Drama orfelinatelor - Georgette Mulheir

Orfelinatele sunt costisitoare şi pot provoca daune ireversibile atât psihic, cât şi fizic – ce le face să rămână totuşi omniprezente? Georgette Mulheir prezintă, într-un discurs tulburător, drama orfelinatelor şi ne îndeamnă să punem capăt acestei realităţi crâncene prin soluţii alternative pentru sprijinirea copiilor aflaţi în dificultate.

În Europa şi Asia centrală,

aproximativ un milion de copii trăiesc

în instituţii de tip rezidenţial:
binecunoscutele orfelinate.

Majoritatea oamenilor îşi închipuie că
orfelinatele sunt nişte

medii blânde, în care copiii sunt ocrotiţi.

Alţii ştiu mai multe despre condiţiile de trai
din aceste centre,

dar le consideră totuşi un rău necesar.

Altfel, ce ne-am face cu toţi acei copii

rămaşi fără familie?

Şaizeci de ani de studii au demonstrat

că separarea copilului de familie

și plasarea într-un centru rezidenţial

are repercusiuni grave asupra sănătăţii
şi dezvoltării copilului,

mai ales în cazul copiilor foarte mici.

Se ştie că, la naştere,

sistemul muscular şi nervos al bebeluşului

este incomplet dezvoltat.

De-a lungul primilor trei ani de viaţă,

creierul se măreşte şi se dezvoltă complet,

iar ritmul de creştere este maxim în primele
şase luni de viaţă.

Creierul se dezvoltă în măsura în care e stimulat.

Cu fiecare lucru nou învăţat

precum concentrarea privirii asupra unui obiect,

imitarea unei expresii faciale sau a unui gest,

ridicarea unui obiect, articularea unui cuvânt
sau ridicarea în picioare,

în creierul bebeluşului se formează
noi conexiuni sinaptice.

Proaspeţii părinţi sunt adesea uluiţi de
rapiditatea cu care învaţă micuţii.

Sunt, pe bună dreptate, uimiţi şi încântaţi de isteţimea lor,

iar bucuria le este transferată şi copiilor,

care răspund prin zâmbete

şi prin dorinţa de a învăţa şi mai multe.

Formarea acestei legături puternice de ataşament între părinte şi copil

constituie temelia dezvoltării fizice, sociale,

verbale, cognitive şi psihomotorii a copilului.

Stă la baza tuturor interacţiunilor viitoare
ale copilului cu prietenii săi,

cu partenerii sau proprii copii.

În majoritatea familiilor, această legătură se formează de la sine,

fără să ne dăm seama. Cei mai mulţi nu realizăm

cât de importantă este pentru dezvoltarea umană,

şi implicit, pentru dezvoltarea unei societăţi sănătoase.

Abia când situaţia se înrăutăţeşte, începem să conştientizăm

importanța familiei în viaţa copilului.

În august 1993, am avut ocazia să asist,
pentru prima oară,

la impactul covârşitor al instituţionalizării

şi al absenţei familiei asupra copilului.

Cei care mai ţin minte articolele despre România,

după revoluţia din 1989, îşi amintesc cu siguranţă

de condiţiile înfiorătoare din unele instituţii de acest tip.

Mi s-a cerut să-l ajut pe directorul unei instituţii mari

să prevină separarea copiilor de familiile lor.

Găzduind 550 de copii, acesta era orfelinatul "de paradă" al lui Ceauşescu,

şi mi se spusese că aici şi condiţiile erau mult mai bune.

Lucrasem deja cu o mulţime de copii mici,
aşa că mă aşteptam

la tărăboiul specific unei astfel de instituţii.

Era însă o linişte mormântală.

Era greu de crezut că ai fi putut găsi acolo
picior de copil,

dar directorul m-a dus din cameră în cameră,

unde erau rânduri întregi de pătuţuri.

În fiecare se afla un copil ce privea în gol.

Într-o cameră de 40 de nou-născuţi,
nici unul nu plângea.

Deşi vedeam scutece murdare

şi îmi dădeam seama că unii copii erau bolnavi,

nu se auzea niciun zgomot, în afară de un geamăt continuu, aproape imperceptibil.

