De ce nivelul coeficientului nostru de inteligență e mai mare decât al bunicilor noștri

Se numește „Efectul Flynn” -- faptul că fiecare generație înregistrează un scor al coeficientului de inteligență mai mare decât al generației anterioare. Chiar devenim mai deștepți sau doar gândim diferit? În această derulare rapidă a istoriei cognitive a secolului XX, filosoful moral James Flynn sugerează că modificările în felul nostru de a gândi au avut consecințe surprinzătoare (și nu întotdeauna pozitive).

Vom face o scurtă călătorie

în istoria cognitivă a secolului XX,

deoarece, de-a lungul acestui secol,

mințile noastre s-au schimbat dramatic.

După cum știți cu toții, mașinile pe care oamenii
le conduceau în 1900

s-au schimbat pentru că șoselele sunt mai bune

și datorită tehnologiei.

Și mințile noastre s-au schimbat.

Am trecut de la oameni care s-au confruntat cu o lume concretă

și au analizat acea lume în primul rând în funcție

de cât de multe foloase le-ar aduce

oamenilor ce se confruntă cu o lume complexă

o lume în care a trebuit să dezvoltăm

noi obiceiuri mentale, noi practici ale minții.

Iar acestea includ lucruri ca

a 'îmbrăca' acea lume concretă în clasificări,

a introduce abstractizării pe care încercăm să le facem

consistente din punct de vedere logic,

și, de asemenea, a lua ipoteticul în serios,

adică, să ne întrebăm ce-ar fi putut fi,

mai degrabă decât ce este.

Această schimbare dramatică mi-a ajuns la cunoștință

datorită creșterilor I.Q. masive de-a lungul timpului,

iar acestea au fost cu adevărat masive.

Adică, nu doar răspundem corect la încă câteva întrebări

de la testele de inteligență.

Răspundem corect la mult mai multe întrebări de la testele de inteligență

decât fiecare generație predecesoare

înapoi în timpul în care au fost inventate.

Într-adevăr, dacă evaluezi oamenii de acum un secol

conform normelor moderne,

ar avea un IQ mediu de 70.

Dacă ne evaluezi conform normelor lor,

am avea un IQ mediu de 130.

Asta a ridicat tot felul de întrebări.

Putem spune oare că predecesorii noștri

erau mai degrabă retardați?

Deoarece, în mod normal, 70 e scorul pentru retardare mentală.

Sau suntem noi oare foarte înzestrați?

Deoarece 130 e limita de demarcație pentru a fi înzestrat.

O să încerc acum să argumentez o a treia alternativă

mult mai edificatoare decât oricare alta,

și ca să pun în perspectivă,

să ne imaginăm că un marțian ar veni pe Pământ

și ar găsi o civilizație în ruine.

Iar acest marțian ar fi un arheolog,

și ar găsi scoruri, ținte de tir

pe care oamenii le foloseau când trăgeau cu arma.

S-a uitat prima oară la anul 1865,

și a aflat că, într-un minut,

oamenii au nimerit centrul țintei doar cu un glonț.

Iar în 1898 a aflat

că au nimerit ținta cu cinci gloanțe într-un minut.

În 1918 au nimerit ținta de 100 de ori.

Inițial, acel arheolog ar fi dezorientat.

Ar spune, uite, testele acestea au fost proiectate

pentru a afla cât de stăpâni erau oamenii pe stabilitatea mâinilor,

cât de bună era vederea lor,

dacă aveau control asupra armei lor.

Cum au putut aceste performanțe să crească

atât de mult?

Acum știm, bineînțeles, răspunsul.

Dacă acel marțian s-ar uita la câmpurile de luptă,

ar afla că oamenii aveau doar muschete

pe vremea Războiului Civil

și că aveau puști cu repetiție

pe vremea Războiului dintre Spania și America,

apoi au avut mitraliere

în Primul Război Mondial.

Cu alte cuvinte, cauza era echipamentul

pe care-l avea fiecare soldat obișnuit,

nu agerimea privirii

sau stabilitate a mâinii.

Trebuie să ne imaginăm acum e artileria mentală

pe care am realizat-o de-a lungul acelor sute de ani,

și cred că un alt gânditor ne va ajuta aici,

iar acela e Luria.

Luria s-a uitat la oameni

chiar înainte ca aceștia să intre în era științifică,

și a aflat că aceștia

opuneau rezistență la a clasifica lumea concretă.

Vroiau să o împartă

în mici bucăți pe care le puteau folosi.

A aflat că opuneau rezistență

la a deduce ipoteticul,

la a specula asupra a ceea ce-ar putea fi,

și, în final, a aflat că nu prea se descurcau

cu abstractizările sau cu folosirea logicii la acele abstractizări.

