Cum mi-am ținut respirația timp de 17 minute

În această prezentare extrem de personală de la TEDMED, magicianul și cascadorul David Blaine povestește ce a trebuit să facă pentru a-și putea ține respirația sub apă timp de 17 minute -- un record mondial (cu un minut mai scurt decât această întreagă prezentare) -- precum și ce înseamnă pentru el toată această muncă de-a v-ați ascunselea cu moartea. Avertisment: nu încercați acest lucru acasă.

Ca magician încerc să creez imagini

care să pună oamenii pe gânduri.

Totodată, încerc să mă provoc să fac

lucruri care doctorii
spun ca sunt imposibile.

Am fost îngropat de viu
în New York într-un sicriu,

îngropat de viu într-un sicriu
în aprilie 1999,

timp de o săptămână.

Am supraviețuit acolo doar cu apă.

La sfârșit, s-a dovedit a fi
atât de distractiv,

încat am decis sa continui

să fac și mai multe lucruri
de genul acesta.

Urmarea a fost ca m-am lăsat înghețat
într-un bloc de gheata

timp de 3 zile și 3 nopți în New York.

Provocarea aceasta a fost
mult mai dificilă decât m-am așteptat.

După aceea, am stat în picioare
în vârful unui stâlp de 33 metri

timp de 36 de ore.

Începusem să halucinez atât de tare

încât clădirile din spatele meu păreau
niște capete mari de animale.

Apoi am mers în Londra.

În Londra am trăit într-o cutie
de sticlă timp de 44 de zile

cu nimic altceva decât apa.

A fost unul din cele mai dificile
lucruri pe care le-am făcut,

dar a fost și unul
dintre cele mai frumoase.

Au existat atâția sceptici,
în special presa din Londra,

încât au început să aducă cheesburgeri

cu elicopterele în jurul cutiei mele
ca să mă tenteze.

(Râsete)

M-am simțit extrem de apreciat

când Jurnalul de Medicină New England

s-a folosit de rezultatele
acestui experiment pentru știință.

Următoarea mea încercare a fost să vad
cat de mult pot să rezist fără să respir,

mai exact, cât de mult aș putea
supraviețui fără nimic,

nici măcar cu aer.

La început nu mi-am dat seama că va deveni

cea mai minunata călătorie a vieții mele.

Tânăr magician fiind,

eram obsedat de Houdini
și de încercarile sale subacvatice.

Așa că am încercat de mic copil
să concurez cu alții de vârsta mea,

să văd cât de mult pot sta sub apă

și în timp ce ei scoteau
capul din apă ca să respire

chiar și de 5 ori, eu stăteam sub apă
cu o singură gură de aer.

Când eram adolescent

puteam să îmi țin respirația
timp de 3 minute și 30 secunde.

Mai târziu am aflat că acesta
era recordul personal al lui Houdini.

În 1987 am auzit o poveste

despre un băiat care a căzut
în apă înghețată

și a rămas blocat sub gheață.

A fost în apă,
fără aer, timp de 45 de minute.

Când echipele de salvare au sosit
și l-au readus la viață,

au descoperit că creierul
nu fusese afectat.

Temperatura corpului îi scăzuse
la 25 de grade Celsius.

Ca magician, cred că totul este posibil.

Și cred că dacă un lucru anume
poate fi făcut de o persoană

atunci poate fi făcut și de alții.

Am început să mă gândesc
că dacă băiatul a putut supraviețui

fără să respire pentru atâta timp,

trebuie să existe o cale
să fac și eu asta.

Așa că m-am întâlnit
cu un neurochirurg renumit.

Și l-am întrebat cât de mult e posibil

să rezist fără să respir,
cât de mult pot supraviețui fără aer?

Și mi-a zis că orice peste 6 minute

presupune un risc serios

de afectare hipoxică a creierului.

Am luat răspunsul lui drept o provocare.

(Râsete)

La prima mea încercare m-am gândit
că ar trebui să fac ceva asemănător,

și am construit un bazin mare

pe care l-am umplut cu gheață
și cu apă foarte rece.

Am stat în acel bazin cu apă

sperând că temperatura corpului
va începe să scadă.

Și tremuram. Iar la prima încercare
de a-mi ține respirația

nu am rezistat nici măcar un minut.

