Cum s-a format Luna? O nouă teorie

Pământul și Luna sunt ca niște gemeni identici, alcătuiți din exact aceleași materiale, fapt care este cu adevărat ciudat, din moment ce niciun alt corp ceresc cunoscut nu împărtășește acest tip de relație chimică. Ce a produs această conexiune specială? În căutarea unui răspuns, omul de știință și câștigătoarea premiului MacArthur „Genius” Sarah T. Stewart, a descoperit un nou tip de obiect astronomic: sinestie, și un nou mod de a rezolva misterul originii Lunii.

Nimănui nu-i place să comită greșeli.

Iar eu am făcut una enormă.

Și realizarea greșelii făcute
a condus la o descoperire

care schimbă complet modul
în care ne gândim la Pământ și Lună.

Sunt un om de știință
ce studiază planetele

și activitatea mea preferată
e să ciocnesc planetele între ele.

(Râsete)

În laboratorul meu pot trage în pietre
folosind tunuri ca acesta.

(Lovitură de tun)

(Râsete)

În experimentele mele,
pot genera condițiile extreme

care au loc în timpul formării planetei.

Și folosind modele computerizate
pot ciocni planetele între ele

pentru a le face să crească

sau le pot distruge.

(Râsete)

Vreau să înțeleg cum s-au format
Pământul și Luna

și de ce Pământul e atât de diferit
față de alte planete.

Ideea care stă la baza originii
Pământului și Lunii

se numește „teoria impactului gigantic”.

Teoria afirmă că un corp de dimensiunea
lui Marte a lovit tânărul Pământ

și Luna s-a format din resturile
din jurul planetei.

Teoria poate explica
foarte multe lucruri despre Lună,

dar are un defect enorm:

prezice că Luna e făcută
în cea mai mare parte

dintr-o planetă de dimensiunea lui Marte,

că Pământul și Luna s-au format
din materiale diferite.

Dar nu asta am observat.

De fapt, Pământul și Luna
sunt ca niște gemeni identici.

Codul genetic al planetelor
e scris cu izotopii elementelor chimice.

Pământul și Luna au izotopi identici.

Asta înseamnă că Pământul și Luna
s-au format din aceleași materiale.

E foarte ciudat că Pământul
și Luna sunt gemeni.

Toate planetele sunt făcute
din materiale diferite,

așa că toate au izotopi diferiți,

toate au propriul lor cod genetic.

Nu există alte planete
care să aibă aceeași relație genetică.

Doar Pământul și Luna sunt gemeni.

Când am început să cercetez
originea Lunii,

unii oameni de știință voiau să respingă
întreaga idee a impactului gigantic.

Nu au văzut nicio cale ca această teorie
să explice relația specială

dintre Pământ și Lună.

Încercam cu toții
să ne gândim la idei noi.

Problema era că nu existau idei mai bune.

Toate celelalte idei aveau
defecte chiar mai mari.

Așa că am încercat să salvăm
teoria impactului gigantic.

Un tânăr om de știință
din grupul meu a sugerat

să încercăm să schimbăm
rotația impactului gigantic.

Poate că făcând Pământul
să se rotească mai repede,

s-ar amesteca mai multe materiale
și așa s-ar explica formarea Lunii.

Dimensiunea obiectului
ce a lovit Pământul e cât Marte

pentru că ar explica formarea Lunii,
dar și durata unei zilei pe Pământ.

Oamenilor le plăcea foarte mult
această parte a modelului.

Dar dacă altceva a determinat
lungimea zilei Pământului?

Atunci ar fi mai multe posibile impacturi
gigantice care să ducă la formarea Lunii.

Eram curioasă ce s-ar putea întâmpla,

așa că am încercat să simulez
impacturi cu rotații și mai mari

și am constatat că e posibil

să faci un disc din același
amestec de materiale precum planeta.

Eram foarte entuziasmați.

Poate că asta era calea
care poate explica formarea Lunii.

Problema e că am aflat și că asta
nu e foarte probabil să se întâmple.

De cele mai multe ori,
discul e diferit de planetă

și părea că formarea Lunii în acest fel

ar fi o coincidență astronomică,

și a fost greu ca toți să accepte ideea

că legătura specială a Lunii
cu Pământul era un accident.

Teoria impactului gigantic
încă avea probleme

și noi încă încercam să ne dăm seama
cum s-a format Luna.

Apoi a venit ziua în care mi-am dat
seama de greșeala mea.

Eu și studentul meu analizam datele
acestor impacturi gigantice

care se roteau extrem de repede.

De fapt, în ziua aceea nu analizam Luna,

ne uitam la planetă.

Planeta devine super fierbinte
și e parțial vaporizată

de la energia impactului.

Dar datele nu arătau că e o planetă.

Arătau foarte ciudat.

Planeta era conectată la disc
într-un mod ciudat.

Am fost cuprinsă de acel fior

când ceva în neregulă
ar putea fi ceva interesant.

În toate calculele mele

am presupus că exista o planetă
cu un disc separat în jurul acesteia.

