Un ritual pentru ultima perioadă a vieții

Ne folosim de ritualuri pentru a marca etapele timpurii din viața noastră, cum ar fi zilele de naștere și de absolvire - dar cum rămâne cu perioada mai târzie a vieții noastre? În această expunere meditativă despre cum să privim atât în urmă, cât și înainte, Bob Stein propune un nou ritual, acela de a ne dărui lucrurile (și a împărți poveștile din spatele lor) pe măsură ce îmbătrânim, pentru a reflecta asupra vieții de până atunci și pentru a deschide ușa pentru ceea ce va urma.

Am crescut într-o familie albă, laică,
din clasa de mijloc

a Americii anilor '50.

Asta însemna că ne uitam
la artificii de 4 iulie,

mergeam din ușă-n ușă de Halloween

și puneam cadouri sub bradul de Crăciun.

Însă până au ajuns la mine
aceste obiceiuri

se comercializaseră,
deveniseră fără valoare,

iar asta m-a lăsat cu un gol în suflet.

Așa că de la o vârstă mică

am vrut să umplu un gol existențial,

să mă conectez cu ceva
mai mare decât mine.

În familia mea nu mai fusese
un bar mitzvah de peste o sută de ani

așa că am zis că dau lovitura --

(Râsete)

dar am fost răvășit de singura mea
întâlnire cu un rabin,

un tip înalt, cu figură cucernică,
cu un păr lung și alb,

când m-a întrebat care e prenumele meu

ca să putem completa un formular.

Asta a fost tot.

(Râsete)

Așa că am luat stiloul,

fără să simt nici apartenența,
nici certitudinea

pe care le căutam.

Mulți ani mai târziu,

nu suportam gândul
că fiul meu va împlini 13 ani

fără un ritual
care să marcheze acest lucru.

Așa că mi-a venit ideea
unei călătorii la vârsta de 13 ani

și i-am propus lui Murphy
să mergem în orice loc din lume

care înseamnă ceva pentru el.

Tânărul biolog în devenire
care iubea broaștele țestoase

a ales imediat Galapagos.

Iar când fiica mea, Katie,
a împlinit 13 ani,

am petrecut împreună două săptămâni
la poalele Marelui Canion,

unde Katie a realizat pentru prima oară
că e puternică și curajoasă.

De atunci asociatul meu, Ashton,
și mulți prieteni și rude

și-au dus copiii
în călătoria de la 13 ani,

fiecare găsind-o marcantă
atât pentru copil, cât și pentru părinte.

N-am fost crescut spunând rugăciuni.

Dar în ultimii 20 de ani,

ne-am împreunat mâinile
înainte de fiecare masă.

Este o fărâmă minunată
de tăcere împărtășită,

care ne aduce împreună
în momentul prezent.

Ashton le spune tuturor
să dea mai departe strângerea de mână,

asigurându-i că nu e nimic
religios în asta.

(Râsete)

De curând, când familia m-a întrebat

dacă pot să fac ceva
cu cele peste 250 de cutii pline

pe care le-am strâns de-o viață,

mi s-a activat imediat
impulsul meu de a crea ritualuri.

M-am întrebat dacă aș putea face
mai mult decât o simplă curățenie.

„Curățenia de moarte" e un termen suedez
pentru eliberarea dulapurilor,

a beciului și a podului casei
înainte de moarte,

pentru a-i scuti pe copiii tăi
să o facă mai târziu.

(Râsete)

Îi și vedeam pe copiii mei
deschizând cutie după cutie

și întrebându-se de ce am păstrat
toate lucrurile acelea.

(Râsete)

Iar apoi mi i-am imaginat
uitându-se la o fotografie

cu mine și o femeie frumoasă,

și întrebându-se
„Cine oare e acea persoană?"

(Râsete)

Iar acela a fost momentul revelator.

Nu lucrurile pe care le acumulasem
erau importante;

ci poveștile care veneau cu ele
și le dădeau un înțeles.

Ar fi putut aceste obiecte
să spună povești,

să fie sămânța unui nou ritual,

un ritual al devenirii --
nu pentru un copil de 13 ani,

ci pentru cineva
mult mai înaintat în vârstă?

Așa că am început să experimentez.

Am luat câteva lucruri din cutii,

le-am pus într-o cameră,

am invitat oameni să vină

și să mă întrebe
despre orice găsesc interesant.

Rezultatul a fost minunat.

O poveste frumoasă devenea motiv
pentru o discuție mai profundă,

în care musafirii mei
făceau conexiuni relevante

cu propriile existențe.

Derrius [Quarles] m-a întrebat
despre un tricou cu Leonard Peltier

pe care îl purtam foarte mult în anii '80

și care, din păcate,
este încă de actualitate și astăzi.

Discuția noastră a trecut repede,

de la numărul mare de deținuți politici
aflați în închisorile americane,

la Derrius gândindu-se la însemnătatea

Mișcării de Eliberare
a persoanelor de culoare din anii '60

și cum viața lui ar fi putut fi alta
dacă ar fi crescut în acea perioadă,

în loc de 30 de ani mai târziu.

La sfârșitul discuției noastre,

Derrius m-a întrebat
dacă poate păstra tricoul.

Dăruindu-i-l am simțit că este
cea mai bună idee.

Aceste discuții
au stabilit un numitor comun,

în special între generații

și mi-am dat seama
că ofeream posibilitatea

oamenilor de a vorbi despre ceva
care chiar conta pentru ei.

Și am început să mă văd
cu un sens reînnoit în menirea mea --

nu ca un bătrânel pe cale să se ducă,

ci ca pe cineva cu un rol de îndeplinit

mergând înainte.

Când eram mic,

cei mai mulți oameni mureau
pe la 70 de ani.

Acum trăiesc mult mai mult

și, pentru prima oară
în istoria umanității,

găsim chiar patru generații
care trăiesc în același timp.

Am 71 de ani

și cu puțin noroc,

mai am 20-30 de ani în față.

Dăruindu-mi lucrurile acum

și împărțind cu prietenii, familia
și poate și cu străinii

pare să fie cea mai bună cale
de a intra într-o nouă etapă a vieții.

S-a dovedit a fi exact ceea ce căutam:

un ritual care este mai puțin
despre a muri

și mai mult despre a deschide o poartă

către ceea ce va urma.

Mulțumesc.

(Aplauze)

Tot înainte!

(Aplauze)