Poate oceanul să rămână fără oxigen? - Kate Slabosky

Vizualizați lecția completă: https://ed.ted.com/lessons/can-the-ocean-run-out-of-oxygen-kate-slabosky

În cea mai mare parte a anului, viața marină abundă în Golful Mexic, de la crustacee micuțe până la masivele balene. Dar, în fiecare vară, dezastrul lovește. În jurul lunii mai, animalele încep să depopuleze zona. Și curând, cele care nu pot înota suficient de repede sau deloc, încep să se sufoce și să moară în număr foarte mare. Ce se întâmplă? Kate Slabosky plonjează în discuția despre condițiile letale care creează zone moarte.

Lecție de Kate Slabosky, regizată de Mette Ilene Holmriis.

În cea mai mare parte a anului,
viața marină abundă în Golful Mexic,

de la crustacee micuțe
până la masivele balene.

Dar, în fiecare vară, dezastrul lovește.

În jurul lunii mai, animalele încep
să părăsească zona.

Curând, cele care nu pot înota
suficient de repede sau deloc

încep să se sufoce și să moară
în număr foarte mare.

De primăvara târziu
și până la începutul toamnei,

mii de kilometri pătrați de-a lungul
coastei devin zonă maritimă moartă -

unde nu mai pot trăi majoritatea
formelor de viață acvatică.

Acest bizar blestem anual nu este unic;

astfel de zone moarte s-au format
în întreaga lume.

Dar, pentru a explora ceea ce creează
aceste condiții letale,

trebuie întâi să-nțelegem cum funcționează
un ecosistem maritim sănătos.

În orice apă care primește
suficientă lumină naturală,

organisme de tip plante cum sunt algele
și cianobacteriile prosperă.

Grupuri de alge brăzdează suprafața
apelor adânci,

iar în zonele mai puțin adânci, alge mari
și iarbă de mare acoperă pământul.

Aceste organisme nu numai că formează
baza lanțului trofic local,

dar și fotosinteza lor asigură oxigenul
necesar pentru supraviețuirea animalelor.

Pe lângă lumina naturală și CO2,

creșterea algelor depinde și de nutrienți
precum fosfor și azot.

Aceste resurse fiind, de obicei, limitate,

uneori, cumpăna apelor poate inunda
apele costale cu acești nutrienți.

De exemplu, o furtună mare poate
duce sedimentul bogat în nutrienți

dintr-o pădure, într-un lac.

Aceste resurse adiționale duc
la creșterea masivă a cantității de alge,

cunoscută drept eutrofizare.

Dar, în loc să producă
mai multă hrană și oxigen,

această creștere explozivă
are consecințe mortale.

Cum multe alge cresc la suprafață,
ele blochează lumina spre plantele de jos.

Aceste plante lipsite de lumină mor
și se descompun

printr-un proces care folosește
oxigenul deja limitat din apă.

În timp, asta poate reduce
concentrația de oxigen din apă

la mai puțin de 2 miligrame
de oxigen per litru,

creând o zonă moartă nelocuibilă.

Sunt câteva corpuri de apă
care se bazează pe eutrofizarea naturală.

Regiunile precum Golful Bengal
sunt pline de viață pe fundul apei

ce s-a adaptat la nivelul
scăzut de oxigen.

Dar activitatea umană a făcut eutrofizarea
o apariție regulată și răspândită.

Deșeurile bogate în nutrienți din sisteme
de canalizare și procese industriale

ajung deseori în lacuri, estuare
și ape costale.

Și Golful Mexic e una din cele mai mari
depozite de pe pământ

pentru un poluant anume:
îngrășământul.

Agricultura americană depinde foarte mult

de îngrășămintele bazate
pe azot și fosfat.

31 de state, inclusiv producătorii
agricoli de top ai Americii,

sunt conectate la bazinul fluviului
Mississippi,

iar tot surplusul lor se scurge
în Golful Mexic.

Fermierii pun majoritatea îngrășământului
în perioada plantării de primăvară,

astfel încâ nutrienții se scurg
la scurt timp după.

În Golf,

algele care se descompun ajung în zona
de apă rece, sărată de lângă fundul apei.

Cum aceste ape mici, dense nu se contopesc
cu cea proaspătă, caldă de deasupra,

poate dura patru luni
ca furtunile tropicale

să readucă apă oxigenată înapoi în golf.

Această zonă moartă costă industria SUA
a alimentelor de origine marină

și turismul în jur de 82 de milioane
de dolari pe an,

iar această sumă va crește
pe măsură ce zona moartă se mărește.

În medie, zona moartă a golfului are
aproximativ 15.000 de kilometri pătrați,

dar a crescut în 2019 până la 22.000
de kilometri pătrați -

aproximativ suprafața statului New Jersey.

Activitatea umană este astfel responsabilă
de creșterea zonelor moarte în lume.

Deci, ce se poate face?

Pe termen scurt, țările pot stabili reguli
mai dure asupra surplusului industrial

și interzice scugerea canalizărilor
netratate în apele oceanelor.

La ferme, se pot planta zone tampon,

compuse din arbori și arbuști
pentru a absorbi surplusul.

Totuși, soluțiile pe termen lung necesită
schimbări radicale ale creșterii hranei.

Acum, fermierii sunt motivați
să folosească tehnici

care reduc sănătatea solului

și se bazează pe îngrășăminte
bogate în azot.

Dar nu ar mai fi atât de multă nevoie
de aceste chimicale

dacă am reface nutrienții naturali
ai solului,

plantând diverse recolte care controlează
eroziunea și fertilitatea solului.

Sperăm că putem face aceste schimbări
fundamentale curând.

Căci dacă nu,

viitorul ecosistemelor noastre marine
poate să dispară în ape.