Asistenta-şefă mi-a spus atunci cu mândrie:

"Vedeţi, copiii noştri sunt foarte cuminţi."

În zilele ce au urmat, aveam să realizez

că această linişte nu era ceva neobişnuit.

Bebeluşii recent aduşi plângeau în primele ore,

dar pentru că nimeni nu-i băga în seamă,

învăţau repede că n-are rost să se mai chinuie.

În numai câteva zile, deveneau apatici, letargici,

privind şi ei în gol, la fel ca ceilalţi.

De-a lungul anilor, multă lume şi
multe articole de ziar

au blamat personalul din instituţii

pentru răul pricinuit copiilor, dar se întâmpla adesea

ca un singur angajat să aibă în grijă 10, 20
sau chiar 40 de copii.

Prin urmare, singura soluţie era implentarea
unui program de cazarmă.

Copiii trebuia treziţi la ora 7 şi hrăniţi la 7:30.

La ora 8, se schimbau scutecele,
aşadar un singur angajat

ar fi avut numai 30 de minute pentru a hrăni
10-20 de copii.

Dacă un copil îşi murdărea scutecul la 8:30,
trebuia să aştepte

mai multe ore până să fie schimbat din nou.

Interacţiunea zilnică a copilului cu un alt om

era redusă la cele câteva minunte de hrănit
şi schimbat;

în rest, singura lor stimulare era tavanul,

pereţii sau gratiile pătuţului.

De la acea primă vizită la instituţia lui Ceauşescu,

am văzut sute de alte locuri similare în 18 țări,

din Republica Cehă până în Sudan.

În ciuda diferenţelor culturale şi geografice,

instituţiile şi parcursul copiilor în acestea

se aseamănă izbitor.

Lipsa de stimulare duce adesea la comportamente de auto-stimulare,

precum datul din mâini, legănatul înainte şi înapoi,

sau la violenţă; în unele instituţii,
medicaţia psihotropă

este folosită pentru a controla
comportamentul copiilor,

iar în altele, copiii sunt legaţi pentru a-i împiedica

să-şi facă rău lor înşişi sau altora.

Aceşti copii sunt rapid catalogaţi
drept copii cu dizabilităţi

şi transferaţi la instituţiile pentru copii cu dizabilităţi.

Majoritatea acestor copii nu vor mai părăsi instituţia niciodată.

Copiii fără dizabilităţi sunt transferaţi,
la vârsta de trei ani,

într-o altă instituţie, iar la vârsta de şapte ani,
la o alta.

Segregaţi după criterii de vârstă şi gen,

sunt separaţi în mod arbitrar de fraţii lor,

adesea fără a apuca măcar să-şi ia rămas bun.

De cele mai multe ori, hrana e insuficientă,
copiii rămânând flămânzi.

Cei mai mari îi intimidează pe cei mici.

Învaţă să supravieţuiască:
ori se apără, ori pierd totul.

La părăsirea instituţiei, integrarea în societate

se dovedeşte extrem de dificilă.

În Republica Moldova, tinerele din sistemul instituţional au un risc de zece ori mai mare

de a deveni victimele traficului de carne vie decât alte tinere de vârsta lor,

iar statisticile ruseşti au arătat că o cincime din tinerii care au părăsit instituţiile

s-au ales cu cazier în mai puţin de doi ani,

14% au fost implicaţi în activităţi de prostituţie

şi 10% s-au sinucis.

Dar de ce sunt atâţia orfani în Europa,

în condiţiile în care nu putem vorbi de mari dezastre sau războaie recente?

Mai mult, peste 95% dintre aceşti copii
au părinţi în viaţă,

iar societatea tinde să-i blameze pe părinţii

care îşi abandonează copiii, însă studiile arată

că majoritatea părinţilor vor să-şi păstreze copiii,

motivele ce stau la baza instituţionalizării

fiind legate de sărăcie, dizabilităţi şi etnie.

În multe ţări, educaţia nu este incluzivă,

astfel că până şi copiii cu dizabilităţi minore

sunt trimişi la şcoli speciale,

la vârsta de şase sau şapte ani.

Aceste şcoli speciale se pot afla şi la sute de kilometri de reşedinţa familiei.

