Trei indicii pentru descifrarea creierului

Vilayanur Ramachandran ne povesteşte ce ne pot dezvălui leziunile creierului despre conectarea între regiunile creierului şi despre minte, folosind trei iluzii uimitoare ca exemplu.

Cum spunea Chris,
eu studiez creierul uman

funcţiile şi structura creierului uman.

Şi vreau să vă închipuiţi pentru o clipă
ce presupune asta.

Aveţi grămada asta gelatinoasă
– cam 1 kilogram de jeleu –

pe care-l puteţi ţine în mână,

şi el poate contempla
imensitatea spaţiului interstelar,

poate contempla sensul infinitului

şi se poate contempla pe sine
contemplând asupra sensului infinitului.

Apoi are o stranie calitate recurentă
pe care-o numim conştiinţă,

care cred că e
Sfântul Graal al neurologiei,

şi sper că într-o zi vom înţelege
cum se-ntâmplă asta.

Cum studiezi acest organ misterios?

Aveţi 100 miliarde celule nervoase,

mici mănunchiuri de protoplasmă
interacţionând între ele

şi din această activitate
apare întregul spectru de abilităţi

pe care le numim
natură şi conştiinţa umană.

Cum se întâmplă asta?

Există multe moduri de a studia
funcţiile creierului uman.

Una din ele, folosită cu precădere,
e studierea pacienţilor

cu leziuni stabile
în regiuni mici ale creierului,

unde există o modificare genetică
a unei porţiuni mici din creier.

Aici nu avem o reducere
a tuturor capacităţilor mentale,

ca o ştirbire a abilităţilor cognitive,

ci o pierdere a unei funcţii
deosebit de exact definită,

cu celelalte funcţii păstrate intacte.

Asta ne permite să afirmăm

că acea parte a creierului
e implicată în medierea acelei funcţii.

Astfel poţi aloca o funcţie unei structuri

şi apoi să afli
ce fac conexiunile nervoase

ca să genereze acea funcţie specifică.

Asta încercăm să facem.

Să vă dau câteva exemple uimitoare.

Vă dau 3 exemple, de 6 minute fiecare.

Primul e un sindrom extraordinar,
sindromul Capgras.

Pe primul diapozitiv vedeţi
lobii temporali, frontali, parietali,

– lobii care formează creierul.

Pe suprafaţa internă a lobilor temporali
– nu e vizibilă aici –

e o structură mică – gyrus fusiformis –
căreia i se mai spune şi „aria feţelor”,

deoarece când e deteriorată
nu mai recunoşti feţele oamenilor.

Îi recunoşti după voce
şi spui: „Oh da, e Joe”,

dar nu ştiţi cine e, privindu-i faţa.

Nici pe voi nu vă recunoaşteţi în oglindă.

Ştii că eşti tot tu, pentru că e o oglindă
şi clipeşte şi el când clipeşti tu,

dar de fapt nu te recunoşti.

Se ştie că sindromul e cauzat
de lezarea girusului fusiform.

Mai e un sindrom rar, atât de rar
încât foarte puţini medici au auzit de el,

nici chiar neurologi.

E vorba de iluzia Capgras:

un pacient complet normal,
suferă o traumă la cap,

iese din comă,
normal în toate celelalte aspecte,

se uită la maică-sa şi zice:

„Arată exact ca mama,
dar asta-i o impostoare,

e altă femeie
care pretinde că e mama.”

De ce se întâmplă asta?

De ce cineva absolut lucid şi inteligent
în toate privinţele,

când îşi vede mama, iluzia intră în joc
şi el afirmă că nu e mama sa?

Cea mai obişnuită interpretare a iluziei
din toate manualele de psihiatrie,

e una de tip freudian

– acelaşi raţionament aplicat şi femeilor,
dar eu voi vorbi doar despre bărbaţi –

când eşti copil mic, copilaş,

ai fost puternic atras sexual de mamă.
Ăsta-i complexul oedipian al lui Freud.

Nu afirm că-l consider corect,
ci că e viziunea standard freudiană.

