Rugăciune prin cinematografie – Înțelegerea lui Andrei Tarkovski

Eseu de analiză video despre legendarul regizor Andrei Tarkovsky, scopul artei și căutarea de-a lungul vieții a adevărului și a sensului.

Acest videoclip vă este prezentat de
CuriosityStream.

Dacă vă înscrieți folosind linkul din
descriere, veți avea acces și la Nebula,

o nouă platformă de emisie
din care fac parte,

dar mai multe despre asta la final.

Ca în poveștile de demult

Andrei Arsenievici Tarkovski
(1932-1986)

Undeva în Moscova, un violonist precoce
se îndrăgostește de un compresor.

Șoferul [compresorului] găsește alinare
în talentul muzical al tânărului băiat.

Se dezvoltă o scurtă prietenie între ei,
până când circumstanțe externe

îi obligă să se întoarcă pe propriile
drumuri.

La urma urmei, amândoi trebuie să facă
ceea ce au de făcut.

Și totuși, mai pot visa...

Acesta este "Compresorul și Vioara",

filmul de absolvire din 1961
al lui Andrei Tarkovski.

Pe lângă faptul că ne-a oferit o privire
unică asupra culturii sovietice,

a pavat calea pentru primul său
lungmetraj, "Copilăria lui Ivan" (1962),

o poveste despre un orfan care, în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial,

servește în armată ca cercetaș, unde se
împrietenește cu trei ofițeri sovietici.

Vedem deja câteva elemente recurente aici,

cum ar fi contrastul dintre momentele
de frumusețe fericită și realitățile dure,

motivul oglinzilor și al reflexiilor, dar
și descrierea viselor și a amintirilor.

Pentru Tarkovski, "Copilăria lui Ivan"
a fost un test

pentru a vedea dacă avea sau nu
în el vocația de a fi regizor de film.

Nu pentru că s-ar fi îndoit de
capacitățile sale tehnice,

ci pentru că se întreba dacă
cinematografia era vehiculul potrivit

pentru a-și atinge aspirațiile.

El credea că, înainte de a pătrunde

în particularitățile oricărui
demers artistic,

trebuie mai întâi să definești
scopul artei în general.

De ce există ea până la urmă?
Cui i se adresează?

"Să luăm, de exemplu, muzica.

Ea este conectată la realitate
mai puțin decât orice altceva,

sau dacă e conectată, aceasta se face
mecanic, nu prin intermediul unor idei,

ci pur și simplu prin sunet,
lipsit de orice asociere.

Și totuși, muzica, parcă printr-un
miracol, ajunge la inima noastră.

Ce anume rezonează în noi ca răspuns
la zgomotul adus la armonie,

făcându-l sursa celei mai mari plăceri,

care ne uluiește și ne unește?

Care e scopul său? Și, mai important,
pentru cine?" (A. Tarkovski)

Există o calitate intangibilă în a fi om,

un potențial pentru experiențe
emoționale profunde

care nu pot fi cuprinse prin logică
sau rațiune,

care nici măcar nu pot fi descrise
cu adevărat în cuvinte,

dar care pot fi simțite intuitiv, intim.

În acest aspect atât evident, cât și
evaziv al condiției umane,

Tarkovski a văzut ceva transcendental,
ceva ce poate fi redat doar prin artă.

În cartea sa "Sculptând în timp" a scris:
"Apare ca o revelație, ca o dorință

momentană și pasională de a înțelege
intuitiv și dintr-o lovitură toate legile

acestei lumi - frumusețea și urâțenia ei,
compasiunea și cruzimea ei, infinitul

și limitările ei".
(A. Tarkovski, Sculptând în timp)

În acest sens, arta se apropie mult mai
mult de a fi o experiență spirituală,

iar crearea ei, un act de credință.

Ca o rugăciune.

