Cum să facem pace? Să ne înfuriem.

Cum a reuşit un om dintr-o castă superioară din Inda să poată elibera 83.000 de copii? Kailash Satyarthi, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, dă un sfat surprinzător pe care îl poate folosi oricine vrea să schimbe lumea: înfuriaţi-vă când vedeţi nedreptate. El ne povesteşte cum dorinţa de libertate a apărut din furia pe care o avea.

O să vorbesc azi despre furie.

Când aveam 11 ani

mi-am văzut prietenii renunţând la şcoală

pentru că părinţii
nu îşi permiteau manualele

şi asta m-a înfuriat.

Când aveam 27 de ani

auzind blestemul rostit de un tată, sclav,

disperat pentru soarta fiicei,
care urma să fie vândută unui bordel,

m-am înfuriat.

La 50 de ani,

fiind pe stradă într-o baltă de sânge

împreună cu fiul meu

m-am înfuriat.

Am fost învăţaţi că furia este rea.

Părinţii, prietenii, preoţii
toţi ne învaţă

cum să ne controlăm şi suprimăm furia.

Mă întreb de ce?

De ce nu o putem transforma
în ceva util societăţii?

De ce să nu ne folosim furia
pentru a îndrepta răul din lume?

Asta am încercat să fac.

Prieteni,

cele mai strălucite idei
le-am avut din cauza furiei.

Ca la 35 de ani,
când eram închis.

Am fost furios toată noaptea.

Dar mi-a venit o idee.

Revin mai târziu la asta.

Să încep cu povestea numelui meu.

De copil l-am admirat pe Mahatma Gandhi.

El a condus mişcarea de eliberare
în India.

Mai mult

el ne-a învăţat să gestionăm
lucrurile sensibile, oamenii defavorizaţi,

cu demnitate şi respect.

Iar când India celebra 100 de ani
de la naşterea lui Mahatma Gandhi, în 1969

– şi eu aveam 15 ani –

mi-a venit o idee.

N-am putea sărbători altfel?

Eu ştiu – şi poate nu sunt singurul –

că în India mulţi oameni
se nasc în caste inferioare.

Şi trebuie să nu te atingi de ei.

Aceştia – înafară că n-au voie în temple –

nu au voie în casele sau în magazinele
castei superioare.

Eram impresionat că liderii oraşului meu
erau împotriva acestui sistem de caste

şi vorbeau despre idealurile lui Gandhi.

Mi-am spus atunci: hai să dăm un exemplu

şi să-i invităm la o masă

gătită şi servită
de cei din castele inferioare.

Am fost la cei din castele inferioare

am încercat să-i conving, dar în zadar.

Mi-au spus: „E imposibil.
Nu se va întâmpla."

Le-am spus: „Aceşti lideri măreţi
sunt împotriva sistemului.

Vor veni. Şi dacă nu vine nimeni
vom da un exemplu."

Ei au crezut că sunt prea naiv.

În final, i-am convins.

Împreună cu prietenii – cu bicicletele –
i-am invitat pe conducătorii politici.

Eram atât de emoţionat,
mă simţeam puternic

să văd că ei erau de acord.

„O să dăm un exemplu.
Vom schimba societatea.”

Sosise ziua.

Vorbisem cu trei femei şi doi bărbaţi
din castele inferioare,

iar ei fuseseră de acord să vină.

Erau îmbrăcaţi în cele mai bune haine.

Şi-au adus ustensile noi.

Se spălăseră de sute de ori
pentru că era de neimaginat pentru ei.

Era un moment al schimbării.

S-au adunat. Mâncarea era gata.

Era ora 7.

La 8 încă mai aşteptam,

pentru că nu e neobişnuit
ca liderii să întârzie 1 oră şi ceva.

După 8 am plecat cu bicicletele către ei
să le reamintim.

Soţia unuia mi-a spus:

„Îmi pare rău. Are o durere de cap.
Nu cred că poate veni.”

La următorul soţia mi-a spus:
„Tu du-te, că vine.”

Am crezut că cina va avea loc,
chiar dacă nu la un nivel mare.

Am aşteptat lângă Parcul Mahatma Gandhi.

Era 10.

Niciunul dintre politicieni nu a venit.

Asta m-a înfuriat.

Stăteam lângă statuia lui Gandhi.

Eram istovit, extenuat.

Apoi m-am aşezat lângă mâncare.

Mi-am ţinut emoţiile în frâu.

După ce am început să mănânc
am izbucnit în lacrimi.

Apoi am simţit o mână pe umăr.

Era atingerea vindecătoare
a unei femei din casta inferioară:

„Kailash, de ce plângi?”, mi-a spus.

„Ţi-ai îndeplinit partea.

Ai mâncat mâncarea pregătită de paria
şi asta nu s-a mai întâmplat.”

„Azi ai câştigat.” a mai adăugat.

Să ştiţi că avea dreptate.

După miezul nopţii am revenit acasă

şi am văzut câţiva din casta superioară
în curtea mea.

Mama şi o altă femeie plângeau

şi se rugau de oamenii vârstnici

pentru că ameninţaseră
că ne surghiunesc din castă.

Iar asta e cea mai mare ruşine socială
pentru o familie.

Au fost însă de acord
să mă pedepsească doar pe mine

prin purificare.

Trebuia să plec la vreo 800 de km de casă

să primesc botezul Gangelui.

Apoi să organizez un ospăţ
pentru 101 preoţi,

să le spăl picioarele şi să beau acea apă.

Mi se părea o prostie fără margini

şi am refuzat să fac asta.

Cum m-au pedepsit?

Mi s-a interzis să intru
în bucătăria şi sufrageria mea

ţi tacâmurile mi-au fost puse separat.