Pe măsură ce creşti, cortexul se dezvoltă

şi inhibă aceste porniri sexuale latente
orientate spre propria mamă.

Slavă Domnului că altfel aţi fi
excitat sexual când v-aţi vedea mama.

Apoi vă loviţi la cap, cortexul e lezat

şi acele porniri sexuale latente
ies înflăcărate la suprafaţă

şi brusc şi inexplicabil vă treziţi
excitat sexual de propria mamă.

„Dacă asta e mama mea,
cum de sunt excitat sexual?

E altă femeie. E o impostoare."

E unica interpretare care pare rezonabilă
creierului lezat.

Mi se pare un argument lipsit de sens.

E ingenioas
ca toate argumentele freudiene,

(Râsete)

dar nu mi s-a părut validă,

deoarece am văzut această iluzie
la un pacient, faţă de pudelul său.

(Râsete)

Îmi spunea: „Doctore, asta nu-i Fifi.
Arată exact ca Fifi, dar e alt căţel.”

Adaptaţi voi explicaţia freudiană aici.

(Râsete)

Veţi vorbi de bestialitatea latentă
din toţi oamenii

sau altceva la fel de absurd.

Ce se întâmplă de fapt?

Pentru a explica
această tulburare curioasă

examinăm structura şi funcţiile
căilor vizuale ale creierului.

În mod normal, semnalele vizuale
intră prin globii oculari

şi ajung în ariile corticale ale vederii.

Există 30 de arii corticale
răspunzătoare de vedere.

După ce totul e procesat, mesajul ajunge
într-o formaţiune mică, girusul fusiform,

în care se percep feţele.

Sunt neuroni acolo sensibili la feţe.

O puteţi numi „aria feţei” din creier.

Am vorbit despre asta mai devreme.

Când acea arie e lezată
nu mai puteţi vedea feţele.

Din acea arie mesajele curg
în nucleul amigdalian din sistemul limbic,

– miezul emoţional al creierului –

şi nucleul amigdalian
calibrează emoţional ce vezi.

E pradă, prădător, pereche,

sau e ceva trivial ca o scamă, o cretă,
– nu arăt în colo –

un pantof sau aşa ceva.
Ceva ce puteţi ignora complet.

Dacă nucleul amigdalian e stimulat
şi e vorba de ceva important,

mesajele apoi curg
în sistemul nervos autonom:

inima începe să bată mai rapid,
transpiraţi mai abundent

pentru a disipa căldura ce-o veţi genera
prin efort muscular.

Asta e bine, pentru că putem
pune electrozi în palmă

şi putem măsura fluctuaţiile
rezistenţei pielii datorate transpiraţiei.

Pot stabili dacă atunci când priveşti ceva
eşti emoţionat sau excitat sau nu.

Ajung imediat şi la asta.

Dar idea mea a fost:
când tipul priveşte un obiect

– orice obiect –
stimulul ajunge în ariile vizuale

şi e procesat în girusul fusiofm,

şi recunoaşteţi obiectul ca fiind
o mazăre sau o masă,

sau propria mamă,
dacă tot vorbim de asta.

Apoi mesajele trec în amigdală
şi mai departe la sistemul nervos autonom.

Dar poate la acest tip,
firul de la amigdală la sistemul limbic

– partea emoţională a creierului –
e tăiat la accident.

Deoarece fusiformul e intact,
tipul îşi recunoaşte mama,

„Da, arată ca mama."

dar firul fiind rupt
spre centrele emoţionale, spune:

„Cum de e mama,
iar eu nu simt nici o căldură?..."

...Sau teroare?”, după caz?
Corect?

(Râsete)

Apoi ca să-şi explice absenţa emoţiilor:

„Nu poate fi mama.
E o străină care pretinde c-ar fi mama.”

Cum testăm aşa ceva?

Dacă iau pe oricare dintre voi,
vă aşez în faţa unui ecran,

şi vă măsor răspunsul galvanic al pielii
în timp ce vă arăt imagini pe ecran,

pot măsura cât transpiraţi
la vederea unui obiect.

La o masă sau la o umbrelă,
sigur că nu transpiraţi.