Dați-mi voie să vă arăt o mostră din interviurile sale.

A vorbit cu conducătorul unui om

din Rusia rurală.

Aveau, așa cum aveau oamenii în 1990,

doar patru ani de școlarizare.

A întrebat acea persoană

ce au ciorile și peștii în comun?

Iar tipul i-a spus: „Absolut nimic.

Știi, pot să mănânc un pește, dar nu pot să mănânc o cioară.

O cioară poate să ciugulească dintr-un pește,

dar un pește nu poate să-i facă nimic unei ciori.”

Iar Luria a spus: „Dar nu sunt amândouă animale?”

Și el i-a răspuns: „Bineînțeles că nu.

Unul e pește,

iar celălalt e o pasăre.”

Și era interesat, efectiv,

de ce putea face cu acele obiecte concrete.

Luria a mers apoi la altă persoană

și i-a spus:

„Nu este nicio cămilă în Germania.

Hamburg e un oraș în Germania.

Sunt cămile în Hamburg?”

Iar omul i-a spus:

„Ei bine, dacă e suficient de mare, ar trebui să fie cămile acolo”.

Luria a spus:„Dar ce implică cuvintele mele?”

Iar el i-a răspuns: „Poate e un sat micuț,

și nu este loc pentru cămile.”

Cu alte cuvinte, nu dorea să trateze acest lucru

ca altceva decât o problemă concretă,

și era obișnuit cu faptul că erau cămile în sate,

și nu putea să utilizeze ipoteticul,

pentru a se întreba dacă erau sau nu cămile în Germania.

A realizat un al treilea interviu

cu o persoană despre Polul Nord.

Luria a spus:„La Polul Nord e întotdeauna zăpadă.

Oriunde e zăpadă, urșii sunt albi.

Ce culoare au urșii de la Polul Nord?”

Iar răspunsul a fost: „Un astfel de lucru

trebuie să fie stabilit prin probe.

Dacă un înțelept ar veni de la Polul Nord

și mi-ar spune că urșii sunt albi,

s-ar putea să-l cred,

dar fiecare urs pe care l-am văzut eu e maro.”

Din nou, vedeți că această persoană a refuzat

să meargă dincolo de lumea concretă

și să o analizeze în lumina experienței de zi cu zi,

și era important pentru acea persoană

ce culoare aveau urșii --

adică, ei trebuiau să vâneze urși.

Nu doreau să se implice în asta.

Unul dintre ei i-a spus lui Luria:

„Cum putem rezolva lucruri care nu sunt probleme reale?

Niciuna din aceste probleme nu e reală.

Cum ne putem raporta la ele?”

Aceste trei categorii --

clasificarea,

folosirea logicii pentru abstractizări,

luarea în serios a ipoteticului --

câtă diferență fac acestea în lumea reală,

dincolo de camera de testare?

Să vă dau câteva exemple.

Mai întâi, aproape toți obțin o diplomă de liceu.

Mai exact, am trecut de la patru la opt ani de educație

la 12 ani de educație în școală,

și 52% din americani

au trecut printr-o formă de studii superioare.

Nu numai că avem mult mai multă educație,

mare parte din acea educație e științifică,

și nu poți face știință fără a clasifica lumea.

Nu poți face știință fără să propui ipoteze.

Nu poți face știință fără s-o faci coerentă din punct de vedere logic.

Lucrurile s-au schimbat chiar și în școala primară.

În 1910, au studiat examenele

date elevilor de 14 ani din statul Ohio,

și au aflat că toate vizau

informații concrete evaluate din punct de vedere social.

Erau lucruri de genul

care sunt capitalele celor 44 sau 45 de state

care existau la vremea respectivă?

Când au analizat examenele

date în statul Ohio în 1990,

erau toate despre abstractizări.

Erau lucruri de genul

de ce cel mai mare oraș al unui stat e rareori capitala acestuia?

Și se presupunea că te gândești, ei bine,

legislația statului era controlată rural,

iar ei urau marele oraș,

deci, decât să aleagă un oraș mare drept capitală,

au pus-o într-un sediu de comitat.

Au pus-o în Albany și nu în New York.

În Harrisburg și nu în Philadelphia.

Și așa mai departe.

Cursul educației s-a schimbat, prin urmare.

Învățăm oamenii să ia ipoteticul în serios,

să folosească abstractizări, să facă legături logice între acestea.

Dar angajările în serviciu?

Ei bine, în 1900, 3% din americani

aveau profesii solicitante din punct de vedere cognitiv.

Doar 3% erau avocați, doctori sau cadre didactice.

În prezent, 35% din americani

practică profesii solicitante din punct de vedere cognitiv,

nu doar profesii de avocat,

doctor, om de știință sau lector,

dar și multe, multe profesii auxiliare

cum ar fi tehnician,

programator de calculatoare.