Așa că mi-am dat seama că lucrurile
nu vor funcționa în felul acesta.

M-am dus apoi să vorbesc
cu un prieten care este doctor,

ți l-am întrebat cum aș putea reuși.

Vreau să îmi țin respirația foarte mult.
Cum pot face asta?

Și mi-a răspuns: „David, ești magician,

creează iluzia că nu respiri,
va fi mult mai ușor.”

(Râsete)

Așa că a venit cu ideea

să folosesc un respirator

cu un filtru de CO₂,

care era de fapt un tub
cumpărat de la Home Depot,

de care am atașat un balon
lipit cu bandă adezivă,

pe care să-l punem în corp,

și astfel să reciclăm aerul din plămâni
și să îl pot respira din nou

cu acest dispozitiv în mine.

Secvența aceasta este cam greu de privit.

Dar asta e încercarea respectivă.

Și era evident că nu va funcționa.

(Râsete)

Apoi am început să mă gândesc tot mai mult

la respirația cu fluide.

Există o substanță numită perflubron.

care are o concentrație de oxigen
atât de mare

încât, în teorie, ai putea să o respiri.

Așa ca am făcut rost de acea substanță,

am umplut chiuveta cu ea,
mi-am băgat capul în chiuvetă

și am încercat să inspir,

lucru care s-a dovedit imposibil.

Un doctor a descris senzația
ca și cum ai încerca să respiri

cu un elefant stând pe pieptul tău.

Așa că și această idee a dispărut.

Apoi am început să mă gândesc

că ar fi posibil să mă conectez la un
aparat de bypass pentru inimă și plămâni

și să mi se implanteze un tub în arteră

care să mă facă să par că nu respir,
în timp ce sângele mi-ar fi oxigenat.

Idee care este, evident, nebunie curată.

Apoi mi-a venit cea mai nebună idee
dintre toate ideile posibile:

să fac totul pe bune.

(Râsete)

Să încerc să îmi țin respirația
dincolo de limita

la care doctorii ar considera
ca ești în moarte cerebrală.

Așa că am început să studiez

pescuitorii de perle.

Deoarece ei pot sta sub apă
timp de 4 minute.

Și în timp ce studiam pescuitorii
de perle am descoperit

lumea scufundărilor libere.

A fost cel mai uimitor lucru
pe care l-am descoperit vreodată.

Sunt multe aspecte legate
de scufundările libere.

Sunt recorduri de adâncime,
adică încearcă să se scufunde cât mai mult

și mai e și apneea statică.

Adică să îți ții respirația
cât de mult timp poți

stând locului, fără să te miști.

Asta a fost cea pe care am studiat-o.

Primul lucru pe care l-am învățat
a fost că atunci când îți ții respirația

nu trebuie să te miști deloc;
mișcarea îți consumă energia.

Lucru care consumă oxigen
și se acumulează CO₂ în sânge.

Am învățat să nu mă mișc deloc,

cum să îmi reduc ritmul cardiac.

Trebuia să stau perfect nemișcat,
să mă relaxez

și să îmi închipui
că nu eram în corpul meu,

și să controlez toate astea.

Iar apoi am învățat cum să mă epurez.

Epurarea presupune hipervențilare.

Inspiri și expiri...

Faci lucrul ăsta, amețești,
începi să simți furnicături.

Și astfel elimini
dioxidul de carbon din corp.

Apoi când îți ții respirația,
îți este cu mult mai ușor.

Apoi am învățat că trebuie
să iei o gură mare de aer,

și să o ții, să te relaxezi
și să nu lași deloc să scape aer,

și să reziști și să te relaxezi
în ciuda tuturor durerilor.

În fiecare dimineață, timp de căteva luni,

mă trezeam și primul lucru
pe care îl făceam

era să îmi țin respirația.

În 52 de minute îmi țineam respirația
timp de 44 de minute.

Mai exact, începeam cu o epurare,

respiram foarte puternic timp de un minut,

apoi, imediat, îmi țineam respirația
pentru cinci minute și jumătate.

Apoi respiram din nou timp de un minut,

epurând cat de mult puteam,

pentru ca imediat să îmi țin respirația
iar timp de cinci minute și jumătate.