Dacă vă arăt un leu, un tigru sau o nurlie
începeţi să asudaţi, corect?

Credeţi-mă că dacă vă arăt
o imagine a mamei voastre,

– vorbesc de persoane normale –
începeţi să asudaţi.

Nu-i nevoie să fiţi evreu.

(Râsete)

Ce se întâmplă
dacă arăţi asta pacientului?

Iei pacientul şi-i pui imagini pe ecran
şi-i măsori răspunsul galvanic al pielii.

Mese, scaune şi scame
- fără reacţie, ca la oameni normali –

dar când îi arăţi o poză a mamei sale
răspunsul galvanic al pielii e plat.

Fără reacţie emoţională la mama sa,

pentru că firul de la ariile vizuale
la cele emoţionale e întrerupt.

Aşadar văzul e normal,
deoarece ariile vizuale sunt normale,

emoţiile lui sunt normale,
– râde, plânge şi aşa mai departe –

dar legătura dintre văz şi emoţii e ruptă
şi de aici iluzia că mama e o impostoare.

E un exemplu drăguţ despre genul de reacţii pe care le avem,

iei un sindrom psihiatric bizar, aparent de neînţeles

şi zici că viziunea tipică Freudiană este greşită

şi că de fapt poţi găsi o explicaţie exactă

în termenii anatomiei neurale cunoscute a creierului.

Apropo, dacă acest pacient pleacă

şi mamă-sa sună dintr-o cameră vecină -- îl sună --

el ridică receptorul şi zice "Uau, mamă, ce mai faci? Unde eşti?"

Nu există iluzia prin telefon.

Apoi ea se apropie de el peste o oră şi el zice "Cine eşti?

Arăţi exact ca mama." OK?

Motivul e că există un canal separat

ce duce de la centrele de auz în creier la centrele emoţionale,

şi acesta n-a fost tăiat de accident.

Aşa că asta explică de ce la telefon el recunoaşte propria mamă, fără probleme.

Când o vede în persoană crede însă că-i un impostor.

OK, cum sunt trasate toate aceste circuite complexe în creier?

E ceva natural, genetic sau căpătat?

Şi examinăm această problemă

considerând alt sindrom curios numit braţ fantomă.

Ştiţi cu toţii ce-i un braţ fantomă.

Când o mână e amputată, sau un picior, din cauza gangrenei

sau o pierdeţi la război, de exemplu, războiul din Irak --

e acum o problemă serioasă --

continuaţi să simţiţi intens prezenţa braţului lipsă,

şi asta se numeşte braţ sau picior fantomă.

De fapt puteţi avea o fantomă cu aproape orice parte a corpului.

Credeţi sau nu, chiar şi cu organele interne.

Am avut pacienţi cu uterul scos -- histerectomie --

şi care aveau un uter fantomă inclusiv crampe menstruale fantomă

la momentul potrivit a lunii.

Şi de fapt un student m-a întrebat acum câteva zile

dacă există şi sindrom pre-menstrual fantomă?

(Hohote de râs)

Un subiect promiţător a cercetării ştiinţifice, dar de care nu ne-am ocupat.

Ok, acum următoarea întrebare e,

ce putem învăţa despre braţe fantomă experimentând?

Un lucru descoperit de noi e că

aproape jumătate din pacienţii cu braţe fantomă

pretind că-şi pot mişca fantoma.

Ar bate uşor fratele pe umăr

răspunde la telefon când sună, face din mână la revedere.

Acestea sunt senzaţii foarte vii.

Pacientul n-are iluzii.

Ştie că braţul nu-i acolo, dar totuşi

este o experienţă senzorială convingătoare pentru pacient.

Şi totuşi, pentru jumătate din pacienţi, aceasta nu se întâmplă.

Braţul fantomă -- ei zic "Dar doctore, braţul fantomă e paralizat.

E fixat într-un spasm încleştat şi-i sfâşietor de dureros.

Dacă-aş putea să-l mişc poate durerea s-ar diminua.

Şi de ce-ar fi paralizat un braţ fantomă?

Pare a fi un oximoron.

