Leneșul. Viața neobișnuită a celui mai lent mamifer din lume

Leneșii există pe acest pământ de peste 40 de milioane de ani. Care este secretul succesului lor? Într-un discurs plin de umor, zoologul Lucy Cooke ne dezvăluie viața neobișnuită a celui mai lent mamifer din lume și ne arată ce putem învăța din tehnicile lui de adaptare ingenioase.

Bună!

Mă aflu aici pentru a vă povesti
despre muza mea din regnul animal:

leneșul.

(Râsete)

Cercetez viața neobișnuită
a celui mai lent animal de pe Pământ

de zece ani.

Încă îmi amintesc prima oară
când am văzut un leneș.

Am fost fascinată de biologia lor ciudată.

Spuneți și voi, cum să nu iubești
un animal care s-a născut

cu un zâmbet ștrengăresc pe față?

(Râsete)

Și cu nevoia de a îmbrățișa.

Publicul: Oooo!

Dar leneșii sunt foarte greșit înțeleși.

S-au pricopsit cu o denumire peiorativă

și sunt dezaprobați
pentru viața lor lentă,

care nu are nimic de-a face
cu cea a unui adevărat luptător

prins în ritmul alert al supraviețuirii.

Ei bine, am venit aici să vă spun că avem
o părere total greșită despre leneși,

și că dacă i-am înțelege mai bine,

am avea o șansă mare să salvăm
această planetă pe care trăim laolaltă.

Prima defăimare a leneșilor
pe care am găsit-o

îi aparține unui conchistador
spaniol, Valdés,

care a descris pentru prima oară un leneș
în a sa Enciclopedie a Lumii Noi.

A descris leneșul ca fiind:

„cel mai idiot animal de pe pământ...

N-am văzut în viața mea un animal
mai urât sau mai nefolositor.”

(Râsete)

O, Valdés, câtă sinceritate!

(Râsete)

Aș avea ceva de comentat cu privire la
abilitățile de desenator ale lui Valdés.

(Râsete)

Ziceți și voi, ce înțelegeți de-aici?

(Râsete)

N-am mai văzut o reprezentare
a unui leneș atât de inutilă.

(Râsete)

Totuși, o bilă albă pentru el

e că i-a desenat leneșului o față
destul de „umană”,

și leneșii chiar au fețe foarte „umane”.

Acest leneș, pe care l-am fotografiat în
Costa Rica, seamănă mult cu Ringo Starr.

(Râsete)

Dar dacă mă gândesc bine,
leneșii în general seamănă cu The Beatles.

(Râsete)

Ia uitați o asemănare foarte bună cu Paul.

Dar, ca și The Beatles,
leneșii au și ei foarte mult succes.

Ei provin dintr-o linie străveche
de mamifere, care avea zeci de specii,

incluzând leneșul gigant de pământ,
care era cam cât un elefant mai mic.

Erau printre singurele animale care mâncau
avocado cu tot cu sâmbure,

și apoi eliminau sâmburele.

Așa că...
(Râsete)

Unii dintre voi s-au prins deja.

(Râsete)

Așa că, fără leneși,

foarte posibil că azi nu am fi avut
bruschete cu avocado,

ceea ce i-ar fi lăsat pe hipsterii din
ziua de azi fără opțiuni la micul dejun.

(Râsete)

(Aplauze)

Astăzi, mai există șase specii de leneși,
împărțite în două grupuri.

Grupul Bradypus: leneșii cu trei degete,

care au frizuri ca Beatleșii
și zâmbet à la Monalisa.

Și mai sunt leneșii cu două degete.

Ăștia arată ca o corcitură
între un Wookie și un porcușor,

trăiesc în jungla Americii Centrale
și de Sud,

și le merge foarte bine.

Într-un cercetare realizată în anii '70,

în jungla tropicală din Panama,

a reieșit că leneșii erau
cele mai numeroase animale mari.

Mai precis, reprezentau un sfert
din totalul de mamifere.

O groază de leneși, nu?

Asta înseamnă că e ceva
ce ei fac foarte bine.

Așa că ce-ar fi dacă,
în loc să luăm leneșii în derâdere,

am încerca să învățăm ceva de la ei?

Noi, oamenii, suntem obsedați de viteză.

Să fii mereu ocupat a devenit o virtute,

și convenabilul ia locul calității
în dorința noastră de rapiditate.

Dependența de viteză ne distruge,
și distruge planeta.

Idolatrizăm animale precum ghepardul,
„Ferrari-ul regnului animal”,

capabil să accelereze
de la zero la 100 km/h în trei secunde.

