Jonathan Haidt: Religie, evoluţie şi extazul transcendenţei sinelui

Psihologul Jonathan Haidt pune o întrebare simplă, dar dificilă: de ce căutăm să ne depăşim limitele? De ce încercăm să ne pierdem? Făcând un tur prin teoriile evoluţiei prin selecţia de grup, el ne propune un răspuns provocator.

Am o întrebare pentru voi:

Sunteţi religioşi?

Vă rog să ridicaţi o mână chiar acum

dacă vă consideraţi o persoană religioasă.

Să vedem, aş zice trei sau patru procente.

Nu-mi închipuiam să fie atâţia partizani la o conferinţă TED.

(Râsete)

Okay, altă întrebare:

Vă consideraţi spirituali

în orice mod, fel sau aspect? Ridicaţi mâna.

Okay, majoritatea.

Prelegerea mea de azi

e despre principalul motiv, sau unul din principalele motive

pentru care cei mai mulţi oameni se consideră

spirituali într-un anume mod, fel sau aspect.

Prelegerea mea de azi e despre transcendenţa sinelui.

Ca om, observi

că din când în când, sinele pare să se topească pur şi simplu.

Şi când asta se întâmplă,

sentimentul este unul de extaz

iar noi încercăm cu orice preţ să găsim metafore

pentru a explica aceste sentimente.

Vorbim despre o ascensiune

sau o înălţare.

Este într-adevăr greu să te gândeşti la lucruri atât de abstracte

fără o metaforă concretă potrivită.

Deci iată metafora pe care v-o ofer azi.

Gândiţi-vă la minte ca la o casă cu multe camere,

iar pe majoritatea le cunoaşteţi foarte bine.

Dar uneori e ca şi cum apare o uşă

ca din senin

şi se deschide spre o scară.

Urcăm scara

şi experimentăm o schimbare de conştinţă.

În 1902,

marele psiholog american William James

a scris despre multiplele înfăţişări ale experienței religioase.

A strâns o mulţime de studii de caz.

A citat o mulţime de oameni, de toate felurile

care avuseseră o mulţime de experienţe de acest fel.

Cel mai interesant mi s-a părut

acest tânăr, Stephen Bradley,

care considera că s-a întâlnit cu Iisus, in 1820.

Şi iată ce spunea despre acest lucru.

(Muzică)

(Video) Stephen Bradley: Am crezut că l-am văzut pe mântuitor în chip de om

pentru o fracţiune de secundă în cameră,

cu braţele întinse,

părând să-mi spună "Vino".

Ziua următoare m-am bucurat, înfiorat.

Fericirea mea era atât de mare, încât am zis că vreau să mor.

Nu mai aveam sentimente pentru lumea asta.

Înainte de asta,

eram foarte egoist şi făţarnic.

Dar acum îmi doream bunăstarea întregii lumi

şi aş fi putut, cu tot sufletul,

să îmi iert cei mai aprigi duşmani.

JH: Observaţi deci

cum sinele mărginit, moralist al lui Bradley

pur şi simplu, se topeşte urcând scara.

Şi la acest nivel mai înalt

el devine iubitor şi iertător.

Multele religii ale lumii au găsit atat de multe metode

de a ajuta oamenii să urce această scară.

Unii îşi reduc sinele la tăcere prin meditaţie.

Alţii cu droguri psihedelice.

Asta e de pe un pergament aztec din secolul al 16-lea,

înfăţişând un om pe cale să mănânce o ciupercă psilocibină

şi în acelaşi timp, fiind ridicat pe o scară de un zeu.

Alţii folosesc dansul, învârtitul sau încercuirea

pentru a reuşi transcendenţa sinelui.

Dar nu este nevoie de o religie care să te ridice pe scară.

Mulţi oameni îşi transcend sinele în mijlocul naturii.

Alţii îşi depăşesc sinele prin excese.

Dar aici e cel mai ciudat loc dintre toate:

războiul.

Atâtea cărţi despre război spun acelaşi lucru

că nimic nu aduce oamenii alături

în felul în care o face războiul.

Şi această apropiere deschide posibilitatea

unei experienţe extraordinare de transcedenţă.

O să interpretez pentru voi un fragment

din această carte a lui Glenn Gray.