Dar când am examinat detaliile fiecăruia am descoperit că

la persoanele cu braţe fantomă paralizate

braţul real a fost paralizat din cauza unei răni a nervului periferic,

chiar a nervul care serveşte braţul a fost lezat,

tăiat, să zicem într-un accident de motocicletă.

Şi pacientul de fapt avea un braţ real care durea enorm

şi-l ţinea într-un bandaj câteva luni sau un an şi apoi

într-o încercare nechibzuită de-a stopa durerea în braţ

chirurgul amputează mâna

şi apoi obţineţi un braţ fantomă cu aceleaşi dureri, corect?

Şi aceasta-i o problemă clinică serioasă.

Pacienţii devin deprimaţi.

Unii din ei sunt împinşi spre suicid, OK?

Şi cum trataţi acest sindrom?

Şi de ce aveţi braţul fantomă paralizat?

Când am examinat cazurile am descoperit că de fapt aveau un braţ

şi nervii ce serveau braţul au fost secţionaţi

şi braţul real era paralizat

şi zăcea într-un bandaj de câteva luni înainte să fie amputat,

şi această durere apoi e transferată chiar şi în fantomă.

De ce se întâmplă aşa ceva?

Când braţul era intact, dar paralizat,

creierul transmite comenzii braţului, partea frontală a creierului zice "Mişcă,"

dar primeşte feedback vizual ce zice "Nu."

Mişcă. Nu. Mişcă. Nu. Mişcă. Nu.

Şi asta devine cablat în circuitele creierului

şi noi numim asta - paraliză învăţată, corect?

Creierul învaţă în baza acestei legături asociative Hebbiane,

că simpla comandă de a mişca braţul

crează o senzaţie de paralizie a mânii,

şi apoi când amputaţi braţul,

această paralizie învăţată se perpetuează în -- în imaginea corpului tău

şi în fantomă, corect?

Şi cum ajuţi aceşti pacienţi?

Cum dezveţi paralizia învăţată

aşa încât să-l scapi de această durere sfâşietoare,

de acest spasm din braţul fantomă?

Păi, ne-am zis, ce-ar fi dacă transmiţi comenzi fantomei

şi oferi feedback vizual că ea se supune comenzii, corect?

Poate-i posibil să calmaţi durerea fantomă şi crampa fantomă.

Cum faceţi aşa ceva? Păi, realitate virtuală.

Dar asta costă milioane de dolari.

Aşa c-am ales să fac asta cu doar 3 dolari.

dar să nu spuneţi agenţiilor finanţatoare.

(Hohote de râs)

Ok? Ce faci e să creezi aşa numita cutie oglindă.

Aveţi o cutie de carton cu o oglindă la mijloc,

şi apoi plasaţi fantoma -- primul meu pacient Derek a venit.

Avea braţul amputat acum 10 ani.

A avut o avulsie brachială aşa că nervii i-au fost tăiaţi

şi braţul a fost paralizat, a stat în bandaj un an şi apoi i-a fost amputat.

Avea un braţ fantomă, sfâşietor de dureros, pe care nu-l putea mişca.

Era un braţ fantomă paralizat.

Aşa c-a venit, i-am dat o oglindă în cutie, aşa,

pe care-o numesc cutie oglindă, corect?

Şi pacientul pune braţul stâng fantomă

care-i încleştat într-un spasm, pe partea stângă a oglinzii,

şi braţul normal pe partea dreaptă a oglinzii

în aceiaşi poziţie ca şi braţul încleştat,

şi priveşte în oglindă şi ce simte?

Vede fantoma fiindu-i refăcută,

deoarece priveşte la reflecţia braţului normal în oglindă,

şi impresia e că fantoma i-a fost reînviată.

"Acum," îi zic, "mişcă fantoma --

degetele reale sau mişcă degetele în timp ce priveşti în oglindă."

Va avea impresia vizuală că fantoma se mişcă, corect?

E evident, dar ce-i uimitor e că

pacientul zice: "Doamne, fantoma se mişcă iar,

şi durerea, spasmul încleştat se diminuează."