Așa, și?

(Râsete)

(Aplauze)

Și ce dacă?

Leneșul, pe de altă parte,

poate atinge lejer cinci metri pe minut,

dacă bate vântul din spate.

(Râsete)

Dar, să fii rapid are un preț.

Ghepardul e rapid,
dar forța lui lasă de dorit.

Așa că, în unul din zece cazuri,

cedează prada unor animale mai puternice,
cum sunt hienele.

Nu-i de mirare că hienele râd.

(Râsete)

Leneșul, pe de altă parte,

are o abordare mai discretă
în privința mesei.

Ei trăiesc prin „capturarea”
și consumarea de frunze

care stau pe loc.

(Râsete)

Dar, vedeți voi, frunzele
nu vor nici ele să fie mâncate,

așa că sunt pline de toxine,
care le fac greu de digerat.

Prin urmare, ca să le poată mânca,

a trebuit ca leneșii să devină
niște atleți și ei,

atleți ai digestiei.

(Râsete)

Arma secretă a leneșului
este un stomac tetra-cameral,

și tot timpul din lume.

Au cea mai înceată digestie
dintre toate mamiferele cunoscute.

Poate dura și o lună să digere
o singură frunză,

ceea ce le dă mai mult decât suficient
timp să proceseze toxinele din ea.

Deci, leneșii nu sunt leneși.

Chiar nu, ei sunt foarte ocupați.

Să digere.

(Râsete)

Da, foarte ocupați.

(Râsete)

Muncitor, leneșul ăsta, foarte muncitor.

Dar știm că frunzele
au valoare energetică mică,

așa că leneșii au ajuns să consume
cât de puțină energie posibil.

Ei depun cam 10% din efortul depus
de un mamifer de dimensiuni similare

și reușesc să supraviețuiască
cu 100 de calorii pe zi,

datorită unor tehnici de adaptare
ingenioase.

Bradypus, leneșul cu trei degete,

are mai multe oase cervicale
decât orice alt mamifer,

chiar și decât girafa.

Asta înseamnă că-și pot întoarce capul
la 270 de grade,

și se pot scărpina peste tot,

fără să fie necesar să-și miște
prea mult corpul.

(Râsete)

Mai înseamnă și că sunt niște înotători
surprinzător de buni.

Leneșii pot înainta în apă

de trei ori mai repede decât pe pământ,

fiind ținuți la suprafață

de gazele reținute.

(Râsete)

Așa că...

(Râsete)

Din câte știm, leneșii sunt singurele
mamifere care nu au flatulență.

Când au nevoie să elimine gaze,

le resorb în sânge

și le elimină pe gură,
într-un fel de flatulență orală.

(Râsete)

Faptul că trăiesc cu capul în jos
de asemenea duce la economie de energie.

Au jumătate din mușchii scheletici
ai unui mamifer terestru.

Nu au prea mulți mușchi extensori,

care susțin greutatea;

în schimb, au mușchi retractori,
cu ajutorul cărora se târăsc.

Au gheare lungi, curbate,
și o rezistență crescută la oboseală,

astfel că ei pot efectiv să atârne
ca un hamac fericit și blănos

ore în șir.

Leneșii pot face aproape orice
în această poziție răsturnată.

Dorm, mănâncă, își nasc chiar și puii așa.

Gâtul și vasele lor sanguine sunt adaptate

să pompeze sânge și să înghită mâncarea
contrar forței gravitaționale.

Au zone aderente pe coaste

care împiedică stomacul lor uriaș
să le zdrobească plămânii.

Iar blana le crește în sens invers,

ca să rămână uscați
după o ploaie tropicală.

Singura problemă ar fi că dacă întorci
un leneș invers,

gravitația învinge demnitatea.

Publicul: Ooooo!

Nu se pot susține.

Încep să se târască de parcă
s-ar cățăra pe un munte plat.

Eu cred că de aceea
primii exploratori, ca Valdés,

i-au desconsiderat atâta,

pentru că ei observau leneșii într-o
poziție nefirească, afară din context.

Am petrecut multe ore fericite,
vrăjită de felul cum se mișcă leneșii.

Carența lor musculară nu e o piedică
pentru forța și agilitatea lor.

Sunt maeștri Zen ai naturii, molateci,
ca într-un balet cu încetinitorul

(Râsete)

și cu autocontrolul unui maestru Tai Chi.

Acesta a adormit la jumătatea drumului,
lucru deloc neobișnuit.

(Râsete)

Probabil vă întrebați:

Cum scapă nevânat un sac atârnat
mâncător de frunze?