Gray a fost soldat al armatei americane în al Doilea Război Mondial.

Şi după război, a intervievat o mulțime de soldaţi

şi a scris despre experienţele bărbaţilor în bătălie.

Acesta e un pasaj esenţial

în care el descrie scara.

(Video) Glenn Gray: Mulţi veterani vor recunoaşte

ca experienţa efortului comun într-o bătălie

a fost punctul cel mai înalt al vieţii lor.

"Eu" se transformă imperceptibil în "noi",

"al meu" devine "al nostru"

şi credinţa individuală

îşi pierde importanţa centrală.

Cred că pur şi simplu

siguranţa imortalităţii

e cea care face ca sacrificiul de sine

să pară relativ uşor.

Poate voi cădea, dar nu voi muri,

căci ceea ce este real în mine merge mai departe

şi va trăi in camarazii

pentru care mi-am dat viaţa.

JH: Deci ce au toate aceste cazuri în comun

este că sinele pare să-şi piardă puterea, să se topească,

şi e un sentiment plăcut, foarte plăcut chiar

într-un fel care diferă total de orice am simţit de obicei în vieţile noastre.

E un sentiment oarecum înălţător.

Această ideea asupra căreia ne axăm pare să fi fost de bază în opera

marelui sociolog francez Emile Durkheim.

Durkheim ne-a numit chiar Homo duplex,

sau omul cu doua niveluri.

Nivelul de jos l-a numit nivelul profanului.

Acum, profanul este opus sacrului.

Înseamnă doar ordinar sau comun.

Şi în vieţile noastre obişnuite, noi existăm ca indivizi.

Vrem să ne satisfacem dorinţele individuale.

Ne urmărim scopurile proprii.

Dar se întâmplă câteodată ceva

care declanşează o schimbare de fază.

Indivizii se unesc

într-o echipă, o mişcare sau o naţiune,

care este cu mult mai mult decât suma componentelor sale.

Durkheim a numit acest nivel nivelul sacrului

deoarece el credea că scopul religiei

era să unească oamenii într-un grup,

într-o comunitate morală.

Durkheim credea că orice ne uneşte

capătă un aer de sacralitate.

Şi odată ce oamenii s-au adunat în jurul

unui obiect sau unei valori sacre,

vor lucra ca o echipă şi vor lupta pentru a-l apăra.

Durkheim a scris

despre un set de emoţii colective intense

care duc la împlinirea miracolului 'E pluribus unum' (Din mai mulţi, unul)

adică formarea unui grup din indivizi.

Gândiţi-vă la bucuria colectivă din Marea Britanie

din ziua în care Al Doilea Război Mondial s-a încheiat.

Gândiţi-vă la groaza colectivă din Piaţa Tahrir ,

care a înlăturat un dictator.

Şi gândiţi-vă la mâhnirea colectivă

din Statele Unite

pe care am simţit-o cu toţii, care ne-a adus împreună,

după 9/11.

Deci să vă spun, pe scurt, unde suntem.

Eu spun că acea capacitate de transcendenţă a sinelui

este doar o parte principală a omului în sine.

Vă ofer o metaforă

pentru o scară înăuntrul minţii.

Spun că suntem Homo Duplex

şi că scara asta leagă nivelul profan

cu cel sacru.

Când urcăm pe această scară,

interesul personal păleşte,

devenim pur şi simplu mai puţin egoişti,

şi ne simţim mai buni, mai nobili

şi într-o oarecare măsură, înălţaţi.

Şi acum urmează întrebarea de un milion de dolari

pentru oamenii de ştiinţă sociologi ca mine:

Este această scară

o trăsătură a evoluţiei?

E produs al selecției naturale,

precum ne sunt mâinile?

Sau este o imperfecţiune, o eroare în sistem -

toată treaba asta cu religia e doar ceva

ce se întâmplă atunci când se fac nişte legături in creier --

Jill a avut un atac şi a avut şi o experienţă religioasă,

este asta doar o greşeală?

Ei bine, mulţi oameni de ştiinţă care se ocupă de religie adoptă acest punct de vedere.

