În numele iubirii fanelor

Când te gândești la fane, ce îți vine în minte: cozi întregi de admiratoare entuziaste (de obicei pentru trupe de băieți) ale căror sentimente culminează cu lacrimi și țipete de bucurie? Poate că te strâmbi și îți dai ochii peste cap la gândul acesta. În acest discurs amuzant și plin de viață, dramaturga Yve Blake ne roagă să ne reevaluăm reacția la pasiunea neînțeleasă și puterea fanelor, evidențiind de ce ar trebui să ne acceptăm cu toții propriul entuziasm neînfrânat.

Acum patru ani,

o adolescentă mi-a schimbat viața

doar cu o conversație.

Avea 13 ani,

era prietena unei verișoare,

și mi-a spus simplu

că întâlnise bărbatul
cu care avea să se căsătorească.

Am zis:
„Bine, spune-mi despre el.”

Iar ea mi-a spus că numele lui
era Harry Styles.

(Râsete)

Așa că am râs, la fel ca voi,

apoi a spus: „Știu că nu mă iei în serios,

dar voi fi împreună cu el.

Îl iubesc atât de mult

încât i-aș tăia gâtul cuiva
doar să fiu cu el.”

(Râsete)

Atunci a fost momentul

când am devenit obsedată de fane.

Nu știam pe atunci,

dar acel moment
avea să-mi transforme viața

și să schimbe tot ce credeam că știam

despre cum e să fii adult,

să fii femeie

și cu adevărat fericit.

Dar înainte să începem,

ce este o fană,

și ce este un Harry Styles?

Ei bine, conform dicționarului,
dicționarul Merriam-Webster,

o fană este „o fată sau o femeie

care e un fan extrem
sau excesiv de entuziasmat

de cineva sau ceva.”

Tehnic, pot exista fane a orice,

dar mă interesau
doar fanele trupelor de băieți.

Asta din cauza unei oarecare
reputații letale.

Îmi amintesc că tata mi-a zis povestea
unei fane Beatles din anii '60

care aparent a dezmembrat
un BMW în bucățele,

pentru că se presupunea că trupa
tocmai ce stătuse în acesta.

În anii '60, Beatles era cea mai mare
trupă din lume,

dar când am întâlnit fata asta în 2015,

cea mai mare trupă de pe planetă
era One Direction.

Iar Harry Styles era un membru
al trupei One Direction.

Harry Styles avea reputație
pentru purtarea lui blândă

și pentru părul perfect.

Am aflat asta din miile
de tweet-uri despre el.

Am aflat că e foarte dulce.

Am aflat că e un înger perfect.

Am aflat că odată

a vomitat pe marginea
unei autostrăzi din California

și în doar două ore,

fanii au făcut din acel loc un sanctuar.

(Râsete)

Am mers mai departe...

(Râsete)

Am căutat prin picturi
cu Harry făcute de fani,

poze cu el când era mic,

picturi cu el când era mic.

Am văzut montaje despre cum să faci
totemuri de dragoste pentru Harry -

de exemplu, un abajur
acoperit cu poze cu fața lui,

sau un breloc care arată
ora exactă a nașterii lui.

Am citit povești cu orele

și am dat de o parte captivantă

cu povești care te au ca protagonist

în diferite romanțe imaginare cu el.

Într-una îi spun
că sunt însărcinată cu copilul său.

În alta, ne întâlnim la spitalul
unde amândoi avem cancer,

iar în alta, ne îndrăgostim atât de tare

că devenim fugari ce omoară oameni.

(Râsete)

Dar apoi...

Ceva de necrezut se întâmplă.

One Direction, cea mai
mare trupă de pe planetă,

pierde un membru.

Zayn Malik iese din trupă,

iar internetul explodează de sentimente.

Citesc tweet-uri în care fetele descriu
durerea fizică a pierderii,

cum nu pot mânca, dormi sau umbla.

Descriu cât de mult
a însemnat Zayn pentru ele.

Mă uit la videoclipuri
cu fete de 10 ani plângând.