Dacă familia e săracă, vizitele sunt rare,

iar relaţia dintre familie şi copil se răcește.

În spatele fiecărui copil din milioanele de copii instituţionalizaţi,

găsim, de obicei, povestea unor părinţi disperaţi,

care simt că n-au altă soluţie, cum e cazul Nataliei din Republica Moldova.

Abia îşi permitea să-şi hrănească bebeluşul,

aşa că a fost nevoită să-l trimită pe cel mare la orfelinat.

Desi, din Bulgaria, îşi creştea liniştită cei patru copii

când soţul ei a murit.

Nevoită să-şi găsească de lucru,
şi fără niciun sprijin

a simțit că n-are altă soluţie

decât să-şi ducă copilul cu dizabilităţi
într-un centru de plasament.

Să nu uităm numeroasele tinere care n-au curaj să spună părinţilor

că sunt însărcinate care îşi abandoneză copiii
în maternităţi;

sau de proaspeţii părinţi, cuplurile tinere, care tocmai au aflat

că primul lor copil s-a născut cu handicap,

şi care, în loc să primească, din partea medicilor,

explicaţii încurajatoare cu privire la
potenţialul copilului,

sunt sfătuiți: "Uită de el, lasă-l la centru,

du-te acasă, fă altul sănătos."

Această situație nu-i nici necesară, nici inevitabilă.

Orice copil are dreptul la o familie, are nevoie şi merită o familie.

Copiii sunt, de altfel, uimitor de adaptabili.

Experienţa ne-a arătat că dacă îi scoatem
devreme din instituţii

şi le oferim un climat familial iubitor,
copiii recuperează,

întârzierile în dezvoltare,
ducând o viaţă normală şi fericită.

E mult mai avantajos economic
să oferi sprijin familiei,

decât instituţiilor.

Un studiu a arătat că sprijinirea familiei ar presupune

costuri de zece ori mai mici decât
instituţionalizarea copilului,

iar asistenţa maternală de calitate ar necesita

mai puţin de o treime din costurile instituţionalizării.

Cheltuind mai puţin pentru aceşti copii prin alegerea serviciilor potrivite,

putem reinvesti banii economisiţi în servicii de înaltă calitate

pentru îngrijirea copiilor cu nevoi complexe,
în sistem rezidenţial.

În Europa, există o mişcare ce ia amploare

şi care vizează schimbarea abordării curente,

prin transferul resurselor instituţiilor mari
ce oferă servicii de slabă calitate

către sfera serviciilor comunitare ce oferă copiilor

un mediu sigur în care să se dezvolte
la potenţial maxim.

Când am început să lucrez în România,
în urmă cu 20 de ani,

200.000 de copii trăiau în instituţii,
iar numărul lor creştea în fiecare zi.

Azi sunt mai puţin de 10.000,

fiind oferite diverse servicii de sprijinire a familiei.

În Moldova, în ciuda sărăciei acute şi
consecinţelor nefaste

ale crizei economice mondiale, în ultimii cinci ani,

numărul copiilor din instituţii s-a redus la jumătate,

concomitent cu o redistribuire a resurselor

către serviciile de sprijinire a familiei şi
şcolile incluzive.

Numeroase state au dezvoltat un plan naţional de reformă

Comisia Europeană şi alţi sponsori marcanţi

încearcă să găsească modalităţi prin care să transfere banii

dinspre instituţii către serviciile de sprijinire a familiei

ce permit comunităţii să aibă grijă de copiii săi.

Mai sunt multe de făcut pentru a pune capăt

sistemului de instituționalizare a copiilor.

Creșterea gradului de conștientizare e necesară la fiecare nivel al societății.

Oamenii trebuie să ştie de prejudiciile aduse
de instituţii copiilor,

şi de existența soluţiilor mai bune.

Dacă printre cunoscuţii noştri se află adepţi ai orfelinatelor,

trebuie să-i convingem să susţină serviciile
de sprijinire a familiei.

Numai împreună putem eradica această
formă de abuz asupra copiilor,

în timpul vieții noastre.

Vă mulţumesc. (Aplauze)

(Aplauze)