Ce facem atunci când antibioticele nu mai funcționează?

Penicilina a schimbat totul. Infecții care odinioară ucideau au devenit, dintr-o dată, rapid vindecabile. Totuși, așa cum Maryn McKenna ne împărtășește în acest discurs ce îndeamnă la reflecție, am irosit avantajele pe care ni le-au dat penicilina și antibioticele ulterioare. Bacterii rezistente la medicamente înseamnă că vom intra într-o lume postantibiotică -- și nu o să fie prea frumos. Există însă lucruri pe care le putem face ... dacă începem în acest moment.

Acesta este unchiul meu de-al doilea,

fratele mai mic al tatălui tatălui meu.

Numele lui era Joe McKenna.

Era un soț tânăr, jucător
de baschet semiprofesionist

și pompier în orașul New York.

Istoricul familiei spune
că îi plăcea să fie pompier,

așa că în 1938,
într-una din zilele lui libere,

a ales să-și petreacă timpul
la stația de pompieri.

Ca să se facă util în acea zi,
a început să lustruiască toată arama,

grilajele de pe camionul de pompieri,
racordurile de pe pereți,

și unul din ajutajele
de la furtunul de incendiu,

o bucată de metal uriașă și grea,

s-a răsturnat de pe raft și l-a lovit.

Câteva zile mai târziu,
a început să-l doară umărul.

Două zile după aceea,
a început să aibă febră.

Temperatura i-a tot crescut.

Soția lui avea grijă de el,

dar nimic nu a ajutat,
iar când au chemat un doctor local,

nimic din ce a făcut el nu a contat.

Au luat un taxi și l-au dus la spital.

Asistentele și-au dat seama imediat
că avea o infecție,

ceva ce la timpul respectiv
s-ar fi numit „otrăvirea sângelui",

și deși probabil nu au zis nimic,

au știut imediat

că nu mai puteau face nimic.

Nu aveau ce să facă
pentru că ceea ce folosim acum

ca să vindecăm infecțiile nu exista încă.

Primul test al penicilinei,
primul antibiotic,

a urmat trei ani mai târziu.

Cei care sufereau de infecții
își reveneau singuri dacă aveau noroc,

sau mureau.

Unchiul meu de-al doilea
nu a fost norocos.

A stat în spital o săptămână,
cu frisoane,

deshidratat și delirând,

întrând în comă din cauza
cedării organelor.

Starea lui a devenit atât de gravă

că oamenii de la secția de pompieri
au stat la coadă să-i doneze sânge,

sperând să dilueze infecția
care creștea în sângele lui.

Nimic nu a funcționat.
A murit.

Avea 30 de ani.

Dacă vă uitați înapoi în istorie,

majoritatea oamenilor au murit
asemenea unchiului meu.

Cei mai mulți nu au murit
de cancer sau boli de inimă,

bolile de stil de viață care
ne afectează azi în Occident.

Nu au murit de aceste boli
pentru că nu au trăit suficient

cât să le dezvolte.

Au murit din cauza rănilor --

împuns de un bivol,

împușcat pe front,

zdrobit într-una din noile fabrici
ale Revoluției Industriale --

și cel mai des din cauza unei infecții,

care termina
ceea ce aceste leziuni începeau.

Toate acestea s-au schimbat
atunci când au apărut antibioticele.

Dintr-o dată, infecții care odată
erau o sentință la moarte

au devenit afecțiuni
din care te recuperai în câteva zile.

Părea un miracol,

și de atunci, am trăit în epoca de aur
a medicamentelor miracol.

Iar acum ne apropiem de sfârșitul ei.

Unchiul meu a murit în ultimele zile
ale erei preantibiotice.

Azi, ne aflăm
în pragul erei postantibiotice,

în primele zile ale erei
când infecțiile simple

ca aceea pe care a avut-o Joe,
o să ucidă din nou.

De fapt, ele deja ucid.

Oamenii mor din nou datorită infecțiilor
din cauza unui fenomen

numit rezistența la antibiotice.

Pe scurt, funcționează astfel.

Bacteriile concurează una împotriva
celeilalte pentru resurse, hrană,

producând compuși letali pe care
îi folosesc împotriva altor bacterii.

Alte bacterii, pentru a se proteja,

construiesc mecanisme de apărare
împotriva acestui atac chimic.

Când am produs antibiotice
pentru prima dată,

am dus acei compuși în laborator
și am făcut versiunile noastre din ei,

iar bacteriile au răspuns atacului
așa cum au făcut-o întotdeauna.

Iată ce s-a întâmplat în continuare:

Penicilina a fost distribuită
în anul 1943

și rezistența la penicilină
pe scară largă a apărut în 1945.

Vancomicina a sosit în 1972,

rezistența la vancomicină în 1988.

Imipenem în 1985,

și rezistența la acesta în 1998.

Daptomicina, unul din cele mai recente
medicamente, în anul 2003,

și rezistența la ea
doar un an mai târziu, în 2004.

Timp de 70 de ani, am jucat leapșa --

medicamentul nostru și rezistența lor,

apoi un alt medicament,
și apoi iar rezistență --

și acum jocul se încheie.