Plângând pe bune.

Apoi văd oamenii
repostându-le cu titluri noi,

având cuvinte precum „nebună”
și „ciudată” și „dementă”.

Deodată, YouTube-ul meu conține

„Compilație: Fanii reacționează
la plecarea lui Zayn.

Alertă de psihopat!”

Apoi văd cum relatează povestea
canalele de știri.

Le descriu pe fane
ca fiind „tinere banshee”.

Un jurnalist spune:

„Se știe de pe vremea trupei Beatles

că nu e nimic mai înfricoșător în lume

decât un grup
de adolescente entuziasmate.”

(Râsete)

Apoi îmi pun o întrebare
la care nu mă mai gândisem vreodată.

De ce imaginea unei tinere
țipând din toți plămânii cu entuziasm

pentru un star pop

e considerată nebună, psihopată,

înfricoșătoare, prea mult?

Dar băieții țipând din toți plămânii
pentru un fotbalist

e perfect normal?

Băieții plângând,

aceea e dragostea pentru joc.

Fete plângând
la un concert Justin Bieber?

Patetic.

De îndată ce am realizat
acest standard dublu,

mi-am dat seama că toată curiozitatea mea

a fost stârnită
de exact aceleași judecăți.

Eu, la fel, am suspectat
că erau puțin nebune.

Mă uitasem la poze
cu fete țipând pentru Beatles,

Backstreet Boys, One Direction,

și cuvântul care îmi venise
în minte nu era „entuziasm”,

ci „isterie”.

Ce nu știam era istoria acelui cuvânt.

În secolul al XIX-lea,

isteria era considerată
o tulburare mintală a femeilor

ce putea fi diagnosticată de doctori

dacă femeile arătau emoții excesive
sau comportament dificil.

Cuvântul „isteric” vine
din latinul „hystericus”,

care înseamnă „a pântecului”,

pentru că se credea că această afecțiune
era cauzată de o disfuncție a uterului.

Așadar, tratamentul pentru isterie

era histerectomia.

În limbaj comun înseamnă
îndepărtarea uterului.

În acest moment,

decid să îmi redeclar obsesia.

Nu mai sunt obsedată doar de fane.

Acum, mă obsedează modul
în care lumea vorbește despre ele

și modul în care lumea privește
entuziasmul tinerelor fete.

Deoarece, vreau să știu,

dacă fetele cresc într-o lume

unde cuvinte precum „nebun”, „psihopat”
și „isteric” sunt neglijent folosite

să descrie entuziasmul feminin,

atunci cum transformă asta modul în care
acele fete se văd pe sine însele?

Și dacă fetele cresc
într-o lume care le spune

că sunt făcute să fie
puțin mai nebune decât băieții,

nu e ca și cum le spunem

că sunt născute mai puțin capabile
să gândească decât bărbații,

mai puțin capabile de rațiune

și nedemne de același
respect intelectual ca frații lor.

Pe lângă asta, am devenit obsedată
de țipetele femeilor.

Nu într-un mod ciudat.

Mă refer la acele chiote și scâncete

pe care fanele le scot la concerte.

Vreau să știu de ce

unii oameni tresar
când doar descriu sunetul,

ca și cum e dureros
doar să te gândești la asta.

Apoi am întâlnit-o pe Amy Hume.

E profesoară de canto.

Iar ea m-a uimit,

deoarece mi-a spus că vocea femeilor

cu vârsta între 11 și 13 ani

e unul dintre cele mai interesante
lucruri de studiat.

De ce?

Pentru că un studiu realizat
de Carol Gilligan

spune că aceasta e vârsta

când fetele încep să-și modifice vocile.

De exemplu, adaugă un oftat
pentru a părea mai mature,

(imitând mârâitul vocal)
sau mârâitul pentru a părea indiferente.

(Râsete)

Spuneți-mi, conform acestui studiu

când credeți că băieții încep
să își modifice vocile?

Eu am bănuit că la 18,

deoarece „bărbații
se maturizează târziu”, corect?

Greșit.