Bună întrebare.

Acesta e unul din principalii
prădători ai leneșului.

Acvila harpia.

Poate zbura cu o viteză de 80 km/h,

are gheare la fel de mari
ca ale ursului grizzly,

privire ascuțiță,

iar acea coamă de pene
focalizează sunetul,

astfel că nu-i scapă
nici cel mai mic foșnet.

Leneșul, pe de altă parte,
are auzul slab, nu vede bine,

și fuga din fața pericolului
în mod clar nu e o opțiune.

Nu, el supraviețuiește
purtând o mantie a invizibilității,

ca un adevărat Harry Potter.

Blana lor are adâncituri
care rețin umezeala

și se comportă astfel
ca mici culturi de alge

ce devin mediu propice
pentru nevertebrate.

Astfel, leneșii devin mini-ecosisteme
în mișcare lentă.

Devin una cu copacii.

Credem că mișcările lor
sunt atât de încete,

încât scapă radarului vigilent al acvilei,

în timp ce planează deasupra pădurii
în căutare de mișcare.

Leneșii sunt niște ninja camuflați,

care rar părăsesc siguranța desișului.

Poate doar ca să defecheze,

și asta se întâmplă cam o dată
pe săptămână, la baza unui copac.

Acest comportament riscant și consumator
de energie a fost mereu un mister,

și sunt multe teorii
care încearcă să-l explice.

Eu cred că așa lasă ei mesaje mirositoare,
subtile, pentru posibili parteneri.

Vedeți voi, leneșii sunt în general
ființe tăcute și solitare,

cu excepția perioadei
când femela e în călduri.

Atunci ea se urcă în vârful copacului
și țipă după sex.

Extrem de ascuțit.

(Râsete)

Nu mă credeți?

(Strigăt de leneș)

Extrem de ascuțit.

Doar această notă
atrage atenția masculului,

deoarece imită sunetul păsării Kiskadee.

Femela rămâne ascunsă,

chiar dacă țipă din toți plămânii
după sex.

Strigătele ei de împerechere
vor străbate pădurea,

și masculii vor porni încet către ea.

(Râsete)

Mesajele mirositoare lăsate de ea îl vor
ghida pe Romeo către copacul corect,

ca nu cumva să irosească energie prețioasă
cățărându-se în copacul greșit.

Împerecherea e singurul lucru
pe care leneșii îl fac rapid.

I-am văzut făcând asta în libertate

și totul e gata în câteva secunde.

În fond, de ce să irosești atâta energie,

mai ales după o așa călătorie?

(Râsete)

Față de alte mamifere,

leneșii nu consumă energie
pentru a-și păstra căldura corpului.

Energia solară e gratis,

așa că se scaldă în soare ca șopârlele

și au o blană neobișnuit de deasă
pentru tropice, ca să păstreze căldura.

Leneșii au un metabolism
incredibil de lent.

Și cred că asta poate fi o explicație

pentru faptul că uneori
se vindecă de niște răni

care ar fi fatale pentru alte mamifere.

Acest leneș și-a revenit
după o dublă amputare,

și știu leneși care au reușit
să supraviețuiască

chiar și în urma electrocutării.

Credem că un metabolism lent poate fi
cheia supraviețuirii în cazul extincției.

Cercetătorii de la Universitatea
din Kansas, în timp ce studiau moluștele,

au descoperit că exista o legătură directă
între rata metabolismului

și dispariția speciei.

Leneșii există pe acest pământ,
într-o formă sau alta,

de peste 40 de milioane de ani.

Secretul succesului e natura lor leneșă.

Sunt exemple vii de economisire
a energiei.

Și am înființat Societatea
de Apreciere a Leneșilor,

pentru a le apăra și promova
stilul de viață lent, uniform, sustenabil.

Eu sunt destul de rapidă de felul meu.

Sigur ați observat asta.

Iar leneșii m-au învățat s-o las mai ușor.

Cred că întreaga planetă
ar avea de câștigat

dacă am învăța de la ei
să digerăm mai ușor.

Ce-ar fi să îmbrățișăm cu toții
leneșul din noi

și s-o lăsăm mai încet,

să fim mai prezenți,

să reducem risipa asociată confortului,

să fim economi cu energia noastră,

să reciclăm creativ,

și să ne reconectăm cu natura.

Mi-e teamă că dacă nu facem asta

vom fi noi, oamenii, catalogați drept

„cele mai idioate animale de pe Pământ”.

Vă mulțumesc mult!

Lenea fie cu voi!

(Aplauze)