În seara în care mă înfuriasem,
au vrut să mă excludă.

Dar am decis
să exclud eu întregul sistem de caste.

(Aplauze)

S-a putut pentru că

trebuia doar să-mi schimb numele
de familie sau prenumele,

pentru că în India numele de familie
reprezintă numele castei.

Eu am decis să renunţ la numele meu.

Apoi mi-am luat un alt nume: Satyarthi,
care înseamnă „Căutător al adevărului".

(Aplauze)

Atunci am început să îmi transform furia.

Poate cineva să-mi spună

ce făceam înainte să militez
pentru drepturile copiilor?

Ştie cineva?

Nu.

Am fost inginer electrician.

Şi am învăţat

cum energia cărbunelui,

explozia nucleară din camere,

curenţii râului,

forţa vântului,

pot fi transformate în lumină
pentru milioane de oameni.

Am înţeles cum o formă de energie
necontrolată

poate fi controlată
pentru binele societăţii.

Revin la momentul când am fost închis:

eram fericit că eliberasem din sclavie
câţiva copii,

pe care i-am redat părinţilor.

Mă bucur imens când se întâmplă asta.

Eram atât de fericit.

Dar aşteptând trenul să merg acasă,

am văzut cum ajungeau în gară nişte copii

care erau vânduţi de cineva.

I-am oprit.

Am făcut plângere la poliţie.

Iar aceştia în loc să mă ajute

m-au azvârlit într-o celulă
ca pe un animal.

Aceea a fost noaptea furiei

care mi-a dat
una din cele mai măreţe idei.

M-am gânit că eliberând 10 copii
când mai erau alţi 50 în aceeaşi situaţie,

era inutil.

Am crezut în puterea consumatorilor

şi pentru prima dată în lume

am lansat o campanie

de educare a consumatorilor

să ceară covoare neconfecţionate de copii.

Am avut succes în Europa şi America,

iar în ţările Asiei de Sud a scăzut cu 80%
exploatarea copiilor prin muncă.

(Aplauze)

Acea campanie de conştientizare
a consumatorilor

a avut impact în alte ţări şi industrii:

poate alimentară, îmbrăcăminte,
încălţăminte – a avut efect.

Furia mea de la 11 ani,

când am realizat că orice copil
are dreptul la educaţie

mi-a dat ideea să strâng cărţi folosite
ca să-i ajut pe săraci.

Am creat o bancă de cărţi la 11 ani.

Dar nu m-am oprit aici.

Am fost mai târziu am fost cofondator

al singurei campanii de educaţie
a societăţii civile:

Campania Globală pentru Educaţie.

Asta a schimbat întreaga percepţie
despre educaţie

de la caritate până la drepturile omului

şi a condus la reducerea
abandonului şcolar

cu 50% în ultimii 15 ani.

(Aplauze)

Furia mea de la 27 de ani

când încercam s-o scap pe acea fată
să fie vândută unui bordel,

mi-a dat ideea

de a găsi o nouă strategie
de depistare şi salvare,

eliberând copii din sclavie.

Sunt mândru să spun că nu e vorba
de 1, 10 sau 20 de copii,

ci împreună cu colegii am eliberat efectiv
83.000 de copii din sclavie

şi i-am redat familiilor şi mamelor lor.

(Aplauze)

Ştiam că avem nevoie de politici globale.

Am organizat un marş global
împotriva exploatării copiilor

care a condus la implementarea
unei noi convenţii internaţionale

de protejare a copiilor
aflaţi în cele mai grele situaţii.

Concret, rezultatul a fost
că numărul global al copiilor

a scăzut cu o treime în ultimii 15 ani.

(Aplauze)

Deci, în fiecare caz,

am plecat de la furie

pe care am transformat-o într-o idee

şi acţiune.

Ce era în afară de furie?

Ideea. Şi mai ce?

Audienţa:Acţiunea

Kailash Satyarthi: Furie, idee, acţiune.
Asta am făcut.

Furia este putere, energie,

iar prin natura ei această energie

nu poate fi creată, distrusă,
nu poate dispărea.

De ce să nu fie transformată şi folosită

pentru a crea o lume mai dreaptă
şi mai frumoasă?

Fiecare dintre noi avem furie

şi o să vă spun un secret:

dacă suntem îngrădiţi
de graniţele înguste ale ego-ului

şi în cercul egoismului,

atunci furia devine ură, violenţă,
răzbunare, distrugere.

Dar dacă spargem aceste cercuri,

aceeaşi furie se poate transforma
într-o putere nebănuită.

Putem sparge cercul folosind compasiunea

să ne conectăm la lume
ca s-o facem mai bună.

Furia poate fi transformată astfel.

Aşa că dragi prieteni, fraţi şi surori,
ca laureat al Premiului Nobel

vă conjur să deveniţi furioşi.

Vă conjur să deveniţi furioşi.

Iar cel mai furios dintre noi

e cel care-şi transformă furia
în idee şi acţiune.

Mulţumesc.

(Aplauze)

Chris Anderson: Mulţi ani ai inspirat
oamenii.

Ce te inspiră pe tine şi de ce?

KS: Bună întrebare.

Lasă-mă să-ţi spun Chris

că de fiecare dată cînd eliberez un copil

care şi-a pierdut speranţa că-şi
va vedea familia,

primul zâmbet al libertăţii

şi mama care şi-a pierdut speranţa,

că fiul sau fiica va reveni vreodată

sunt atat de emoţionante

iar în primele lacrimi de bucurie

văd un semn divin-
asta este inspiraţia mea.

Şi sunt fericit că mii de ori

am putut vedea acest lucru
pe faţa copiilor

şi ei sunt inspiraţia mea.

Mulţumesc.

(Aplauze)