Repetam acest proces de opt ori la rând.

Pe o perioada de 52 de minute,
respiram doar timp de 8 minute.

Iar la sfârșit simți cum creierul
îți e complet prăjit.

Toată ziua mergi ca un zăpăcit.

Și ai dureri groaznice de cap.

Pe scurt, nu prea poți discuta cu mine
când fac aceste lucruri.

M-am informat despre deținătorul
recordului mondial.

Se numește Tom Sietas.

Iar acest tip este perfect construit
pentru a-și ține respirația.

E înalt de 1,93 m, cântărește 72 kg,

iar capacitatea sa pulmonară

este de două ori mai mare
decât a unei persoane medii.

Eu am 1,85 m, și sunt gras.

Sa zicem că sunt masiv.

(Râsete)

A trebuit să slăbesc 22 de kg
în trei luni.

Așa că tot ce introduceam în corp

am considerat că e un fel de medicament.

Fiecare bucățică de mâncare era mâncată
doar pentru valoarea sa nutrițională.

Mâncam porții foarte mici și controlate

de-a lungul unei zile.

Și am început să îmi adaptez corpul.

[rezultatele pot varia]
(Râsete).

Cu cât slăbeam, cu atât puteam
să îmi țin respirația mai mult.

Iar cu ajutorul acestei diete
și a antrenamentului

am reușit să îmi scad pulsul de repaus
la 38 de bătăi pe minut.

Performanță mai bună
decât a majorității atleților olimpici.

După patru luni de antrenamente
am reușit să îmi țin respirația

timp de peste 7 minute.

Doream să încerc
să îmi țin respirația peste tot:

în cele mai extreme situații

ca să vad dacă pot să îmi încetinesc
ritmul cardiac sub presiune.

(Râsete)

Am hotarât că voi dobori recordul mondial

în direct, la televizor,
la ora de maxima audienta.

Recordul mondial era
de 8 minute și 58 secunde,

deținut de Tom Sietas, tipul cu plămâni
de balenă de care am vorbit anterior.

(Râsete)

Am presupus că dacă pun un bazin
cu apă în Lincoln Center

și aș sta acolo timp de o săptămână
fără să mănânc,

m-as adapta în acea situație

și mi-aș încetini metabolismul,

lucru ce eram sigur că m-ar ajutat
să îmi țin respirația

pentru mai mult timp decât aș fi putut.

A fost o decizie complet greșită.

Am intrat în sferă cu o săptămână
înainte de data transmisiei televizate.

Și am crezut că totul
decurge conform planului.

Cu două zile înainte de marea mea
încercare de doborâre a recordului,

producatorii emisiunii TV

s-au gândit ca un subiect în care cineva

încearcă să își țină respirația
și e pe punctul să se înece

e prea plictisitor pentru televiziune.

(Râsete)

Așa că am fost nevoit
să adaug niște cătușe,

din care să mă eliberez
în timp ce îmi țin respirația.

Aceasta a fost o greșeala critică.

Din cauza mișcării
consumam mai mult oxigen

și după 7 minute începuseră

niște convulsii groaznice.

La 7 minute și 8 secunde
am început să îmi pierd conștiența.

Iar la 7 minute și 30 de secunde

au fost nevoiți să mă scoată din apă
și să mă resusciteze.

Am eșuat din toate privințele.

(Râsete)

Singura mea cale de ieșire
dintr-un asemenea dezastru,

singura cale la care m-am putut gândi,

a fost să o contactez pe Oprah.

(Râsete)

I-am spus ca vreau sa măresc miza,

că vreau s îmi țin respirația
mai mult decât a reușit cineva vreodată.

Însă e o altă categorie de recorduri.

E apnee statică cu oxigen pur,

iar recordul Guinness era de 13 minute.

Ideea e că respiri mai întâi oxigen pur,

îți oxigenezi corpul și elimini
cât mai mult dioxid de carbon,

și astfel este capabil să reziști
mult mai mult fără să respiri.

Am ajuns la concluzia
că principalul meu competitor

era castorul.

(Râsete)

În luna ianuarie 2008

Oprah mi-a dat patru luni
să mă pregătesc și să mă antrenez.