Acum o gamă mare de profesii au exigențe cognitive.

Putem face față termenilor angajării în serviciu

în lumea modernă numai dacă suntem

flexibili din punct de vedere cognitiv.

Nu numai că avem mult mai mulți oameni

cu profesii solicitante cognitiv.

Profesiile au fost ridicate pe o treptă superioară.

Comparați un doctor din 1990,

care avea doar câteva trucuri în mânecă,

cu un specialist sau doctor în medicină generală din prezent,

cu ani întregi de pregătire științifică.

Comparați bancherul din 1990,

care avea nevoie doar de un contabil bun

și să știe cine era de încredere în comunitatea locală

ca să-și plătească ipoteca.

Ei bine, posibil ca bancherii care au îngenunchiat lumea

să fi fost îndoielnici din punct de vedere moral,

dar erau foarte agili cognitiv.

Depășeau cu mult bancherul din 1990.

Trebuiau să analizeze simulări pe calculator

pentru piața imobiliară.

Trebuiau să obțină CDO-uri complicate

pentru a pune datoriile la un loc

și să facă datoria să pară un bun profitabil.

Trebuiau să pregătească un caz ca să convingă agențiile de evaluare

să acorde un AAA,

deși, în multe cazuri, efectiv au mituit agențiile de evaluare.

Și trebuiau, bineînțeles, să-i facă pe oameni

să accepte aceste așa-zise bunuri,

să plătească pentru ele,

chiar dacă erau foarte vulnerabili.

Sau să luăm un fermier din ziua de astăzi.

Văd managerul unei ferme de acum ca fiind foarte diferit

de fermierul din 1900.

Așadar nu a fost doar răspândirea

profesiilor solicitante cognitiv.

A fost și actualizarea sarcinilor

de genul avocat sau doctor

care a pus presiune asupra facultăților noastre cognitive.

Dar am vorbit despre educație și despre angajarea în serviciu.

Unele obiceiuri mentale pe care le-am format

de-a lungul secolului XX

au dat roade în domenii neașteptate.

Sunt în primul rând un filosof moral.

Mai am câteodată o vacanță în psihologie,

iar ceea ce mă interesează în general este dezbaterea morală.

În ultimul secol,

în națiuni dezvoltate cum e America,

dezbaterea morală a progresat

deoarece luăm în serios ipoteticul,

și mai luăm în serios și aspectele universal valabile

și căutăm legături logice.

Cânnd m-am întors acasă de la universitate, în 1995,

pe vremea lui Martin Luther King,

mulți oameni se întorceau acasă pe vremea aceea

și au început să se certe cu părinții și cu bunicii lor.

Tata s-a născut în 1885,

și avea concepții ușor rasiste.

Ca irlandez îi ura pe englezi atât de mult

încât nu prea mai avea sentimente pentru altcineva.

(Râsete)

Dar credea că oamenii de culoare ne sunt inferiori.

Și când le-am spus părinților și bunicilor noștri

„Cum v-ați simți dacă mâine dimineață când v-ați trezi, ați fi negri?”

au spus că era cel mai stupid lucru pe care l-am spus.

Cine din cei pe care îi cunoașteți s-a trezit dimineața --

(Râsete) --

negru?

Cu alte cuvinte, erau ancorați în

obiceiurile și atitudinile concrete pe care le-au moștenit.

Nu luau în serios ipoteticul,

iar fără ipotetic

e foarte dificil să vii cu argumente morale.

Trebuie să spui, imaginați-vă că ați fi

în Iran, și imaginați-vă că rudele voastre

ar avea de suferit

chiar dacă nu au făcut nimic rău.

Cum v-ați simți?

Iar dacă cineva din generația celor mai în vârstă spune,

ei bine, guvernul are grijă de noi,

și e treaba guvernului lor să aibă grijă de ei,

pur și simplu nu vor să ia ipoteticul în serios.

Sau să luăm un tată islamic a cărui fiică a fost violată,

și simte că onoarea îl obligă să o ucidă.

Își percepe obiceiurile

de parcă ar fi lemne și pietre moștenite,

și nu pot fi „mișcate” în niciun fel de logică.

Sunt atitudini moștenite.

Astăzi am spune ceva de genul:

imaginați-vă că ați fi lovit și lăsat inconștient și mai apoi sodomizat.

Ați merita să fiți uciși?

Iar el ar spune „Asta nu e în Coran.

Acesta nu e unul dintre principiile mele.”

Ei bine, voi, astăzi, universalizați principiile.

Le rostiți ca abstarctizări și vedeți logica lor.