Bacteriile dezvoltă rezistență atât de
repede încât companiile farmaceutice

au decis că producția de antibiotice
nu este în interesul lor,

așa că sunt infecții care se răspândesc
în întreaga lume

pentru care, din peste 100 de antibiotice

disponibile pe piață,

două medicamente ar putea funcționa
cu efecte secundare,

sau un medicament,

sau nici unul.

Situația arată astfel.

În anul 2000, Centrul pentru
Controlul și Prevenirea Bolilor

a identificat un singur caz

într-un spital din Carolina de Nord

al unei infecții rezistente la toate
medicamentele, cu excepția a două.

La ora actuală, acea infecție,
cunoscută ca și KPC,

s-a răspândit în fiecare stat,
cu excepția a trei,

și în America de Sud, Europa

și în Orientul Mijlociu.

În anul 2008, doctori din Suedia

au disgnosticat un om din India
cu o infecție diferită,

rezistentă la toate medicamentele,
cu excepția unuia.

Gena care creează acea rezistență,

cunoscută ca NDM, s-a răspândit
din India către China, Asia, Africa,

Europa și Canada și în Statele Unite.

Ar fi firesc să sperăm

că aceste infecții
sunt cazuri extraordinare

dar, de fapt,

în Statele Unite și Europa,

anual 50.000 de oameni

mor din cauza unor infecții împotriva
cărora medicamentele sunt ineficiente.

Un proiect condus de guvernul britanic,

cunoscut sub numele de Review
on Antimicrobial Resistance,

a estimat că numărul morților
este de 700.000 anual.

Sunt o mulțime de decese,

totuși șansele sunt
că nu vă simțiți în pericol

și că vă imaginați
că aceste persoane erau spitalizate

la terapie intensivă

sau persoane instituționalizate
aflate aproape de sfârșitul vieții lor,

oameni ale căror infecții
sunt departe de noi,

în situații cu care
nu ne putem identifica.

Lucrul la care nu v-ați gândit,
niciunul din noi nu se gândește,

este că antibioticele au un rol important
în toate aspectele vieții moderne.

Dacă am pierde antibioticele,

iată ce altceva am mai pierde:

în primul rând, orice protecție
pentru cei cu sistemul imunitar slăbit --

pacienții cu cancer, bolnavii de SIDA,

beneficiarii de transplant de organe,
bebelușii prematuri.

Apoi, orice intervenție care introduce
corpuri străine în organism:

stenturi pentru atacuri cerebrale,
pompe pentru diabet zaharat,

dializă, înlocuire de articulație.

Câți sportivi din generația „baby boom”
au nevoie de șolduri și genunchi noi?

Un studiu recent estimează
că fără antibiotice

una din șase persoane ar muri.

După aceea, am pierde
intervențiile chirurgicale.

Multe operații sunt precedate

de doze profilactice de antibiotice.

Fără acea protecție,

am pierde abilitatea de a deschide
spații ascunse din corp.

Deci, nicio operație pe cord,

biopsie la prostată

sau operație cezariană.

Va trebui să învățăm să ne fie frică
de infecții care acum par minore.

Streptococul în gât obișnuia să cauzeze
insuficiență cardiacă.

Infecțille cutanate duceau la amputări.

Nașterea ucidea,
chiar și în cele mai curate spitale,

una din 100 de femei.

Pneumonia lua trei din 10 copii.

Mai mult decât orice altceva,

am pierde încrederea
cu care ne trăim viața de zi cu zi.

Daca ați ști că fiecare leziune
v-ar putea omorî,

v-ați mai plimba cu motocicleta,

ați merge cu viteză pe o pârtie de schi,

v-ați mai cățăra pe o scară
ca să agățați beculețele de Crăciun,

v-ați mai lăsa copilul
să alunece în baza-casă?

La urma urmei, prima persoană
care a primit penicilină,

un polițist britanic
pe nume Albert Alexander,

care a fost atât de devastat de infecție
încât din scalp i se scurgea puroi

iar doctorii au trebuit
să-i scoată un ochi,

a fost infectat făcând ceva foarte simplu.

Se plimba în grădină
și un spin i-a zgâriat fața.

Proiectul britanic pe care l-am menționat
care estimează că în lume,

la ora actuală numărul morților
este de 700.000 de morți pe an,

și prezice că dacă nu vom putea
controla acest lucru până în 2050,

nu peste mult timp, numărul anual
de morți se va ridica la 10 milioane.

Cum am ajuns în acest punct,

în care tot ce putem vedea în viitor

sunt aceste statistici înfiorătoare?

Răspunsul dificil este
că ne-am făcut-o cu mâna noastră.

Rezistența este un proces
biologic inevitabil,

dar noi purtăm responsabilitatea
pentru accelerarea sa.

Am făcut acest lucru
prin risipă de antibiotice,

cu o nepăsare care acum pare șocantă.

Penicilina s-a vândut fără rețetă
până în anii 1950.

În mare parte a lumii în dezvoltare,
antibioticele se dau fără rețetă.

În Statele Unite, 50%
din antibioticele administrate în spital

nu sunt necesare.