Așa că am început să dorm
într-un cort hipoxic în fiecare noapte.

Un cort hipoxic e un cort care simulează

altitudini de peste 4.500 m.

E ca și cum ai fi în tabăra
de la baza Everestului.

Drept urmare, corpul începe să producă

mai multe celule roșii,

ceea ce te ajută să transporți
mai mult oxigen.

În fiecare dimineață,
după ce ieșeam din cort, din nou

creierul meu era complet prajit.

La prima mea încercare cu oxigen pur,
am reușit să rezist timp de 15 minute.

A fost un succes destul de mare.

Neurochirurgul m-a scos din apă

deoarece în mintea lui, la 15 minute

creierul e mort, ești în moarte cerebrală.

Așa că m-a scos din apă, dar eu eram bine.

A fost o persoana acolo
care însă nu a fost deloc impresionată:

fosta mea prietenă.

În timp ce doboram recordul,
ea se uita în Blackberry-ul meu

și îmi verifica toate mesajele.

(Râsete)

Fratele meu are o poză. E cu adevărat...

(Râsete)

Apoi am anunțat în mod public

că voi încerca să dobor
recordul lui Sietas.

Drept răspuns, acesta s-a dus
în emisiunea Regis si Kelly,

și și-a doborât vechiul său record.

Apoi principalul său competitor a încercat
și a reușit să doboare noul record.

Dintr-o dată recordul a fost ridicat

la 16 minute și 32 de secunde.

Care era cu 3 minute mai mult
decât pentru ce mă pregătisem.

Era mai mult decât recordul inițial.

Pe de altă parte, doream ca Science Times
să documenteze întregul experiment.

Voiam să fie și ei implicați.

Asa ca am făcut ceea ce
orice persoana ar face

atunci când dorește să ajute
serios la promovarea științei.

M-am dus în birourile de la New York Times

și am arătat tuturor trucuri de magie
cu cărți de joc.

(Râsete)

Nu știu dacă a fost magia
sau atracția insulelor Cayman,

însa John Tierney a zburat acolo

și a făcut un reportaj
despre importanța apneei.

În timp ce era acolo,
am încercat bineînțeles să îl impresionez.

Și m-am scufundat până la 50 de metri

care e echivalentul
unei clădiri de 16 etaje,

și în timp ce reveneam la suprafață,
mi-am pierdut cunștiența,

ceea ce e foarte periculos; te poți îneca.

Din fericire Kirk m-a văzut

și a înotat și m-a scos la suprafață.

Am început totul extrem de concentrat.

M-am antrenat total
ca să îmi pot ține respirația

atâta timp cat era nevoie.

Dar nu a fost posibil să mă pregătesc
și pentru transmisia TV,

pentru emisiunea lui Oprah.

În mod normal, aș face totul plutind
cu fața în jos în piscină.

Dar la TV au dorit să mă vadă în picioare

ca să mi se poată vedea fața.

Cealalta problema a fost

costumul, care plutea atât de tare

încât mi-au prins picioarele
ca să nu mă ridic la suprafață.

Deci a trebuit să îmi folosesc picioarele
ca să stau în acele chingi destul de largi

ceea ce a fost o adevărată problemă
pentru mine.

M-a făcut extrem de stresat,

și mi-a crescut pulsul.

În plus, au mai făcut un lucru

pe care nu îl mai făcuseră: au adus
un aparat de monitorizare a inimii.

Și l-au pus chiar lângă sferă.

Iar de fiecare dată când îmi bătea inima,
auzeam bip-bip-bip-bip,

foarte tare.

Ceea ce mă făcea și mai stresat.

Și nu aveam nicio posibilitate
să îmi încetinesc bătaile inimii.

In mod normal,

porneam de la 38 bătăi pe minut,

iar în timp ce îmi țineam respirația,
pulsul scădea la 12 bătăi pe minut.

ceea ce e destul de ieșit din comun.

(Râsete)

De data aceasta a pornit
de la 120 de bătăi,

și nu a coborât deloc.

Am petrecut primele 5 minute sub apă

încercând cu disperare
să îmi încetinesc ritmul cardiac.

Stăteam acolo și mă gândeam:
„Trebuie să mă calmez.

Voi eșua, voi eșua.”