Dacă aveți vreun principiu ca, de pildă,

oamenii nu ar trebui să sufere dacă nu se fac vinovați de ceva,

atunci ca să excludeți oamenii de culoare

ar trebui să faceți excepții, nu-i așa?

Trebuie să spuneți: „Ei bine, culoarea întunecată a pielii,

nu ar trebui să suferi doar pentru atât.

Sigur că oamenii de culoare sunt oarecum murdari.”

Iar apoi putem să aducem dovezi empirice în sprijinul nostru, nu-i așa,

și să spunem, cum să consideri toți oamenii de culoare murdari

când Sf. Augustin a fost negru și Thomas Sowell e negru.

Și atunci poți să începi o discuție morală

pentru că nu tratezi principiile morale ca și entități concrete.

Le tratezi ca pe adevăruri universale,

dovedite de logică.

Cum rezultă asta din testele pentru măsurarea I.Q.-ului?

E ceea ce m-a îndreptat inițial către istorie cognitivă.

Dacă vă uitați la testul de măsurare I.Q.

veți vedea că cele mai mari câștiguri au fost în anumite domenii.

Subtestul Wechsler al similitudinilor

se referă la clasificare,

și am obținut câștiguri enorme

la subtestul clasificării.

Sunt și alte părți ale testului pentru măsurarea IQ

care presupun folosirea logicii pentru abstractizării.

Poate unii ați făcut Matricile Progresive Raven,

și acestea implică analogiile.

În 1900, oamenii puteau să facă analogii simple.

Mai exact, dacă le spuneai că pisicile sunt ca pisicile sălbatice.

Cum sunt câinii?

Ar spune ca lupii.

Dar în 1960 oamenii puteau aborda matricile Raven

la un nivel mult mai sofisticat.

Dacă spuneai: avem două pătrate urmate de un triunghi,

ce urmează după două cercuri?

Puteau spune: un semicerc.

Exact cum un triunghi e jumătate de pătrat,

un semicerc e jumătate de cerc.

În 2010, absolvenții de facultate, dacă spuneai că

două cercuri sunt urmate de un semicerc,

ce vine după două șaisprezecimi?

Ar spune opt, deoarece opt e jumătatea lui 16.

Avansaseră atât de mult față de lumea concretă

încât puteau chiar să ignore

forma simbolurilor implicate de întrebare.

Voi spune ceva ce e foarte descurajant.

Nu am progresat pe toate fronturile.

Unul dintre modurile în care ne-ar plăcea să abordăm

sofisticarea lumii moderne

e prin politică,

și din păcate putem avea principii morale bune,

putem face clasificări, putem folosi logica pentru abstractizări,

și dacă suntem ignoranți în ce privește istoria și alte țări,

nu putem face politică.

Am observat o tendință a tinerilor americani

de a citi mai puțină istorie și literatură

și mai puțin material despre țări străine,

fiind lipsiți de interes vis-a-vis de istorie.

Trăiesc în prezent,

Nu fac diferența dintre Războiul din Coreea și cel din Vietnam.

Nu știu care au fost aliații Americii în Al Doilea Război Mondial.

Gândiți-vă cât de diferită ar fi America

dacă fiecare american ar ști că e a cincea oară

când armatele din vest au mers în Afganistan pentru a rezolva situația,

și dacă ar avea cât de cât idee de ce s-a întâmplat

în cele patru ocazii anterioare.

(Râsete)

De-abia au plecat

și nu e nicio urmă pe nisip.

Sau imaginați-vă cât de diferit ar fi

dacă majoritatea americanilor ar ști că au fost mințiți

în patru din ultimele noastre șase războaie.

Știți, nu spaniolii au scufundat nava de război Maine,

Lusitania nu a fost o navă inocentă,

ci era încărcată cu muniții,

vietnamezii din nord nu au atacat Flota a Șaptea,

și, bineînțeles, Saddam Hussein ura al Qaeda

și nu avea nimic de-a face cu ei;

totuși, administrația a convins 45% din oameni

că erau frați de arme,

atunci când el spânzura de un stâlp din preajmă.

Dar nu vreau să închei într-o notă pesimistă.

Secolul XX a arătat rezerve cognitive enorme

la oamenii obișnuiți, rezerve de care ne-am dat seama acum,

iar aristocrația era convinsă

că omul obișnuit nu va reuși,

nu va putea câștiga mentalitatea

sau abilitățile cognitive ale aristocrației.

Lord Curzon a spus cândva

că a văzut oameni scăldându-se în Marea Nordului,

și a spus: „De ce nu mi-a spus nimeni

ce trupuri albe au cei din clasa de jos?”

De parcă erau o reptilă.

Ei bine, [Kipling] avea și nu avea dreptate.

[Kipling] a spus: „Soția colonelului și Judy O'Grady

sunt surori în ciuda pielii lor.”

(Aplauze)