Vedem acest lucru în "Andrei Rublev",
filmul lui Tarkovski

despre unul dintre cei mai mari
pictori ruși medievali, în care

spiritualitatea personajului principal e
direct legată de pasiunea sa creatoare

și în care pierderea uneia
înseamnă și pierderea celeilalte.

"Trebuie să ne folosim timpul petrecut pe
pământ pentru a ne îmbunătăți spiritual.

Aceasta înseamnă că arta trebuie să
servească acestui scop." (A. Tarkovski)

Tarkovski și-a folosit mediul artistic
într-un mod similar.

Nu făcea doar filme, ci explora lumea
noastră căutând să înțeleagă,

căutând un sens al existenței noastre.

Într-un fel, el se ruga prin intermediul
cinematografiei.

El a răspuns dorinței atemporale și
insațiabile de conectare cu lumea,

de a avea o reflecție sau, mai degrabă,
o afirmare

a ființei noastre celei mai intime.

Știința? Prostii.

În această situație, mediocritatea și
geniul sunt la fel de inutile.

Nu suntem interesați să cucerim
niciun cosmos.

Nu știm ce să facem cu alte lumi.

Nu avem nevoie de alte lumi.

Avem nevoie de o oglindă.

Dacă am avea o oglindă care să reflecte
sinele nostru cel mai profund,

ce ar dezvălui ea?

Pentru Tarkovski era clar că
nu ne-am vedea experiențele ca

o succesiune liniară de evenimente,
captate în mod obiectiv și logic în ceva

ce s-ar putea numi o schiță.

În schimb, am vedea o rețea complexă
de gânduri, amintiri și emoții.

Am vedea o ființă care experiează lumea
în mod subiectiv,

care îi dă formă în mod subiectiv,

care se mișcă prin prezent și observă
fiecare nou moment cu o conștiință

alcătuită din infinite impresii,
distorsiuni și asociații.

"Solaris" (1979) a fost un exercițiu
extrem de interesant în această privință,

deoarece spune povestea unui om trimis
pe o stație spațială îndepărtată

pentru a studia un ocean misterios,
aparent sensibil,

care poate pătrunde în mințile oamenilor
și poate manifesta ce se află înăuntru.

Cine a fost ea?

A murit acum 10 ani.

Ceea ce ai văzut a fost materializarea
concepției tale despre ea.

Ne-a sondat mințile și a extras ceva

ca niște insule de memorie.
(A. Tarkovski, Solaris)

Cu toate acestea, Tarkovsky consideră
"Solaris" ca fiind unul dintre

cele mai slabe filme ale sale,

deoarece s-a simțit prea restricționat
să lucreze într-un gen specific (SF).

Acesta ar putea fi motivul pentru care

pentru următorul său proiect nu a folosit
niciun element de science-fiction

pentru a crea o reprezentare externă
a lumii noastre interioare.

În schimb, a plasat camera direct în
interior, filmând ca și cum am fi

martori direcți ai peisajului interior
al unui om, și a creat

"Oglinda" (1975).

Când îmi amintesc de copilăria mea
și de mama mea,

cumva ea are întotdeauna chipul tău.
(A. Tarkovski, Oglinda)

Acest film prezintă perfect calitatea
unică a cinematografiei,

modul în care este capabilă
să sculpteze timpul

în funcție de experiența noastră
subiectivă a lumii și a vieții noastre.

Alte filme ale lui Tarkovski, precum
"Nostalgia" (1983), care este despre

un poet rus care călătorește în Italia,
unde devine nostalgic după țara sa natală,

folosesc de asemenea aceste tehnici
pentru a surprinde modul în care noi,

la un moment dat, putem observa ceva
direct în fața noastră

și să fim transportați într-o amintire
îndepărtată în următorul moment.

Arată atât mișcarea frenetică a minții
noastre, care rătăcește mereu,

rememorând, imaginând...,

cât și momentele de liniște ale minții,

de concentrare, de ascultare a sunetelor
care se transformă încet în ritm.

