St. Isaac the Syrian and the Fullness of the Desert

Traducerea: www.chilieAthonita.ro

Sfântul Isaac Sirul
și plinătatea deșertului

Mari profesori spirituali ai
Bisericii Răsăritene

au apărut până la granițele Persiei,
unde creștinismul ortodox

a prosperat multe secole
înainte de apariția islamului.

Un astfel de om a fost Sfântul Isaac
din Ninive,

cunoscut și ca sirianul, care s-a născut
în peninsula Qatar în anul 613 d.Hr.

care la acea vreme, se afla pe
teritoriul Bisericii Siriace a Persiei.

Acest lucru a fost chiar înainte
ca islamul să înceapă

să se răspândească
în Orientul Mijlociu.

Maeștrii spirituali sirieni au avut
abordarea lor a misticului. Dacă romanii

se mândreau cu precizia lor juridică,
iar grecii cu reflecția lor filozofică,

poporul siriac din Orient avea
tendința de a prefera să-și

exprime credința în poezie,

explorând simbolismul, paradoxul și
frumusețea credinței prin versuri poetice.

Isaac a crescut cu siguranță cu o
conștientizare ascuțită a Sf. Efrem

de Nisibis, cunoscut și sub numele de
Sf. Efrem Sirul, ale cărui imnuri, poezii

reflectând această dragoste răsăriteană
pentru simbolism, paradox și frumusețe,

au modelat o mare parte din
gândirea religioasă a timpului său.

În timpul vieții lui Isaac, au avut loc
controverse în interiorul Bisericii

cu privire la diverse probleme
doctrinare și liturgice.

Uneori, dezbaterile puteau fi pasionale
și chiar violente, dar Isaac s-a ferit

de aceste controverse și s-a concentrat pe
teologia Iubirii și Milei lui Dumnezeu.

În copilărie, Isaac era contemplativ
și evita dezbaterile teologice,

concentrându-se mai degrabă pe relația
sa cu Iisus și pe purificarea propriei

inimi pentru a reflecta lumina
lui Hristos.

Pe urmele Sf Efrem de Nisibis, el a
exprimat această dinamică în termenii

poeziei siriace, unde compară inima cu o
oglindă din metal.

La fel ca și în cazul oglinzii, pentru
a face o imagine fidelă, metalul

trebuie lustruit și strălucit temeinic și
în același mod, sunt necesare practici

ascetice constante pentru a șlefui inima
astfel încât să reflecte cu exactitate

lumina lui Iisus.

Isaac subliniază că rugăciunea nu este
doar o meditație.

Este o conversație cu Dumnezeu.

Implică o tăcere mai mare în interior,
ca vocea lui Dumnezeu să fie auzită.

Și el explică:

Iubirea lui Dumnezeu pornește
din convorbirea cu El!

această conversație de rugăciune se face
prin liniște, iar liniștea vine odată

cu îndepărtarea de sine.

Scopul practicii ascetice e de a discerne
voința lui Dumnezeu în timp ce „înlătură”

toate dorințele care împiedică să facem
ceea ce Dumnezeu vrea să facem.

Potrivit lui Isaac, meditația regulată și
rugăciunea „lustruiește” inima pentru a

îndepărta pasiunile egoiste și pentru a
reflecta lumina divină în întuneric,

recuperând astfel natura fericită
pe care Dumnezeu a dorit-o pentru noi.

La o vârstă fragedă, Isaac
a intrat în mănăstirea de

la Sf. Matei, lângă Ninive
(actualul Mosul, Irak).

A fost mentor al altor călugări, consilier
spiritual și, prin aclamațiile populare

din partea fraților săi, a fost în curând
ridicat la rangul de stareț.

La scurt timp, a fost numit Episcop al
Ninivei și s-a mutat în oraș.

Viața administrativă, însă, nu se potrivea
cu el, deoarece l-a încurcat cu

conflictele treburilor lumești
și disputele doctrinare.

Era dezgustat de meschinăria și grosolănia
vieții orașului:

Odată, doi creștini au venit la el, cerând
ca el să rezolve o dispută.

Un bărbat a recunoscut că îi datora
bani celuilalt, dar a cerut o prelungire.

Creditorul a amenințat că va da în
judecată debitorul să plătească.

Sf Isaac, citând Evanghelia, i-a cerut să
fie milostiv și să dea mai mult timp

datornicului să plătească.

Bărbatul a spus: „Lasă Evanghelia
ta de aici!”

Sfântul Isaac a răspuns: „Dacă nu te vei
supune poruncilor Domnului din Evanghelie,

atunci ce-mi mai rămâne de făcut aici?”

După cinci luni, episcopul Isaac a fugit
din nou în deșert și a trăit ca un pustnic

stabilindu-se la Mănăstirea Rabban
Shabur (lângă actualul Alqoush, Irak

la aproximativ 28 de mile de Mosul).