Şi ţineţi minte, primul pacient care a venit --

(Aplauze)

-- mulţumesc. (Aplauze)

Primul pacient care-a venit a privit în oglindă

şi i-am zis "Priveşte la reflecţia braţului fantomă."

Şi el a început să chicotească, zice "Îmi pot vedea fantoma."

Şi nu e prost. Ştie că nu e real.

Ştie că e o reflecţie în oglindă,

dar e o experienţă senzorială vie.

Apoi îi zic "Mişcă braţul normal şi fantoma."

Îmi zice "Eh, nu-mi pot mişca fantoma. Ştii asta. E dureros."

Îi zic "Mişcă braţul normal."

Şi-mi zice "Doamne, fantoma se mişcă iar, nu-mi vine să cred!

Şi mă lasă şi durerea." Ce ziceţi?

Şi apoi îi zic "Închide ochii."

Închide ochii.

"Şi mişcă braţul normal."

"Eh, nimic -- iar s-a încleştat."

"Ok, deschide ochii."

"Doamne, Doamne, iar se mişcă!"

Se purta ca un copil într-un magazin de dulciuri.

Aşa c-am zis, OK, asta demonstrează teoria mea despre paralizia învăţată

şi rolul critic a input-ului vizual,

dar nu voi primi Premiul Nobel

c-am făcut pe cineva să mişte braţul fantomă.

(Hohote de râs)

(Aplauze)

E o abilitate absolut inutilă, dacă vă gândiţi un pic.

(Hohote de râs)

Dar apoi am început să înţeleg că poate şi alte feluri de paralizie

întâlnite în neurologie, ca atacul de cord, distonia focală --

ar putea exista o componentă învăţată şi aici

şi pe care o puteţi depăşi c-un dispozitiv simplu utilizând oglinda.

Aşa c-am zis, "Ştii, Derek" --

bine, în primul rând tipul nu poate căra pretutindeni oglinda pentru a diminua durerea --

am zis, "Ştii, Derek, ia-o acasă şi exersează una-două săptămâni.

Poate după o perioadă de exersare

reuşeşti s-o faci şi fără oglindă, să dezveţi paralizia

şi să începi a mişca braţul paralizat,

şi aşa să-ţi atenuezi durerea."

Şi el zice OK şi-a luat oglinda acasă.

Zic, "Păi, doar e doi dolari. Ia-o acasă."

Aşa c-a luat-o acasă şi după două săptămâni mă sună

şi zice "Doctore, n-ai să mă crezi."

Zic "Ce?"

Zice "A dispărut."

Zic "Ce-a dispărut?"

Mă gândeam poate cutia cu oglindă s-a pierdut.

(Hohote de râs)

Îmi zice "Nu, nu, nu, ştiţi braţul fantomă pe care-l am de 10 ani?

A dispărut."

Şi zic -- m-am îngrijorat şi-mi zic, Doamne,

Adică i-am schimbat imaginea corpului său,

cum rămâne cu umanitatea, etica şi toate acestea?

Şi-l întreb "Derek, asta te deranjează?"

Îmi zice, "Nu, în ultimele 3 zile n-am avut braţul fantomă

şi nici dureri la cotul fantomei, nici spasme,

nici dureri în antebraţ, toate acestea au dispărut.

Dar problema e că încă mai am degetele fantomă agăţate de umăr,

şi n-ajung cu cutia acolo."

(Hohote de râs)

"Aţi putea să modificaţi instrumentul pentru a-l pune pe frunte

aşa încât, ştiţi, să fac acelaşi lucru şi să elimin degetele fantomă?"

Credea că sunt un fel de magician.

Şi de ce se întâmplă aşa ceva?

Din cauză că creierul se confruntă cu un conflict senzitiv enorm.

Primeşte mesaje de la văz zicând că fantoma iar există.

Şi pe de altă parte nu există semnale receptate

de la muşchi semnalând că nu există braţ, corect?

Şi sistemul motor zice că există un braţ

şi din cauza acestui conflict creierul zice la naiba cu toate

nu există fantoma, nu există braţul, corect?

Intră într-o stare de negare -- neagă semnalele.