În acest sens, cinematografia articulează
relația dintre timp și individ,

modul în care mintea noastră îmbină
trecutul și prezentul

într-un singur plan existențial,

în care timpul este simultan comprimat,
întins și rearanjat.

[Cinematografia] reflectă modul în care
suntem de fapt insule de memorie.

"Se spune că timpul este ireversibil.

Și acest lucru e destul de adevărat în
sensul că 'nu poți aduce înapoi trecutul',

așa cum se spune.

Dar ce anume este acest 'trecut'?

Este oare ceea ce a trecut?

Și ce înseamnă 'trecut' pentru o persoană,

când pentru fiecare dintre noi trecutul
e purtătorul a tot ceea ce este constant

în realitatea prezentului,
a fiecărui moment actual?

Într-un anumit sens, trecutul este mult
mai real sau, în orice caz, mai stabil,

mai durabil decât prezentul.

Prezentul alunecă și dispare ca nisipul
printre degete, dobândind greutate

materială doar în amintirea sa."
(A. Tarkovski, "Sculptând în timp")

Rolul regizorului devine evident și aici,

căci cum se poate surprinde eficient
ceva ce nu poate fi observat direct?

Cum să organizezi ceva ce sfidează
timpul ca și concept liniar?

Cum să modelezi ceva ce pare să încalce
regulile realității noastre materiale?

În efortul lor de a crea o reflectare
semnificativă a ceea ce suntem,

a istoriilor și a viselor noastre,

regizorii trebuie să navigheze prin natura
infinit de complexă a ființei noastre,

să-i exploreze vastitatea atât în timp,
cât și în spațiu,

și să găsească o modalitate de a o face
nu doar inteligibilă,

ci și relaționabilă, recognoscibilă.

La urma urmei, o oglindă este atât de
eficientă pe cât de revelatoare este.

Tarkovski credea că pentru a reuși
în această sarcină aparent imposibilă,

regizorii trebuie să lucreze cu imagini
izbitoare,

cu ceea ce trimite la specificul uman.

Să luăm ca exemplu modul în care
Tarkovski arată disperarea

printr-o femeie care privește o casă în
flăcări, în timp ce stă pe o fântână,

sau cum arată legătura noastră cu acasă

printr-un bărbat care merge
la baia unui hotel

și caută întrerupătorul de la lumină
pe partea greșită a peretelui.

Pentru a crea astfel de imagini, care
surprind adevăruri emoționale profunde,

regizorii au cea mai mare încredere în
propria inimă, își urmează instinctul

și speră că, dacă ceva a rezonat cu ei
la nivel personal,

dacă ceva le-a lăsat o impresie,
oricât de intangibilă, inexplicabilă,

va avea același efect și asupra altora.

Acesta e motivul pentru care atât de multe
dintre filmele lui Tarkovski se bazează

direct pe propriile experiențe și includ
elemente profund personale pentru el.

Filmul "Oglinda" e probabil cel mai bine
cunoscut ca fiind aproape autobiografic,

dar și celelalte filme ale sale sunt
pline de momente inspirate de

amintiri din copilărie, de introspecție
artistică, de poeziile tatălui său,

de toate lucrurile care au inspirat vreun
fel de emoție în [inima lui] Tarkovski,

un sentiment pe care încearcă
să îl traducă și să ni-l comunice și nouă.

"Îți amintești când m-am simțit rău și
m-am dus în camera 38 să mă odihnesc?

Această cameră m-a uimit, deoarece
fereastra nu dădea spre stradă.

Era un loc foarte ciudat, misterios,
ca un spital, poate,

un loc în care nu se putea decât
să te simți foarte rău.