Și deveneam din ce în ce mai stresat.

Iar pulsul creștea și mai mult,

până la 150 de bătăi pe minut.

Practic, același lucru m-a făcut
să eșuez la Lincoln Center.

Era risipa de oxigen.

Când am ajuns la jumătate, la 8 minute,

eram 100% sigur

că nu voi reuși.

Nu puteam să termin cu succes.

Și m-am gândit:
Oprah a alocat o oră din emisiune

iar dacă termin prea repede

restul emisiunii se va discuta
despre cât de deprimat sunt.

(Râsete)

M-am gândit că ar fi mai bine
să continui sa lupt

și să stau acolo
până îmi pierd conștiența,

astfel m-ar scoate
și ar avea grija de mine.

(Râsete)

Am rezistat până la 10 minute.

După 10 minute începi să simți

înțepături în degetele de la mâini
și de la picioare.

Și știam că sângele
începe să fie redirecționat;

nu mai merge către extremități,

ci doar către organele vitale.

La 11 minute am început să simt

un tremur în picioare,

iar buzele începuseră
să aibă o senzație ciudată.

După 12 minute am
început sa am țiuituri în urechi,

și brațul a început să îmi amorțească.

Iar eu sunt ipohondru, și mi-am amintit:
braț amorțit înseamna atac de cord.

Așa că am devenit paranoic de-a binelea.

(Râsete)

După 13 minute,
probabil din cauza ipohondriei,

am început să simt dureri în piept.

Era groaznic.

După 14 minute,

am început să am convulsii,

ca și cum aș fi vrut să respir.

(Râsete)

După 15 minute deja sufeream

de lipsă majoră de oxigen la inima

și am început să am ischemie cardiacă.

Pulsul varia de la 120,

la 50, la 150, la 40, la 20,
și din nou la 150.

Câteodată sărea o bătaie.

Pornea. Se oprea.
Iar eu simțeam toate acestea.

Și eram sigur că voi suferi un infarct,

așa că după 16 minute
mi-am eliberat picioarele

pentru că știam că dacă voi leșina,

dacă aș fi făcut un atac de cord,

ar fi trebuit să îmi elibereze picioarele
înainte de a mă scoate.

Eram extrem de neliniștit.

Mi-am eliberat picioarele
și am început să plutesc spre suprafață.

Dar nu mi-am scos capul din apă.

Pluteam acolo așteptând
să mi se oprească inima,

pur și simplu așteptam.

Aveau doctori acolo

care stăteau și așteptau.

Și apoi dintr-o dată
am auzit niște strigate.

Și am crezut că s-a întâmplat ceva ciudat,

că am murit sau ceva s-a întamplat.

Dar apoi am înțeles că depășisem
timpul de 16 minute și 32 secunde.

Cu energia celor din jur,

am decis să continui să lupt.

Și am ajuns la 17 minute și 4 secunde.

(Aplauze)

Ca și cum asta nu ar fi fost destul,

imediat după m-am dus
la laboratoarele Quest

și i-am pus să îmi facă
toate analizele posibile

să mă testeze
și să vadă ce concentrații am,

pentru ca doctorii
să poată folosi rezultatele.

Totodată, doream să nu existe îndoială.

Dețineam recordul mondial

și doream să mă asigur că este validat.

Iar ziua următoare am ajuns la New York,

și un pusti s-a apropiat de mine;
tocmai ieșeam din magazinul Apple,

iar puștiul se apropie de mine și zice:

„Hei, D!” Iar eu zic: „Da”.

Îmi zice: „Dacă tu chiar ți-ai ținut
respirația atâta timp,

cum se face că ai ieșit uscat din apă?”

Iar eu am rămas: „Poftim?”

(Râsete)

Așa e viața mea...

(Râsete)

Ca magician, încerc să arăt oamenilor

lucruri care par imposibile.

Părerea mea este că magia,
fie ca îmi țin respirația

sau amestec un pachet de cărți de joc,

este destul de simplă.

Secretul constă în exercițiu,
antrenament și...

exercițiu, antrenament și experimentare,

în timp ce îți împingi limitele
la maximum pentru a fi cât de bun poți.

Asta înseamnă magia pentru mine.
Mulțumesc!

(Aplauze)