Calculând ce se afla pe disc
a fost cum am testat

dacă un impact ar putea conduce
la formarea Lunii.

Dar nu mai arăta așa de simplu.

Făceam greșeala

de a gândi că o planetă avea
să arate întotdeauna ca o planetă.

În acea zi, am știut că un impact gigantic
producea ceva complet nou.

Am avut momente „evrica”.

Acesta nu era unul dintre ele.

(Râsete)

Chiar nu știam ce se întâmplă.

Aveam acest obiect ciudat
și nou în fața mea

și provocarea de a încerca să-l descifrez.

Ce faceți când vă confruntați
cu necunoscutul?

Cu ce începeți?

Am pus la îndoială totul:

Ce e o planetă?

Când o planetă nu mai e o planetă?

Ne-am jucat cu idei noi.

A trebuit să scăpăm
de vechiul mod de gândire,

și prin joc am putut pune
deoparte toate datele,

toate regulile lumii reale,

și să-mi eliberez mintea pentru a explora.

Și creând un spațiu mintal

unde puteam încerca idei scandaloase

ca apoi să le aduc înapoi
în lumea reală pentru a le testa,

am putut învăța.

Și prin joc am învățat foarte multe.

Am combinat experimentele din laborator
cu modelele computerizate

și am descoperit că după majoritatea
impacturilor gigantice,

Pământul e atât de fierbinte
încât nu are suprafață.

E doar un strat gros de gaz

care devine din ce în ce mai dens
o dată cu adâncimea.

Pământul ar fi fost ca Jupiter.

Nu există nimic pe care să stai.

Și asta era doar o parte a problemei.

Am vrut să înțeleg întreaga problemă.

Nu am putut renunța la provocarea
de a afla ce se întâmplă cu adevărat

în impacturile gigantice.

A durat aproape doi ani

să scăpăm de ideile vechi

și să construim unele noi,

să înțelegem datele

și să știm ce înseamnă asta pentru Lună.

Am descoperit un nou tip
de obiect astronomic.

Nu e o planetă.

E făcut din planete.

O planetă e un corp a cărui gravitație

e suficient de puternică
încât să-i dea forma rotunjită.

Se rotește cu totul.

Dacă o încălzești mai mult
și o rotești mai repede,

ecuatorul devine tot mai mare
până când ajunge în punctul critic.

Peste punctul critic

materia de la ecuator
se întinde într-un disc.

Acum încalcă toate regulile
ce definesc o planetă.

Nu se mai rotesc împreună,
forma se schimbă continuu,

pe măsură ce devine din ce în ce mai mare,
planeta se transformă în ceva nou.

Am pus un nume descoperirii noastre:

sinestia.

Am numit-o după zeița Hestia,

zeița greacă a căminului,

fiindcă credem că Pământul
a devenit unul.

Prefixul înseamnă „toți împreună”

pentru a sublinia conexiunea
între tot materialul.

O sinestie e ceea ce o planetă devine

când căldura și rotația îl împing
peste limita formei sferoidale.

Ați vrea să vedeți o sinestie?

(Ovații)

În această vizualizare
a uneia dintre simulările mele,

tânărul Pământ se rotește deja
rapid de la un impact gigantic anterior.

Forma sa e deformată, dar planeta
noastră poate fi identificată

prin apa de pe suprafața sa.

Energia cauzată de impact
vaporizează suprafața, apa, atmosfera,

și amestecă toate gazele
în doar câteva ore.

Am descoperit că multe
impacturi gigantice produc sinestii,

dar aceste obiecte luminoase care ard
nu trăiesc prea mult.

Se răcesc, se micșorează
și se transformă iar în planete.

Pe parcursul creșterii planetelor
stâncoase precum Pământul,

probabil că s-au transformat
în sinestii o dată sau de mai multe ori.

O sinestie ne oferă o nouă cale
de a rezolva problema originii Lunii.

Propunem teoria conform căreia
Luna s-a format în interiorul

unei sinestii uriașe și gazoase.

Luna a crescut din ploaia de magmă

care s-a condensat din vaporii de rocă.

Legătura specială a Lunii cu Pământul

se datorează formării Lunii
în interiorul Pământului

când Pământul era o sinestie.

Luna ar fi putut orbita
în interiorul sinestiei ani de zile,

ascunsă vederii.

Luna e dezvăluită de sinestia
care se răcește și micșorează

în interiorul orbitei sale.

Sinestia se transformă în planeta Pământ

numai după o răcire
ce durează sute de ani.

În noua noastră teorie,

impactul gigantic produce o sinestie,

și sinestia se divide
în două organisme noi,

creând Pământul și Luna
care sunt izotopic identice.

Sinestiile s-au creat
peste tot în univers.

Și tocmai am realizat asta
prin găsirea lor în imaginația noastră:

Ce altceva mi-a scăpat
despre lumea din jurul meu?

Ce e ascuns vederii mele
de propriile mele ipoteze?

Data viitoare când vă uitați la Lună,

amintiți-vă:

lucrurile pe care credeți că le știți

pot fi ocazia de a descoperi
ceva cu adevărat uimitor.

(Aplauze)