Charlie Todd: Experienţa comună a absurdităţii

Charlie Todd provoacă scene bizare, hilare şi neaşteptate în public: Şaptezeci de dansatori sincronizaţi în vitrinele magazinelor, „vânătorii de fantome" alergând prin Biblioteca publică a New York-ului şi călătoria anuală fără pantaloni în metrou. La TEDxBloomington, arată cum grupul lui, Improv Everywhere, foloseşte aceste scene pentru a reuni oamenii.

Am început Improv Everywhere
acum zece ani,

când m-am mutat în New York,
interesat de actorie şi comedie.

Deoarece eram nou-venit în oraş,
nu aveam acces la vreo scenă,

aşa că am decis să mi-o creez singur,
în locuri publice.

Primul proiect la care ne vom uita e prima
„Călătorie-cu-metroul-fără-pantaloni”.

A fost în ianuarie 2002.

Această femeie e vedeta filmului.

Nu ştie că e filmată.
E filmată cu o cameră ascunsă.

Suntem în metroul nr. 6 din New York.

Asta e prima staţie pe traseu.

Aceştia sunt doi danezi care au venit
şi s-au aşezat lângă camera ascunsă.

Cel în haina maro sunt eu.

Afară e cam -1 grad Celsius.

Port pălărie, am şi fular.

Şi fata mă va observa imediat.

(Râsete)

Veţi vedea imediat
că nu port pantaloni.

(Râsete)

În acest moment, m-a observat,

dar în New York
sunt ciudaţi în orice vagon.

Unul singur nu e ceva neobişnuit.

Se întoarce la cartea ei,
cu titlul „Viol", din păcate.

(Râsete)

Aşadar, a observat ceva neobişnuit,
dar s-a întors la viaţa ei obişnuită.

Între timp, am 6 prieteni, care aşteaptă
la următoarele 6 staţii consecutive,

tot în chiloţi.

Vor intra pe rând în acest vagon.

Ne purtăm ca şi cum nu ne-am cunoaşte,

ca şi când dintr-o greşeală nefericită

am uitat să ne luăm pantalonii
în această zi rece de ianuarie.

(Râsete)

(Râsete)

Se decide să lase deoparte
cartea despre viol.

(Râsete)

Decide să fie mai atentă
la ce se petrece în jur.

Între timp, cei doi danezi
din stânga camerei pufnesc în râs.

Li se pare cel mai amuzant lucru
văzut vreodată.

Priviţi cum li se întâlnesc privirile imediat.

(Râsete)

Îmi place acest moment, deoarece,
înainte să fie o experienţă comună,

era puţin înfricoşător sau măcar
ceva puţin derutant pentru ea.

Şi devenind o experienţă împărtăşită,
deja era amuzant, ceva de care putea râde.

Metroul opreşte în a 3-a staţie
de pe linia 6.

(Râsete)

Filmul nu va arăta tot.
Treaba continuă la celelalte patru staţii.

Urcă în total 7 anonimi în chiloţi.

La a 8-a staţie, urcă o fată
cu o geantă imensă,

anunţând că are de vânzare
pantaloni la un dolar,

aşa cum se vând baterii
sau bomboane în metrou.

Toţi am cumpărat relaxaţi câte o pereche,
i-am îmbrăcat şi am spus:

„Mulţumesc! Exact ce îmi trebuia azi.”

şi am ieşit fără să ne deconspirăm,
plecând în direcţii diferite.

(Aplauze)

Mulţumesc!

Iată un instantaneu din acel film.

Îmi place la nebunie reacţia fetei.

Privind caseta mai târziu în acea zi,
m-a inspirat să continui ceea ce fac.

Unul dintre rosturile Improv Everywhere
e să creeze o scenă într-un loc public

care să fie o experienţă pozitivă
pentru alţi oameni.

E o farsă care oferă cuiva
o poveste interesantă de spus.

Reacţia ei m-a inspirat să fac
a 2-a ediţie a Călătoriei-fără-pantaloni.

Am continuat s-o facem în fiecare an.

În ianuarie anul acesta a fost a 10-a
Călătorie-fără-pantaloni,

unde un grup divers de 3.500 de persoane
au mers în chiloţi cu metroul în New York,

cu aproape toate liniile de metrou.

De asemenea, în alte 50 de oraşe din lume
au participat oameni.

(Râsete)

Începând cursurile de improvizaţie
la Upright Citizens Brigade Theater

şi am cunoscut alţi oameni creativi,
interpreţi şi comedianţi,

am început să strâng o listă de adrese

ale celor doritori să participe
la astfel de proiecte.