Răspunsul e la patru ani.

Pentru că atunci băieții învață
să nu plângă sau să scâncească.

Că acestea nu prea sunt sunete bărbătești.

Așa mi-am dat seama

că țipătul unei fane
este, prin urmare, o superputere.

(Râsete)

Pentru că este expresia
neînfricată și sinceră

a sărbătoririi și a bucuriei pure,

și este un sunet

pe care nu au uitat cum să-l facă.

De fapt, cred că fanele
au o a doua superputere,

deoarece știu cum să facă ceva

ce mulți dintre prietenii mei adulți
nu știu cum.

Fanele știu cum să iubească ceva
fără să se justifice sau să le fie frică.

Anii mei de cercetare a fanelor

au fost culminați de determinarea

de a scrie ceva
ce le sărbătorește și susține.

Așa că am decis să fac
această comedie muzicală thriller

care sună la fel ca un concert Beyonce
combinat cu urlete și biserică.

L-am numit „Fangirls”,

și l-am gândit ca pe un cal troian.

Deci pare că se amuză pe seama
acestor tinere femei,

doar pentru a le băga
pe furiș în inimile voastre.

(Râsete)

Vă mulțumesc!

(Aplauze)

La un moment dat -

Mulțumesc!

La un moment dat, o fată a cântat:

„De ce ar trebui
să îmi ascund sentimentele?

Pentru că te enervează?

Sau pentru că nu e ceea ce fac băieții?

În calitate de fost cinic al fanelor,

aceasta este întrebarea
pe care vreau să v-o puneți.

De ce ar trebui o fană să reducă tonul?

Pentru că sunt nebune?

Sau pentru că definiția noastră
pentru „rezonabil”

e bazată pe ceea ce
e acceptabil pentru bărbați să facă?

Dacă regândim judecățile
pe care le simțim condiționat

când vedem femei tinere
strigând cu entuziasm?

Dacă am decide să regândim
cuvintele pe care le folosim

să descriem acea bucurie,

și dacă nu ne-am mai permite
să desconsiderăm aceste fete

folosind cuvinte
care le subminează inteligența,

interesele și capacitățile?

Pentru că, potrivit cercetărilor mele,

sunt capabile să construiască un altar
pentru vărsătura lui Harry Styles

pe marginea unei autostrăzi
în mai puțin de două ore.

(Râsete)

Pentru asta e nevoie de pricepere
în logistică și comunicare.

(Râsete)

Dacă asta nu e „capacitate”,
nu știu ce ar putea fi.

(Aplauze)

Cred că, în loc să le judecăm,
putem învăța de la ele.

Toți putem muri mâine,

așa că de ce să nu iubim lumea
cât încă respirăm?

Iar cu asta,

mi-ar plăcea să vă propun
să încercați ceva cu mine.

Vă puteți ridica toți?

Ridicați-vă dacă puteți, ridicați-vă.

Așa, deci iată ce se va întâmpla.

Voi număra până la trei

și când termin,

vă voi ruga pe fiecare în dintre voi

să dați cel mai bun țipăt de fan.

(Râsete)

Da?

Iată de ce vă cer asta.

Dacă toți cei cinci și ceva de mii din voi
chiar fac asta,

toți avem ocazia să auzim acel sunet

și să decidem că nu e un sunet nebunesc.

E un sunet de speranță.

Deci, facem asta?

Am zis, facem asta?

(Audiența: Da!)

În regulă. Eu voi trișa
și nu îmi voi folosi toată capacitatea,

pentru că am microfon
și nu vreți să auziți asta.

Dar înseamnă că
voi trebuie să dați 110%.

Sunteți pregătiți?
Luați o gură de aer cu mine.

Gândiți-vă la cineva iubit, haideți,

unu, doi, trei.

(Auditoriul țipă)

(Râsete și aplauze)

Cu toții v-ați auzit minunat

și la fel de normali și de inteligenți,

la fel de impunători

precum când ați intrat aici.

(Râsete)

Vă mulțumesc!

(Aplauze)