Noii Ateişti, spre exemplu,

susţin că religia este doar un set de imitări,

nişte imitări parazitare,

care pătrund în interiorul minţilor noastre

şi ne îndeamnă să facem tot felul de chestii nebuneşti cu tentă religioasă,

auto-distructive, ca sinuciderea cu bombe.

Şi la urma urmelor,

cum ar putea vreodată să fie benefic pentru noi

să ne pierdem?

Cum ar putea vreodată să fie o cale de adaptare

pentru orice organism

să-şi înfrângă interesul propriu?

Daţi-mi voie să vă arăt.

În "Originea speciilor",

Charles Darwin a scris o grămadă

despre evoluţia moralităţii -

de unde a început, de ce o avem.

Darwin a observat că multe dintre virtuţile noastre

ne ajută foarte putin pe noi ca indivizi,

dar sunt esenţiale pentru grupurile de care aparţinem.

A scris despre un scenariu

în care două triburi de oameni primitivi

ar fi intrat în contact şi în competiţie.

A spus, "Dacă unul din triburi include

un număr mare de membri curajoşi, înţelegători

şi loiali

care sunt întotdeauna pregătiţi sa îi ajute şi să îi apere pe ceilalţi,

acest trib s-ar descurca mai bine

şi l-ar cuceri pe celălalt."

A mers chiar mai departe, spunând că "Oamenii egoişti şi arţăgoşi

nu se vor integra,

şi fără integrare

nimic nu se poate înfăptui."

Cu alte cuvinte,

Charles Darwin credea

în selecţia de grup.

Aceasta idee a fost subiectul multor controverse în ultimii 40 de ani,

dar e pe cale să aibă o revenire puternică anul acesta,

mai ales după ce cartea lui E.O. Wilson va apărea pe piaţă în aprilie,

susţinând cu putere ideea

că noi, şi alte câteva specii,

suntem produsele unei selecţii de grup.

Dar aceasta chestiune trebuie abordată ca

o selecţie pe mai multe niveluri.

Deci s-o luăm astfel:

Competiţia apare atât în interiorul grupurilor, cât şi între grupuri.

Avem deci un grup de băieţi care formează o echipă de colegiu.

În interiorul acestei echipe

există competiţie.

Sunt membrii care concurează între ei.

Cei mai înceţi vâslaşi, cei mai slabi vor fi excluşi din echipă.

Şi doar câţiva dintre aceştia vor reuşi mai departe în sport.

Poate unul dintre ei va ajunge la Jocurile Olimpice.

Astfel, în interiorul echipei,

interesele sunt orientate împotriva celorlalţi membri.

Şi câteodată ar fi în avantajul

unuia dintre aceşti membri

să încerce să-i saboteze pe ceilalţi.

Poate că îl va vorbi de rău pe rivalul său

antrenorului.

Dar în timpul competiţiei

în barcă,

această competiţie se desfăşoară între bărci.

Şi odată ce i-ai pus pe aceşti băieţi într-o barcă să fie în competiție cu o altă barcă,

acum nu mai au altă şansă decât să coopereze

deoarece sunt toţi în aceeași barcă.

Pot să câştige doar

dacă muncesc cot la cot, ca o echipă.

Vreau să spun că lucrurile astea par banale,

dar sunt adevăruri evolutive profunde.

Principalul argument împotriva selecţiei de grup

a fost dintotdeauna

faptul ca, bineînţeles, ar fi drăguţ să avem mereu un grup cooperant,

dar imediat ce există un grup de acest fel,

membrii săi vor fi acaparaţi de paraziţi,

adică de indivizi care vor exploata munca devotată a celorlalţi.

Să vă dau un exemplu.

Să presupunem că avem un grup de organisme mici --

pot fi bacterii, pot fi hamsteri; nu asta contează --

şi haideţi să presupunem că acest mic grup a evoluat să fie cooperant.

Toate bune, până acum. Mănâncă, se apără unii pe alţii,

muncesc împreună, generează bunăstare.

După cum veţi vedea în aceasta simulare,

pe măsură ce interacţionează, câştigă puncte, adică cresc,

şi când se vor dubla în mărime, îi veţi vedea despărțindu-se,

şi astfel se reproduc, iar populaţia creşte.

Dar să presupunem că într-unul dintre ei, are loc o mutaţie.

