiică acum 13 ani -

poate că în legătura aceasta

care le face pe femei activiste

în această arie specifică.

Dar pentru bărbaţii de aici, vreau să spun

că nu sunt doar femeile şi copii ameninţaţi aici.

Broaştele expuse la atrazină,

au testiculele pline de găuri şi de spaţii,

datorită dezechilibrului hormonal,

şi în loc să producă spermă,

aşa cum fac testiculele de aici,

tubulii testiculari rămân goi

şi fertilitatea scade cu peste 50%.

Nu este vorba doar de munca mea cu amfibienii,

dar cercetări similare au arătat, la peşti, în Europa,

găuri în testicule şi absenţa spermei la reptilele dintr-un grup din America de Sud

iar la şobolani, o absenţă a spermei

de asemenea din tubulii testiculari.

Şi desigur că noi nu facem astfel de experimente pe oameni,

dar doar prin coincidenţă,

colegul meu a arătat că bărbaţii care

au un număr scăzut de spermatozoizi, o calitate redusă a spermei

au semnificativ mai multă atrazină în urină.

Aceştia sunt doar bărbaţi care trăiesc

într-o comunitate agricolă.

Bărbaţii care lucrează efectiv în agricultură

au nivele de atrazină mult crescute.

Iar cei care aplică atrazina

au şi mai multă atrazină în urină,

până la niveluri care sunt de 24.000 de ori mai mari decât cele pe care noi le considerăm active,

au atrazină prezentă în urină.

Desigur, marea lor majoritate, 90% sunt mexicani, mexicani-americani.

Şi nu doar la atrazină sunt expuşi.

Sunt expuşi la chimicale precum cloropicrina,

care a fot folosită la origini ca un gaz neurotoxic.

Şi mulţi dintre aceşti muncitori

au o speranţă de viaţă de doar 50 de ani.

Nu ar trebui să fie o surpriză că lucrurile care se petrec în viaţa sălbatică

sunt de asemenea avertismente pentru noi,

aşa cum Rachel Carson şi alţii ne-au avertizat.

Aşa cum reiese şi în acest diapozitiv de la Lacul Nabugabo în Uganda,

deşeurile agricole din această cultură,

care trec în aceste găleţi,

reprezintă singura sursă de apă de băut, gătit şi de baie pentru acest sat.

Acuma dacă le-aş spune bărbaţilor din acest sat

că broaştele au imunitate scăzută

şi că se dezvoltă ouă în testiculele lor,

legătura dintre sănătatea mediului şi sănătatea publică

ar fi clară.

Nu ai bea apă despre care ai ştii că are un asemenea impact

asupra vietăţilor sălbatice care trăiesc în ea.

Problema este, în satul meu, Oakland,

în majoritatea satelor noastre,

noi nu putem vedea această legătură.

Noi dăm drumul la robinet, apa curge, presupunem că este de încredere,

şi presupunem că noi controlăm mediul,

decât că suntem o parte din el.

Deci nu ne trebuie mult să ne dăm seama

că aceasta este de fapt o problemă de mediu.

Şi mă tot gândeam

la această întrebare.

Ştim atât de multe despre încălzirea globală şi de schimbările climatice,

şi, cu toate acestea nu avem nici un concept

despre ceea ce eu numesc ştiinţa mediului intern.

Ştim ce punem acolo afară,

avem o idee despre aceste repercusiuni,

dar ignorăm atât de tare ceea ce ştim

despre ceea ce se întâmplă atunci când punem diverse lucruri

în corpurile noastre.

Este sentimentul meu

şi este nevoia mea imperioasă de a mă afla aici

să ştiu că, aşa cum noi femeile mergem înainte

ca şi povestitori ale acestor lucruri

dar şi ca cele care ducem această povară

de a ne purta copii, de a-i duce la termen,

noi avem cea mai mare putere de cumpărare ale celor trebuincioase în casă,

iar noi vom fi cele care vom duce mai departe

munca lui Tyrone şi a altor oameni de ştiinţă din întreaga lume.

Iar rugămintea mea este

ca atunci când ne gândim la problemele de mediu

să ne amintim că ele nu se reduc doar la topirea gheţarilor şi la calotele glaciare,

dar este vorba, de asemenea, şi de copii noştri.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)