Isaac nu a fost singur în deziluzia sa
față de Biserica sa contemporană,

care a fost sfâșiată de disensiuni.

Mulți alții fugiseră din orașe
căutând liniște.

Dar, deși mulți au fugit în deșert,
interesul siriac pentru practicile

ascetice nu a fost întotdeauna exprimat
în izolare de societate.

Unele grupuri de bărbați și femei au
căutat un stil de viață ascetic trăind

în legământ unii cu alții în rândul
populației generale.

Bnay qyāmā (sau fiii legământului) erau
cei care făcuseră jurăminte de sfințire.

Acestea au inclus două tipuri: indivizi
celibari - bthūlē (fecioare; aplicabil

atât bărbaților, cât și femeilor) sau
qaddīshē (cei sfinți) care erau căsătoriți

Exista un anumit grup în cadrul bthūlē
care trăia izolat numit īḥīdāyā,

un cuvânt interesant care poate fi tradus
ca pustnic, dar în siriacă e și termenul

folosit pentru a descrie natura lui Adam
înainte de cădere.

S-a susținut pe scară largă că botezul și
disciplina spirituală duc la dobândirea

naturii „al doilea Adam”, restabilindu-ne
la viața de dinainte de cădere a Edenului

pe tărâmul pământesc. Această
înțelegere reflectă

o noțiune importantă în
abordarea lui Isaac asupra contemplației.

Botezul a fost văzut ca fiind reintrarea
în Grădina Edenului făcută posibilă prin

botezul și învierea lui Hristos.

Cu alte cuvinte, a fost începutul unei
călătorii în viața din lumea efemeră

a schimbării la lumea veșnică a Raiului
pentru a recupera starea de existență

pe care Dumnezeu a
intenționat-o pentru noi.

Conversația plină de rugăciune cu Iisus
îl invită în inima noastră, astfel încât

să ne îndepărteze de mirajul
afectării pământești

și să ne dezvolte simțurile
pentru a percepe divinul.

Sfântul Isaac explică: Natura sufletului
trebuie să fie un recipient de lumină

binecuvântată, dar atunci când este mișcat
de patimi, și-a abandonat natura.

Înțelegerea lucrurilor create este
firească sufletului, dar contemplația

îl mută deasupra naturii.
Sfântul Isaac ne cheamă

să pășim într-o lumină orbitoare
care e percepută ca întuneric.

Efectiv, ne îndreptăm către un
pământ îndepărtat care este de fapt

casa noastră, uitat după căderea lui Adam.

Deși trebuie să mergem la rând pe
căi perfide, nu suntem singuri.

Căci,
Cel care meditează la Dumnezeu noaptea

Îl va dobândi ca coleg de casă.
Cine este plin de dorință

față de voința Lui, va găsi că
îngerii cerului îi sunt învățători.

Descrierea Sf Isaac a acestei călătorii
e marcată de dragostea siriacă pt metaforă

E ca o călătorie prin deșert în care
orașul de origine e un simplu miraj care

dispare din vedere înainte ca destinația
să ajungă încet la creșterea vizibilității

E o călătorie kenotică în care te golești
de pasiunea egoistă, făcând ca prezența

lui Dumnezeu în inimă să devină
mai clară pe măsură ce

ochii noștri spirituali se obișnuiesc cu
soarele strălucitor al deșertului.

Cum se întâmplă în caravanele care se
deplasează prin deșert, oazele iluzorii

îi ispitesc pe credincioși cu recompense
evanescente și îi duc în rătăcire.

Aceste iluzii și ispite, își pierd puterea
pe măsură ce Dumnezeu ne dă smerenia

care ne vindecă egoismul.

Amintindu-și nelegiuiri și imperfecțiuni,
călătoria însingurată curăță inima,

ridicând mintea deasupra reproșului
și acuzațiilor altora și a zelului;

prin a nu fi unul a cărui mână este
împotriva tuturor și împotriva

căruia este mâna tuturor, ci mai
degrabă unul care rămâne singur și izolat,

fără a-și asuma preocuparea nimănui
altcuiva în lume în afară de el însuși.

În o epocă de bătălii ecleziale aprinse,
Sf Isaac a văzut înțelepciunea a arunca

bârna din ochi înainte de a încerca să
îndepărteze paiul din ochii celorlalți.

El a văzut lupta pentru smerenie ca pe o
necesitate absolută.

Călătoria grea prin deșert e dureroasă
și e o căutare pe tot parcursul vieții.

Sf Isaac zice că această călătorie
să fie motivată de iubirea de Dumnezeu

nu de frica de judecată și pedeapsă:
Ca o mână de nisip aruncată în ocean,

la fel sunt păcatele oricărei făpturi în
comparație cu mintea lui Dumnezeu.

Așa cum un pârâu care curge puternic nu e
blocat de o mână de pământ, tot așa

compasiunea Creatorului nu este învinsă
de răutatea creaturilor sale.