Şi apoi când braţul dispare, ca bonus dispare şi durerea

deoarece nu puteţi avea durere acorporală plutind în spaţiu.

Şi ăsta-i bonusul.

Şi această tehnică a fost încercată pe zeci de pacienţi

de alte grupuri în Helsinki,

aşa că se poate dovedi a fi utilă în tratarea durerilor fantome

şi oamenii chiar au folosit-o pentru reabilitarea atacului de cord.

Atacul de cord e de obicei considerat ca deteriorări a fibrelor

şi nimic nu se poate face cu asta.

Dar de fapt se dovedeşte că o componentă a paraliziei la atacul de cord e deprinsă,

şi poate această componentă poate fi depăşită utilizând oglinzi.

A trecut şi testele clinice

ajutând mulţi, mulţi pacienţi.

Ok, să trecem la a treia parte a discursului meu,

care e despre alt fenomen curios numit sinestezia.

A fost descoperit de Francis Galton în sec. 19.

Era văr cu Charles Darwin.

El a atras atenţia că anumite persoane într-o populaţie

normali din toate punctele de vedere, au următoarea stranietate --

de fiecare dată când văd un număr, acesta e colorat.

Cinci e albastru, şapte e galben, opt e verde-gălbui,

nouă e indigo, OK?

Ţineţi cont, aceştia sunt absolut normali în toate privinţele.

Sau Do major. Uneori tonurile au culori.

Do major e albastru, La major e verde,

alt ton poate fi galben, corect?

De ce se întâmplă asta?

Asta se numeşte sinestezia -- Galton a numit-o synaesthesia,

un amestec a simţurilor.

În noi, toate simţurile sunt distincte.

Aceştia însă le au amestecate.

De ce se întâmplă aşa ceva?

Unul din cele două aspecte ale acestei probleme este foarte intrigant.

Sinestezia se observă în familii,

şi Galton zice că are o bază ereditară, genetică.

Al doilea - sinestezia e despre -- şi asta-i ce-mi demonstrează ipoteza

principala temă a acestui discurs şi anume creativitatea --

sinestezia e de 8 ori mai răspândită printre artişti, poeţi, nuvelişti

şi alte persoane creative, decât în populaţia per ansamblu.

De ce-ar fi aşa?

Voi răspunde la această întrebare.

N-a mai fost răspunsă anterior.

Ok, ce e sinestezia? Ce-o cauzează?

Păi, există multe teorii.

O teorie zice că-s doar nebuni.

Şi asta nu-i o teorie prea ştiinţifică aşa că uităm de ea.

Altă teorie zice că abuzează cu paharul sau stupefiantele, corect?

Şi ar fi şi-o doză de adevăr aici

deoarece-i mult mai răspândită aici în Bay Area decât în San Diego.

(Hohote de râs)

Ok. Acum, a treia teorie e că --

păi, să ne întrebăm ce se întâmplă de fapt în cazul sinesteziei? Bine?

Am descoperit că zona de culoare şi de numere

sunt imediat adiacente în creier, în gyrus fusiformis.

Şi ne-am zis c-ar exista anumite conexiuni accidentale

între culori şi numere.

Şi de fiecare dată când vedeţi un număr, vedeţi şi culoarea corespunzătoare

şi asta-i cauza sinesteziei.

Vă amintiţi -- de se se întâmplă aşa ceva?

De ce-ar exista conexiuni greşite la unele persoane?

Vă amintiţi c-am zis că familiile au aşa ceva?

Asta vă sugerează cauza.

Şi anume că există o genă anomală,

o mutaţie în genă, care cauzează conexiunea anormală.

Şi toţi din noi se pare

suntem născuţi cu orice conectat la orice altceva.

Şi fiecare regiune a creierului e conectată la toate celelalte

şi acestea apoi sunt secţionate pentru a crea

arhitectura modulară caracteristică a creierului adult.

Şi dacă există o genă care cauzează aceste secţionări,

şi dacă gena mutează,

apoi secţionarea e deficientă pentru anumite regiuni adiacente,

şi dacă-i pentru numere şi culoare, aveţi sinestezie număr-culoare.