M-am gândit că ar trebui să facem
o scenă aici, în această cameră,

despre personajul nostru, în
momentul de criză." (A. Tarkovski)

Într-un fel, regizorul devine ca un
compozitor, condus de intuiția emoțională

și folosind o busolă internă pentru
a organiza sunetul în muzică,

într-o simfonie care transcende granițele
zgomotului și devine ceva mai mult,

ceva care rezonează și mișcă mai profund
decât pot explica cuvintele,

o adevărată oglindă a sensibilității
lirice din inimile noastre,

esența poetică a ceea ce suntem.

Acum vara a trecut
Și s-ar putea să nu fi fost niciodată.

La soare e cald.
Dar trebuie să fie mai mult.

Totul a fost să treacă,
Totul a căzut în mâinile mele

Ca o frunză cu cinci petale,
Dar trebuie să fie mai mult.

Nimic rău nu a fost pierdut,
Nimic bun nu a fost în zadar,

Totul arde cu o lumină clară
Dar trebuie să fie mai mult.

Viața m-a adunat
În siguranță sub aripa ei,

Norocul meu a ținut mereu,
Dar trebuie să fie mai mult.

Nici o frunză nu a fost arsă,
Nici o crenguță nu s-a rupt...

Curată ca sticla e ziua,
Dar trebuie să fie mai mult.

În cele din urmă, există o ultimă
provocare care trebuie depășită aici.

Pentru că atunci când arta este folosită
pentru a atinge un adevăr poetic superior

sau o frumusețe ascunsă, trebuie să crezi
mai întâi că un astfel de lucru există.

Și, așa cum arată Tarkovski în
așa multe dintre filmele sale,

acest lucru poate fi dificil într-o lume
care pare să-i descurajeze în mod activ

pe oameni să privească dincolo de
realitatea materială imediată.

În "Andrei Rublev", vedem o lume
definită de suferință și război,

în care singura plăcere se găsește
în căutări hedoniste.

În "Sacrificiul" (1986), societatea
noastră modernă și progresul tehnologic

au golit lumea de spiritualitate.

Am dobândit o dezarmonie îngrozitoare,
un dezechilibru, dacă vreți,

între dezvoltarea noastră materială
și cea spirituală.

"Călăuza" (1979) avertizează de asemenea
împotriva unei societăți

care progresează material, dar
se deconectează spiritual sau,

mai precis, a unei societăți care caută
să cucerească infinitul folosind finitul.

Povestea este centrată în jurul unei
zone misterioase,

despre care se spune că
îndeplinește dorințe,

și de călăuza care îi ghidează
pe oameni în acest loc interzis.

Pentru el, zona este un loc de venerare,

un simbol al unei puteri superioare
pentru cei disperați.

Este singurul loc în care
aceștia pot veni dacă

nu mai există nicio speranță pentru ei.

Ești doar nebunul lui Dumnezeu.

Nu ai nici o idee ce se întâmplă aici.
(A. Tarkovski, Călăuza)

Dar atunci când este privită în termeni
pur materiali, zona devine și un simbol

al omenirii care încearcă să exploateze
o putere pentru care nu este echipată

să o gestioneze, al unei societăți care
a devenit prea grandioasă pentru a crede,

pentru a spera, în ceva mai mare
decât ea însăși,

care ignoră tot ceea ce este experiat
irațional, poetic.

În această lume, un artist ca Andrei
Rublev nu poate crea.

În această lume, un credincios ca
și călăuza este lăsat fără scop.

Fericirea mea, libertatea mea, respectul
meu de sine, totul este aici! (Călăuza)

În această lume, în care materialul
eclipsează spiritualul,

ne îndreptăm spre o condamnare sigură.

Dar, așa cum vedem spiritualul, și, prin
urmare, impulsul de a ne exprima artistic

fiindu-ne pus la încercare și învins,
tot așa îl vedem reaprins din nou.