Aşa că am putut face proiecte mai ample.

Într-o zi, plimbându-mă prin Union Square,
am văzut această clădire,

care abia fusese construită în 2005.

La una dintre ferestre
era o fată care dansa.

Era ceva aparte, pentru că se întunecase,

dar ea era luminată din spate
de lumini fluorescente parcă era pe scenă.

Nu-mi dădeam seama de ce făcea asta.

La vreo 15 secunde, a apărut prietena ei,
care fusese ascunsă după un panou,

au râs, s-au îmbrăţişat şi au fugit.

Parcă fusese provocată să facă asta.

Şi asta m-a inspirat.

Privind întreaga faţadă,
erau în total 70 de ferestre,

am ştitu ce aveam de făcut.

(Râsete)

Proiectul e „Priveşte în sus mai des”.

70 de actori îmbrăcaţi în negru.

A fost complet neautorizat.

Nu am anunţat magazinele că venim.

Eu stăteam în parc să le fac semne.

Primul semnal a fost ca toţi
să ridice literele de 1 metru

ce creau mesajul
„Priveşte în sus mai des”,

numele proiectului.

Al doilea semnal a fost ca toţi odată
să înceapă să sară.

Veţi vedea startul chiar aici.

(Râsete)

Apoi, am avut dansuri.
Au dansat toţi.

Apoi am avut solo-uri,
când doar o persoană dansa

şi toţi ceilalţi arătau spre ea.

(Râsete)

Apoi am făcut iar semn cu mâna
spre următorul interpret solo,

jos, la Forever 21,
iar acesta a dansat.

Au fost şi alte activităţi.

Unii au ţopăit,
alţii s-au trântit pe jos,

Iar eu stăteam anonim în hanorac,

punând şi luând mâinile
de pe un coş de gunoi:

semnalul pentru următoarea mişcare.

Fiindcă era în Union Square Park,
lângă staţia de metrou,

sute de persoane s-au oprit
şi au privit în sus

şi au urmărit ce făceam.

Iată o fotografie mai bună cu ei.

Acest eveniment a fost inspirat
de un moment

pe care l-am văzut din întâmplare.

Următorul proiect pe care vreau să-l arăt

mi-a fost oferit
într-un e-mail de un străin.

Un licean din Texas mi-a scris în 2006:

„Ar trebui să aduni cât mai mulţi oameni,

îmbrăcaţi cu tricouri polo albastre
şi pantaloni kaki,

să intre la Best Buy şi să stea pe-acolo.”

(Râsete)
(Aplauze frenetice)

I-am răspuns acestui licean imediat:

„Da, ai dreptate.
Voi încerca weekendul acesta. Mulţumesc!”

Iată aici filmul.

Repet, era în 2005.

Este la Best Buy din New York.

Au apărut cam 80 de persoane ca să participe,

au intrat câte unul.

A fost o fată de 8 ani, una de 10 ani.

A fost şi un bărbat de 65 de ani

care a participat.

Deci, un grup foarte divers de persoane.

Le-am spus oamenilor: "Nu munciţi. Să nu faceţi vreo treabă.

Dar nici nu cumpăraţi.

Doar staţi acolo, dar nu cu faţa spre produse."

Puteţi vedea angajaţii obişnuiţi,

sunt cei cu ecusoane galbene pe tricouri.

Toţi ceilalţi sunt actorii noştri.

(Râsete)

Angajaţilor fără funcţii importante li s-a părut foarte amuzant.

De fapt, câţiva s-au dus să îşi aducă şi camerele lor din sala de recreere

şi au făcut fotografii cu noi.

Mulţi dintre ei au glumit, să ne facă să mergem în spate

să le aducem clienţilor televizoare grele.

Managerilor şi paznicilor, pe de altă parte,

nu li s-a părut prea amuzant.

Îi puteţi vedea în acest material.

Poartă sau cămaşă galbenă, sau una neagră.

Am stat acolo probabil 10 minute

înainte ca managerii să decidă să sune la 112.

(Râsete)

Au început să se agite,

spunând tuturor că vine poliţia, să avem grijă, vine poliţia.

Şi puteţi vedea poliţiştii chiar în acest material.

Iată poliţistul,e îmbrăcat în negru este filmat cu camera ascunsă.

Până la urmă, poliţia a trebuit să anunţe conducerea Best Buy

că nu era ilegal

să porţi tricou polo albastru şi pantaloni kaki.