Are loc o mutaţie într-o genă

şi unul dintre ei se transformă, dintr-o strategie egoistă.

Profită de pe urma celorlalţi.

Astfel că atunci când un verde interacţionează cu un albastru,

o să vedem că verdele se face mai mare, în timp ce albastrul se micşorează.

Uite ce se întâmplă.

Începem doar cu un verde,

iar pe măsură ce interacţionează

câştigă sănătate sau puncte sau mâncare.

Pe scurt, cooperarea e gata.

Paraziţii au preluat conducerea.

Dacă un grup nu poate rezolva problema paraziţilor,

atunci nu va fi capabil să culeagă beneficiile cooperării

iar selecţia de grup nu poate începe.

Dar problema paraziţilor are soluţii.

Nu e o problemă atât de mare.

De fapt, natura a rezolvat-o, de nenumărate ori.

Iar soluția favorită a naturii

este să-i pună pe toţi în aceeaşi barcă.

De exemplu,

de ce mitocondria fiecărei celule

are propriul ADN,

total separat de ADN-ul din nucleu?

Pentru că înainte, fuseseră

bacterii separate, de sine-stătătoare

care s-au afiliat,

devenind un superorganism.

Într-un fel sau altul - poate unul l-a înghiţit pe altul; nu vom şti niciodata cu exactitate --

dar din moment ce au avut membrana în jurul lor,

fiind toţi în interiorul aceleiași membrane,

toată diviziunea muncii bine stabilite,

toată măreţia atinsă prin cooperare,

e blocată în interiorul membranei

şi, astfel, avem superorganismul.

Iar acum, haideţi să reluăm simularea

punând unul dintre aceste superorganisme

într-o populaţie cu paraziţi, dezertori, trădători

şi iată ce se va întâmpla.

Un superorganism poate lua, în principu, ceea ce vrea.

E atât de mare şi puternic şi eficient

încât poate lua resursele

de la verzi, de la dezertori, de la trădători.

Şi destul de curând, întreaga populaţie

va fi compusă din aceste noi superorganisme.

Ceea ce v-am arătat aici

poartă uneori numele de tranziţie majoră

în istoria evoluţionistă.

Legile lui Darwin nu se schimbă,

dar acum, este un nou tip de jucător pe teren

şi lucrurile încep să arate foarte diferit.

Acum această tranziţie nu e o ciudăţenie izolată de-a naturii

care s-a întâmplat pur şi simplu cu o bacterie.

S-a întâmplat din nou

acum 120 sau 140 milioane de ani

când câteva albine solitare

au început sa creeze cuiburi sau stupuri mici,

simple, primitive.

Odată prinse împreună în același stup,

viespile s-au văzut nevoite să coopereze,

deoarece destul de curând s-au văzut prinse în competiţie

cu alte stupuri.

Iar cel mai închegat stup a câştigat,

exact cum a spus Darwin.

Aceste viespi primitive

au dat naştere albinelor şi furnicilor

care au împânzit lumea

şi au schimbat biosfera.

Şi s-a întâmplat din nou,

într-un mod şi mai spectaculos,

în ultimii 500 milioane de ani

când strămoşii noştri

au devenit fiinţe culturale,

strângându-se in jurul vetrei sau al unui foc de tabără,

şi-au împărţit sarcinile,

au început să-şi picteze corpurile, să-şi vorbească dialectele,

şi eventual să-şi venereze proprii zei.

Odată ce au ajuns toţi în acelaşi trib,

puteau menţine în interior beneficiile cooperării.

Şi astfel au dezlănţuit cea mai puternică forţă

cunoscută pe această planetă

care este cooperarea umană --

o forţă pentru construcţie

şi pentru distrugere.

Desigur, grupurile umane nu sunt nici pe departe atât de închegate

ca roiurile.

Grupurile umane ar putea arăta precum roiurile, dar pentru foarte putin timp,

dar apoi, au tendinţa de a se separa.

Nu suntem obligaţi să cooperăm, aşa cum sunt albinele si furnicile.

De fapt, deseori,

după cum am văzut în cele mai multe revolte ale "Primăverii Arabe",

această diziviune are la bază motive religioase.