Nu din cauza unui miracol sau a unui act
al lui Dumnezeu,

ci mai mult din cauza altora, din cauza
spiritului lor, a operelor lor de artă,

care au dat o nouă viață pasiunii
creatoare a unui pictor,

și a transformat lumea lui cenușie
într-una plină de culoare,

care a oferit unei călăuze o nouă
sursă pentru miracol

și care a transformat un sfârșit
violent într-un nou început inocent.

Și cu asta, ne întoarcem din nou
la scopul artei,

și la întrebarea "de ce merg oamenii
la cinema, stau într-o cameră întunecată

timp de două ore și privesc jocul umbrelor
pe un cearșaf?", precum spunea Tarkovski.

El credea că motivul pentru care cineva
se uită în mod normal la filme

este "datorită timpului pierdut,
petrecut sau încă neavut"

pentru că cinematografia, ca nicio altă
artă, are puterea de a lărgi, îmbunătăți

și concentra experiența unei persoane,

de a o face mai lungă,
semnificativ mai lungă.

[Cinematografia] ne permite să
ne asimilăm cu lumea și cu ceilalți,

ne inspiră să fim umili, plini de
compasiune, iertători,

ne oferă înțelegere, ne dă pace.

În cele din urmă, a concluzionat:

"Funcția atribuită artei nu este, așa cum
se presupune adesea, de a transmite idei,

de a propaga gânduri, de a servi
drept exemplu.

Scopul artei este de a pregăti
o persoană pentru moarte,

de a-i ara și grăpa sufletul, făcându-l

capabil să se întoarcă spre bine."
(A. Tarkovski, "Sculptând în timp")

Noi trăim, avem suișurile și
coborâșurile noastre.

Sperăm.

Așteptăm ceva.

În cele din urmă, murim

și ne naștem din nou.
Dar nu ne amintim nimic.

Și totul începe din nou, de la zero.

"Fie ca totul să se împlinească.

Fie ca ei să creadă.

Și fie ca ei să râdă de patimile lor.

Dar, mai presus de toate, să aibă
încredere în ei înșiși.

Să devină slabi și inocenți
precum copiii,

căci slăbiciunea este un lucru mare

și ceea ce s-a întărit nu va învinge."
(A. Tarkovski)

Acesta a fost un proiect de pasiune
al meu de mult timp.

Am vrut cu adevărat să transmit arta lui
Tarkovski așa cum a imaginat-o el,

nu ca pe ceva care să fie disecat
intelectual, ci care trebuie simțit.

Știam că rezultatul va fi mai lent,
fiind mai experimental decât

alte videoclipuri ale mele, și asta
vine întotdeauna cu unele ezitări.

Datorită unor astfel de proiecte sunt
mândru să prezint Nebula,

un nou proiect de colaborare între
mine și mulți alți creatori,

care plasează creativitatea în centru,

și unde sprijinul tău înseamnă
că ne susții direct pe noi.

Poți urmări toți creatorii tăi favoriți,
să vezi clipurile noastre fără reclame,

și chiar să vezi câteva creații exclusive
produse de Nebula.

Acum, cea mai bună parte: cu toții
cunoaștem CuriosityStream,

serviciul de emisie cu mii de documentare
despre știință, istorie, natură și

tehnologie și multe, multe altele.

Cu acces nelimitat începând de la prețul
mic de doar 2,99 USD pe lună,

aceasta este deja o resursă excelentă

atât pentru educație, cât și
pentru divertisment.

Dar dacă mergeți la
curiositystream.com/likestoriesofold

și folosiți codul promoțional
"likestoriesofold",

nu numai că veți primi gratuit primele
31 de zile la CuriosityStream,

ci veți primi și acces nelimitat
la Nebula.

Așa este, dacă vă înscrieți acum,
serviciul nostru de emisie Nebula

va fi inclus în abonamentul
CuriosityStream.

Așa că nu uitați să verificați
curiositystream.com/likestoriesofold

și să folosiți codul promoțional
"likestoriesofold",

și începeți să vă bucurați de nenumăratele
ore de conținut, chiar de astăzi.