45% din rețetele scrise de doctori

sunt pentru afecțiuni pe care
antibioticele nu le pot vindeca.

Și asta numai în domeniul medical.

Peste tot în lume,
animalele primesc antibiotice zilnic,

nu pentru a le vindeca de boli,

ci ca să le îngrașe și să le protejeze

împotriva condițiilor din fermele
unde sunt crescute.

În Statele Unite ale Americii,
aproximativ 80%

din antibioticele vândute anual ajung
la animale de fermă, nu la oameni,

creând bacterii rezistente
care ajung în afara fermei,

în apă, în praf,

în carnea pe care o consumăm.

Acvacultura depinde,
de asemenea, de antibiotice,

în special în Asia.

Pomicultura depinde de antibiotice

pentru a proteja merele, perele,
citricele, împotriva bolilor.

Deoarece bacteriile își împrumută
ADN-ul una alteia

asemeni unui călător care predă
un bagaj la aeroport,

odată ce am creat și încurajat
această rezistență,

nu se știe unde se va răspândi.

Acest aspect a fost previzibil.

De fapt, a fost prezis

de Alexander Fleming,
cel care a descoperit penicilina.

Drept recunoștiință, i-a fost acordat
premiul Nobel, în 1945.

Într-un interviu
luat la scurt timp, el a spus:

„Persoana nechibzuită care va abuza
de tratamentul cu penicilină

este moral răspunzătoare de moartea

celui care va ceda infecției

cu un organism rezistent la penicilină."

El a mai adăugat:
„Sper că acest rău poate fi prevenit."

Putem preveni acest lucru?

Există companii care lucrează
la noi antibiotice,

tratamente pe care super-bacteriile
nu le-au mai văzut.

Avem mare nevoie
de aceste noi medicamente,

însă avem nevoie și de stimulente:

granturi pentru descoperiri,
brevete extinse, premii,

pentru a atrage și alte companii
care să producă antibiotice din nou.

Cel mai probabil, asta nu va fi suficient.

Iată de ce:
evoluția câștigă întotdeauna.

Bacteriile dau naștere unei noi generații
la fiecare 20 de minute.

Unei companii farmaceutice îi ia 10 ani
pentru a obține un nou medicament.

De fiecare dată când folosim
un antibiotic,

oferim bacteriilor miliarde de șanse

de a învinge defensivele
pe care le-am construit.

Până acum nu a existat un medicament

pe care să nu-l poată învinge.

Aceasta este o luptă asimetrică,

dar putem schimba consecințele.

Putem construi sisteme care să strângă
informații ce ne spun automat

cum sunt întrebuințate antibioticele.

Putem construi un sistem de control
al comenzilor de medicamente

astfel încât fiecare rețetă
să fie verificată de două ori.

Putem solicita agriculturii
să renunțe la antibiotice.

Putem dezvolta sisteme de supraveghere

care să ne spună unde
vor apărea bacterii rezistente.

Acestea sunt soluțiile tehnologice.

Probabil nici ele nu vor fi de ajuns,

dacă nu contribuim și noi.

Rezistența la antibiotice este un obicei.

Cu toții știm cât de greu este
să schimbi un obicei.

Dar, ca societate,
am mai reușit să facem asta.

Oamenii obișnuiau
să arunce gunoiul pe stradă,

să nu poarte centurile de siguranță,

să fumeze în clădirile publice.

Nu mai facem asta acum.

Nu mai distrugem mediul înconjurător,

nici nu mai atragem
accidente devastatoare

sau expunem pe alții la posibilitatea
dezvoltării cancerului,

deoarece am decis
că aceste lucruri sunt costisitoare,

distructive, nu în interesul nostru comun.

Am schimbat normele sociale.

Putem schimba și normele sociale
privind consumul de antibiotice.

Știu că magnitudinea
rezistenței la antibiotice

pare copleșitoare,

dar dacă ați achiziționat vreodată
un bec ecologic

fiindcă v-au preocupat
schimbările climatice,

sau ați citit eticheta
de pe o cutie de biscuiți

fiindcă v-ați gândit la despădurirea
pentru producerea uleiului de palmier,

deja știți ce înseamnă

să faci pași mărunți pentru a soluționa
o problemă copleșitoare.

Astfel de pași pot fi făcuți
și în utilizarea antibioticelor.

Putem renunța să prescriem un antibiotic
dacă nu suntem siguri că e potrivit.

Putem să nu mai insităm să cerem
o rețetă pentru infecția urechii copilului

înainte de a fi siguri ce a cauzat-o.

Putem întreba fiecare restaurant,

fiecare supermarket,

care este proveniența cărnii.

Putem să facem o promisiune

să nu mai cumpărăm pui
sau creveți sau fructe

crescute în mod regulat cu antibiotice.

Dacă facem toate aceste lucruri,

putem amâna sosirea
societății postantibiotice.

Dar trebuie să facem asta curând.

Penicilina a început era
antibioticelor în anul 1943.

În numai 70 de ani, ne-am adus
în pragul dezastrului.

Nu vom mai avea 70 de ani

pentru a ne găsi drumul înapoi.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)