În orice caz, atunci când oamenii se strâng

şi se înrolează cu toţii în aceeaşi mişcare,

ei pot muta munţii.

Uitaţi-vă la toţi aceşti oameni care apar în fotografiile pe care vi le-am arătat.

Credeţi că sunt acolo

pentru a-şi urmări vreun interes personal?

Sau pentru că luptă pentru un interes al comunităţii,

care le cere să se piardă ca indivizi

pentru a deveni pur şi simplu, parte dintr-un întreg?

Okay, asta am avut de spus

în formatul TED.

Iar acum, o să vă repet întreaga poveste, din nou

în 3 minute

într-un mod mult mai complex.

(Muzică)

(Video) Jonathan Haidt: Noi oamenii suntem foarte diferiţi

în ceea ce priveşte experienţa religioasă,

după cum a explicat William James.

Una dintre perspectivele cele mai comune este urcarea unei scări secrete

şi pierderea noastră, ca indivizi.

Scara ne duce

de la experimentarea vieţii ca profană sau ordinară

către experimentarea vieţii sacre,

sau cu interconexiuni profunde.

Suntem Homo duplex,

după cum a explicat Durkheim.

Şi suntem Homo duplex

pentru că am evoluat printr-o selecţie pe mai multe niveluri,

aşa cum a explicat Darwin.

Nu ştiu cu siguranţă dacă scara aceasta este o adaptare

mai degrabă decât o eroare,

dar dacă este o adaptare,

atunci implicaţiile sunt profunde.

Dacă este o adaptare,

atunci am evoluat ca să fim religioşi.

Nu spun că am evoluat

ca să aderăm la religii organizate, la nivel înalt.

Lucrurile de genul acesta au apărut acum, de curând.

Ce vreau să spun e că am evoluat

pentru a vedea lucrurile sacre din jurul nostru

şi pentru a ne alătura altora în echipe

şi pentru a ne aduna în jurul obiectelor sacre,

oamenilor şi ideilor sacre.

Ăsta e motivul pentru care politica e un sistem tribal.

Politica este parţial profană, parţial despre interesul individual,

dar politica este de asemenea şi despre sacralitate.

Este despre a te alătura altora

în căutarea unor idei morale.

E despre eterna luptă dintre bine şi rău,

şi toţi credem că suntem în echipa bună.

Iar cel mai important,

dacă scara este reală,

atunci s-ar explica persistenta

insatisfacţie a vieții moderne.

Deoarece oamenii sunt, într-o anumită măsură,

creaturi de grup, precum albinele.

Noi suntem albine. Am ieşit din stupuri în perioada Iluminării.

Am dărâmat instituţiile vechi

şi am redat libertatea celor năpăstuiţi.

Am eliberat creativitatea care poate schimba întreg pământul,

şi am generat sănătate şi confort.

În zilele de astăzi, ne purtam

ca albinele, bucurându-ne de libertatea noastră individuală.

Dar uneori ne întrebăm:

Asta e tot?

Ce ar trebui să fac cu viaţa mea?

Ce lipseşte?

Elementul lipsă e ca noi suntem Home duplex,

dar societatea modernă, seculară a fost construită

pentru ca noi să ne satisfacem sinele profan.

E chiar confortabil aici, la nivelul de jos.

Vino, ia un loc să urmăreşti spectacolul meu.

Una dintre provocările vieţii moderne

este să găseşti scara prin toată confuzia asta,

iar apoi, să faci ceva bun, nobil

odată ce ai urcat.

Văd dorinţa asta la studenţii mei de la University of Virginia.

Toţi vor să gasească o cauză sau o chemare

căreia să i se poată abandona.

Toţi îşi caută propria scară.

Şi asta îmi dă speranţă

pentru că oamenii nu sunt doar pur şi simplu egoişti.

Cei mai mulţi oameni îşi doresc să depăşească micimea,

iar apoi să devină parte a ceva mai mare.

Şi asta explică extraordinara rezonanţă

a unei simple metafore

ce a apărut cu aproape 400 de ani în urmă.

"Niciun om nu e o insulă

doar pentru sine.

Orice om e parte a unui continent,

o parte a uscatului."

JH: Mulţumesc.

(Aplauze)