Dacă-i între sunet şi culoare, aveţi sinestezie sunet-culoare.

Totul clar până aici.

Şi dacă gena dată acţionează pretutindeni în creier

şi totul de dovedeşte a fi încrucişat?

Păi, gândiţi-vă ce au în comun artiştii, nuveliştii şi poeţii,

abilitatea de a se deda gândirii metaforice,

conectând idei total dis-asociate,

aşa ca "acesta e estul şi Julieta e Soarele."

Bine, nimeni nu zice că Julieta e soarele --

doar nu vrem să zicem că-i un glob strălucitor de flăcări?

Vreau să spun, schizofrenicii fac asta, dar e o istorie cu totul diferită, corect?

Oamenii normali ar zice că-i caldă ca soarele,

că radiază ca soarele, că-i grijulie ca soarele.

Instant descoperiţi legăturile.

Acum, dacă presupunem că această încrucişare a conexiunilor

şi conceptelor sunt în regiuni diferite ale creierului,

apoi asta ar cauza o înclinaţie mai mare

spre gândirea metaforică şi creativitate

în persoanele ce au sinestezie.

Şi, de fapt, sinestezia e de 8 ori mai des întâlnită

printre poeţi, artişti şi nuvelişti.

OK -- e o viziune frenologică a sinesteziei.

Ultima demonstraţie -- îmi mai daţi un minut?

(Aplauze)

OK. O să vă demonstrez că toţi aveţi sinestezie, dar nu vreţi s-o recunoaşteţi.

Asta-i ce numesc eu alfabet marţian, ca şi în alfabetul vostru,

A e A, B e B, C e C,

forme diferite pentru foneme diferite, corect?

Aici avem alfabetul marţian.

Unul din ele e Kiki şi altul e Buba.

Care e Kiki şi care e Buba?

Câţi din voi credeţi că ăsta-i Kiki şi celălalt e Buba? Ridicaţi mâna.

Bine, avem unul sau doi mutanţi.

(Hohote de râs)

Câţi din voi cred că cela-i Buba şi ăsta-i Kiki? Ridicaţi mâna.

99 procente din voi.

Şi, nici unul din voi nu e Marţian, cum aţi ales?

E din cauză că toţi formaţi un model încrucişat -- o abstracţie sinestetică --

adică, ziceţi că acea inflecţie ascuţită, Kiki,

în cortexul auditiv, celulele auditive fiind excitate, Kiki,

mimează inflecţia vizuală -- o inflecţie spontană -- a acestei forme zimţate.

Şi asta-i foarte important deoarece ne spune că

creierul se angrenează într-o primitivă --

e doar -- pare doar o iluzie naivă,

dar fotonii din ochi generează această formă,

şi celulele auditive în ureche excită o structură auditivă,

iar creierul e capabil să extragă numitorul comun.

E o formă primitivă de abstracţie,

şi ştim că ea are loc în gyrus fusiformis în creier

deoarece când el e vătămat,

persoanele nu mai pot distinge Buba şi Kiki,

şi ei de asemenea pierd capacitatea de a înţelege metafora.

Dacă întrebi acest tip ce înseamnă

"Nu tot ce luceşte e aur"?

Pacientul răspunde, "Păi dacă e metalic şi luceşte nu înseamnă că-i doar aur.

Trebuie să măsuraţi greutatea specifică..." OK?

Deci ei pierd complet sensul metaforic.

Şi această regiune e de vreo 8 ori mai mare în --

mai ales la om -- decât la primatele inferioare.

Ceva foarte interesant se produce aici, în angular gyrus,

deoarece e intersecţia între auz, văz şi pipăit,

şi el a devenit enorm la oameni -- şi ceva foarte interesant are loc.

Şi cred că reprezintă fundamentul multor abilităţi caracteristic umane

ca abstracţia, metafora şi creativitatea.

Toate întrebările studiate de filozofi de milenii

noi savanţii putem să începem a le explora prin scanarea creierului,

şi observând pacienţii şi punând întrebările corecte.

Mulţumesc.

(Aplauze)

Îmi cer scuze.

(Hohote de râs)