(Râsete)

(Aplauze)

Mulţumesc!

(Aplauze)

Stătusem acolo 20 de minute; eram mulţumiţi să ieşim din magazin.

Ceea ce managerii au încercat să facă

a fost să dea de urma camerelor noastre.

Au prins vreo doi oameni de-ai mei care ascunseseră camerele în genţi de voiaj.

Dar un cameraman pe care nu l-au prins

a fost cel care venise cu o casetă goală

şi au mers la zona de camere din Best Buy

şi a pus caseta lui într-o cameră de-a lor

şi s-a prefăcut că face cumpărături.

Mi-a plăcut conceptul de a folosi propria tehnologie împotriva lor.

(Râsete)

Consider cele mai bune proiecte cele specifice unui loc

care se petrec într-un anumit loc dintr-un motiv anume.

Într-o dimineaţă, mergeam cu metroul.

Trebuia să schimb la staţia 53rd St.,

unde sunt două scări rulante imense.

E un loc foarte deprimant în care să fii dimineaţa, e foarte aglomerat.

Am decis să încerc să organizez ceva

care îl poate înveseli cât mai mult într-o dimineaţă.

Asta se petrecea în iarna anului 2009,

la 8:30 dimineaţa.

Este ora de vârf a dimineţii.

E foarte frig afară.

Oamenii vin din Queens,

schimbă metroul E cu metroul nr. 6.

Şi urcă pe aceste scări rulante imense

în drum spre serviciu.

(Râsete) ROB VREA SĂ BATĂ PALMA CU VOI. PREGĂTIŢI-VĂ!

(Râsete)

(Aplauze)

Mulţumesc!

Iată o fotografie care ilustrează totul mai bine.

A bătut palma cu 2.000 de oameni în acea zi

şi s-a spălat pe mâini înainte şi după

şi nu s-a îmbolnăvit.

Şi asta s-a făcut fără permisiune,

deşi nimănui nu părea să îi pese.

Aş spune că, de-a lungul anilor,

cea mai frecventă critică adusă proiectului Improv Everywhere

lăsată anonim în comentariile de pe YouTube

este: "Oamenii aceştia au prea mult timp liber."

Nu tuturor le va plăcea tot ceea ce faceţi

şi mi-am făcut obrazul gros datorită comentariilor de pe internet,

dar aceasta m-a deranjat întotdeauna,

pentru că nu avem prea mult timp liber.

Participanţii la evenimentele Improv Everywhere

au la fel de mult timp liber ca oricare alt newyorkez,

decid doar ocazional

să-l petreacă într-un mod neobişnuit.

În fiecare sâmbătă şi duminică,

sute de mii de oameni, în fiecare toamnă,

se adună pe stadioanele de fotbal să urmărească meciurile.

Şi nu am văzut pe nimeni comentând, să se uite la un meci de fotbal

şi să spună: "Oamenii aceia de pe stadion au prea mult timp liber."

Şi sigur că nu au.

E un mod minunat de a-ţi petrece a după-amiază de weekend,

să urmăreşti un meci pe un stadion.

Dar cred că este o modalitate foarte acceptabilă şi

să petreci o după-amiază nemişcat, împreună cu 200 de oameni

în gara Grand Central

sau îmbrăcaţi ca vânătorii de fantome

şi alergând prin Biblioteca publică din New York.

(Râsete)

Sau să asculţi acelaşi MP3 ca alţi 3.000 de oameni

şi să dansezi în linişte în parc,

sau să începi să cânţi într-un aprozar,

ca parte dintr-un musical spontan,

sau să te scufunzi în ocean, pe insula Coney, îmbrăcat în ţinută de gală.

Copii fiind, suntem învăţaţi să ne jucăm.

Şi nu ni s-a oferit niciodată un motiv pentru care să ne jucăm.

Este acceptată ideea că joaca este un lucru bun.

Şi cred că asta e valabil şi pentru Improv Everywhere.

Nu are nicio motivaţie şi nu trebuie să existe vreo motivaţie.

Nu avem nevoie de motivaţie.

Atâta timp cât este distractiv,

pare că va fi o idee amuzantă

şi pare că şi cei care o vor vedea se vor simţi bine,

atunci este de ajuns pentru noi.

Şi, ca adulţi, cred că trebuie să învăţăm

că nu este un mod de joacă corect sau greşit.

Vă mulţumesc mult!

(Aplauze)