Este dragostea inițială a lui Dumnezeu
pentru noi, acesta este modelul.

Și îi răspundem căutând să
reflectăm dragostea Lui pentru cosmos.

Dumnezeu Creatorul nu este separat de
Dumnezeu iubitor de Creație.

Sf Isaac explică că devotamentul implică
întreaga ființă și nu e doar o chestiune

de convingere intelectuală sau de simplă
contemplare mentală.

Cum creația geme pentru manifestarea
fiilor lui Dumnezeu, Sf Isaac ne spune că

„orice rugăciune în care trupul nu se
chinuie și inima nu simte suferință”

este „fără suflet” și invalidă.

Așa cum o călătorie lungă prin deșertul
arab implică suferință în căldură toridă

și sete profundă, ne îndreptăm încet prin
regiuni aride către casa noastră supremă.

Ne aflăm în „țara spinilor” pe care Adam a
experimentat-o după Cădere și până când

ne vom împărtăși din pâinea cerească,
oferită cu dragoste divină,

munca noastră este zadarnică,
chiar dacă e oferită de dragul dreptății.

Acceptarea și reflectarea
iubirii lui Hristos validează

eforturile noastre pământești.

El explică în continuare:
Oricine e susținut de iubire este susținut

de Hristos, care e Dumnezeu peste toate.

Iisus depune mărturie despre aceasta, zice
„Dumnezeu este dragoste”.

Acesta este aerul în care cei drepți se
bucură de înviere.

Sf Isaac a mers în deșert pt a-L contempla
pe Dumnezeu în singurătate.

A lăsat în urma lui o episcopie cuprinsă
de ceartă.

Unii au considerat că este o abandonare a
postului într-o perioadă de stres.

Pentru locuitorii „lumii spinilor” noastre
le poate părea așa și, sigur, el a suferit

acuzații și reproșuri de la zeloții
timpului său.

Dar e unul dintre acele paradoxuri pe care
sfinții sirieni le iubesc atât de bine.

În predarea sa totală în fața lui Dumnezeu
transcendent și în dorința neclintită de

a-I împlini voia iubitoare, Sf Isaac a
făcut o eparhie pentru veacurile viitoare.

În dragostea lui Hristos, a reflectat și a
exprimat dragostea lui Dumnezeu,

iar scrierile sale au servit drept ghid pt
pelerinii spirituali de peste 1000 de ani.

Predarea kenotică a sinelui începe într-o
aparentă singurătate, dar Dumnezeu,

creatorul iubitor, oferă mai mult decât
este aparent inițial.

Deșertul revarsă un ocean de compasiune și
inima care reflectă dragostea creatorului,

e o inimă în flăcări pentru toată creația,
pt umanitate, pt păsări, pentru animale,

pentru demoni și pentru tot ce există.

La amintirea și la vederea lor, ochii unei
astfel de persoane curg de lacrimi

din cauza vehemenței compasiunii care
stăpânește inima. Ca urmare a îndurării

sale profunde, inima lui se micșorează și
nu poate suporta să audă

sau să privească vreo rănire sau
cea mai mică suferință

a ceva din creație.
Acesta este motivul pentru care

în mod constant rostește rugăciuni
pline de lacrimi, chiar și pt animalele

iraționale și pentru vrăjmașii adevărului,
chiar și pentru

cei care îi fac rău, ca să fie ocrotiți și
să găsească milă.

Pe măsură ce cineva călătorește în
singurătate prin deșert cu Hristos ca

ghid, natura iubitoare a lui Dumnezeu
eclipsează orice și frica este cucerită.

În mod paradoxal, călătoria aparent
singuratică duce la o unitate cu toți.

Dumnezeu Creatorul nu este diferit de
Dumnezeu Iubitorul.

Sf. Isaac ne spune: Acesta va fi
pentru tine un semn luminos al

seninătăţii sufletului tău: cercetându-te,
vei găsi compasiune pentru toată omenirea,

iar inima ta este îndurerată de milă de
ei, arzând ca prin foc, fără a

face distincţia între o persoană şi alta.

Când imaginea Tatălui devine vizibilă
în tine prin prezența continuă

a acestor lucruri, atunci poți recunoaște
măsura modului tău de viață – nu din

eforturile tale, ci din transformarea
pe care o primește înțelegerea ta.

Corpul e scăldat în lacrimi, pe măsură ce
intelectul privește lucrurile spirituale.

Sf Isaac Sirul a trecut pragul în veșnicia
lui Dumnezeu din casa sa temporară

din Mănăstirea Rabban Shabur în
jurul anului 700 d.Hr.

El rămâne un ghid viu, un Izvor spiritual
pentru noi, cei care locuim în

deșertul Lumii, căutând o cale către
căminul nostru transcendent,

pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o în
îmbrățișarea Sa iubitoare.

Sfinte Isaac, roagă-te pentru noi!